„faites toujours le contraire...”

Joia asta a venit tiptil de pe undeva, s-a strecurat pe sub marți și miercuri și-a ieșit mult mai în față decât (i) s-ar fi cuvenit.

Am dormit tandru. Mintea mea s-a ocupat să mă legene și să mă aline (amăgească) pe tot întinsul nopții. Iar atunci când mi-a fost răcoare, mi-a întins o coapsă fierbinte.

„faites toujours le contraire de ce qu'on attend de vous”

La liceu fiind, obișnuiam să traduc pasaje din De l'amour pentru a le folosi în nesăbuitele mele scrisori, trimise (în același oraș!) fetelor de care eram, la un moment dat, îndrăgostit; fete pe care, până să ies din adolescență, nici măcar nu voi apuca să le sărut - în schimbul citatelor din Stendhal. Am scris cumva „citate”? Mult spus. Traducând, uitam, bineînțeles, să pun ghilimelele. Orișicât, monsieur Stendhal nu m-a ajutat deloc să mă fi sărutat și eu la vremea (irepetabilă) a semnelor viole(n)te de pe gât, a buzelor roșii, umflate și descuamate, a limbilor dureroase - deci vremea săruturilor. De furat vreunul, nu mă pricepeam - prea timid pentru asta...

„relații care nu supraviețuiesc la lumina zilei”

***

Vinul prost de Murfatlar - merlot. Acru, puturos, insultător cu papilele. „Celebra podgorie de Murfatlar”, a se slăbi! A nu fi cumpărat! Fetească neagră de Tohani și de Valea Călugărească - da! Și cabernet sauvignon-ul de Huși, așa cum am și stabilit.

Alienarea de la muncă. Ruga la ceas. Gândul acasă, la cartea de pe măsuță, mereu altă carte. Singura alinare. Toți banii se duc pe dări în contul unor fapte cam vechi.

***

Darul lui Gabriel de H. Kureishi. Caldă carte și decentă! Pe final, traducătoarea pasămite s-a plictisit. Traduce literal niște expresii, cum ar fi: „Lasă-mă singur” (când sunt cu toții, toată familia, în bucătărie, discutând la masă) și „perceptiv” (nu știu ca noi să folosim cuvântul ăsta în limba română; mă rog, să fi folosit, că acum, cu fanii tot mai imbecilizați și mai fanatizați ai romglezei...).

Lui Gabriel i se ia - îi este răpit - un frate (geamăn) și i se dă, la schimb, un dar - o oglindă în care să se admire. Gabriel are și darul desenului. Cărbunele de pe colile lui de desen prinde viață. Dintr-un album, G. copiază diverse obiecte, le desenează și le colorează. Obiectele se desprind și cad în realitate.

***

Bătaie îndepărtată într-o ușă. Sacadat, ferm, repezit. Ca o chemare nervoasă, ca o alarmare. Primul impuls: să-mi dau așternuturile la o parte, să sar din pat și să arăt respect și teamă grabei celui care bate. Nu-i ușa mea, mais quand même.

***

Iată-mă ajuns la acest dialog (închipuit):

  - Gheorghe, el e Cesare Pavese.

  - Cesare, fă cunoștință cu Gheorghe Crăciun.

Dacă aș fi fost Cesare Pavese, aș fi memorat următorul fragment din propriu-mi jurnal (așadar, din Meseria de a trăi) și i l-aș fi recitat cu bunăvoință, la o bere, scriitorului Gheorghe Crăciun, în chip de recenzie-pastilă la Frumoasa fără corp (scriitură care m-a stors cu tenacitate de toate răbdările și m-a istovit mai ceva ca zece romane semnate de Lobo Antunes; ca atare, am abandonat-o cu resentimente, ca pe o durere surdă de dinți), dar și ca posibil „sfat tardiv pentru un nu foarte tânăr romancier”, cu sublinierile mele:

„Trebuie să substitui gustului pentru replica semnificativă și bizară gândirea semnificativă și bizară, nu însă dialogată, ci aprofundată și transformată într-un țesut conjunctiv al povestirii. Primul e realism descriptiv, a doua e construcție. Lasă deoparte personajele care spun lucruri inteligente; lucrurile inteligente trebuie să le știi tu și să le folosești în construirea povestirii.”

Nu știu cum se face, însă respectabilul Gheorghe Crăciun nu mi-a dat defel de înțeles a se fi întâlnit, în timpul vieții, cu acest îndemn pavesian de-un ales bun simț, mai înainte de a se fi apucat să scrie mlaștina textualistă, prețioasă și fără fund - mișunând de intelectuali profunzi, de la țară!, ciobani inteligenți, telurici, și de țațe enciclopedice, cu niște replici istețe, pfuai, mereu la îndemână, mereu bine plasate - care este Frumoasa fără corp.