Wicked

Am uitat cum e să asculți acid! Dumnezeule mare! Lătratul acela de câine otrăvit. Sau de brotac gelos, intoxicat. Grimasele de extaz, care-ți apar de la sine pe față. Aș putea sfredeli ziduri cu privirea. Sau trupuri. Up-Whoa, up-whoa, up-whoa! Bulele de acid verde. Nici nu contează beat-ul. Fiertura aia verde face toată treaba. V-aș îmbia cu un Awex cu Wicked Plasticman sau AWeX - It's Our Future. Nu-l ocoliți nici pe acidmaniacul Elektrochemie LK - Schall. Cei interesați le pot afla (pe acestea și altele, legate), da, pe youtube. Nu credeam că am să recomand vreodată ceva de acolo, dar a fi găsite altundeva, slabe șanse... Poate în vreo colecție privată. Asta nu-i tot, a se continua cu Josh Wink - Higher State of Consciousness. Unii ar fi spus: a se începe. Josh Wink e Henry Purcell-ul acid-house-ului. Giovanni Pierluigi da Palestrina-ul dracilor împielițați electronici. Tatăl lor, pe românește.

Și-o veni vremea să ajungeți la Emmanuel Top, Stress, track de 10 minute în cap. Pun pariu că nu veți mai fi în stare de mare lucru. Eventual, deja dansați întinși pe podea, zvâcnind dezordonat, în ritmul sus-pomeniților bulbuci pestilențiali, în veci pomenirea lor. Cunosc cel puțin 5 persoane (din care vreo două-s căsătorite și cu copii) care ar intra în transă bucuroși și acum, dar și la 60 de ani pe piesa asta. În câteva secunde. Sunt necesare doar o pereche de boxe bine gospodărite și un strobo livid. 

Spre deosebire de teutonii de la Awex, buni crescători de câini dezabuzați, francofonul Emmanuel Top și-a constrâns purceaua să cânte pentru Stress. În tot acest timp, zice-se, o curenta tandru. Numai așa se pot explica grohăielile alea de amor. Pentru desert: Emmanuel Top - Next Track, The Silence. Sau Throb. Dovadă că francezii pot fi excepționali și la sintetizatoare, nu numai la... (la ce erau buni francezii?). Fiți pacienți, pe la minutul 4:40 o ia, de obicei, pe arătură. Ș-apoi, pică bine la fiară. Un sfat: legați bine potăile și asigurați-vă că nu s-a anunțat întrerupere de curent în ziua audiției. Orice fel de întrerupere poate cauza serios...

Pot și-mi place să o spun, deși nu o scriu cu satisfacție: anii 90 au oferit cu generozitate o muzică infinit mai îndrăzneață (de la grunge la techno, trecând prin Depeche Mode) decât o fac anii 2000, până în prezent (inclusiv în mainstream). Sunete puternice în underground, funky house-ul era irezistibil - nesimțit, adânc și dansabil; ore de difuzare prime time. Iar discotecile aveau în playlist exclusiv muzică occidentală și, nu într-un ultim rând, public mult mai deschis la nou (în prezent, piața electro românească e în acută suferință, suntem un caz aparte, de înapoiere, în această zonă a continentului)!

Televiziunile VIVA și MTV nu se sfiau deloc, nu se codeau înaintea rugozităților synth, nu pozau în mironosițe. Emisiuni ca Berlin House și MTV Party Zone erau realmente zone libere de lălăielile latino-arabice, care trec acum drept ”muzică de club”. Iar Acid se întâmpla să poți asculta pe post chiar înainte de culcare. Sunt mândru că-s nostalgic după o muzică de party mai dură decât cea din zilele noastre. Cu vârsta, nu am devenit o salată clasicistă. Locomotivele techno de atunci sună ale naibii de vii în timpanele mele. Ani de aur! Uluitor, pentru unii, cum îmbâcsiții ani 80, cu exuberanța lor chinuită și cu tot cu Bonnie Tyler, s-au stins fără drept de apel în decibelii  victorioși din marile adunări, hippie like, ale raverilor. KLF, RMB, USURA, Dj Hooligan, PRODIGY, RAVERS NATURE, MARUSHA (doar o gustare: Marusha live Mayday 1996), GENLOG, WESTBAM, CHARLY LOWNOISE, Miss Djax...

Ich Wollte nie Erwachsen Sein

Zîne

Nu am scris nimic, contrar obiceiului. Despre Sînziene. Nu le pot vedea de dincoace de ziduri. Nu le simt prezența din spatele peretelui de zgomote urbane. Singurul eveniment aparte care a însoțit Solstițiul meu a avut loc într-o seară fără nume din săptămâna aceasta: era trecut bine de ora 22 și cerul se încăpățâna să rămână de-un albastru încurajator. Ziua nu voia să meargă la culcare. Așa țin minte și cerurile copilăriei mele. Ceruri luminoase, timp de o vară-ntreagă. Zile lungi, fără timp, fără ceas, fără busolă. Astea-s sînzienele pe care le-am rătăcit momentan.

Oameni

Chirurgul apolitic

Despre relația distantă a lui Roth cu personajele sale angajate politic, cu derapajele lor dogmatice, se pot scrie ample cronici, studii. Deși avem în față un roman colcăind de idei politice – pornind de la unele pertinente și ajungând la altele de-a dreptul fantasmagorice -, e remarcabil că autorul nu apasă balanța de nici o parte pentru a-și asuma, îngust și omniscient, opiniile vreunei tabere. Cel mult, i se trădează părerea devastator de critică față de ”bigotismul” interesat, ipocrit, al senatorului McCarthy, insomniacul kapo al Comisiei pentru studierea activităților anti-americane. Pe Philip Roth pare să-l incite – mai abitir decât vraja utopiilor și aplicabilitatea programelor sociale – descinderea cu microscopul la ochi pînă-n fărâmele care alcătuiesc întregul unei existențe, pentru a studia, prin nelimitatele dumisale mijloace literare, cum se înalță și, mai cu seamă, cum se prăbușește un idol cu aripi de ceară (Ringold, actorul de cartier, aduce izbitor cu Suedezul din Pastorala americană, veți remarca); cum se cariază o căsnicie. 

”Vieții nu i se poate imputa niciodată neputința de a-i face pe oameni mai mărunți. Trebuie să-ți scoți pălăria în fața vieții și a metodelor pe care le are la îndemână pentru a despuia un om de însemnătatea lui și de-al goli cu totul de mândrie.”

M-am măritat cu un comunist

Contra-productive

Există un spaţiu în mintea mea unde, împotriva tuturor dovezilor din realitate, se cred numai lucruri bune. Că oamenii sunt deosebiţi, că se poartă amabil unii cu ceilalţi, că unii se iubesc cu alţii, că oricare loc din lume e o aglomerare de suflete şi aşa mai departe. Aici adun altfel de dovezi: întîlniri incredibile, întîmplări ireale, unele, recunosc, deformate de nevoia mea disperată de a vedea binele. Şi acest spaţiu se face tot mai mic, cred că se va micşora pînă într-o zi cînd n-o să mai rămînă nimic din el.

---

Am pornit, acum nu mai ştiu cîte luni (ani?), într-o aventură emoţionantă, de care mă minunez în fiecare zi. Cînd realizează asta, unii se căsătoresc, alţii fac cadouri, unii pleacă pe Lună...eu scriu pe blog :) timp în care cu toţii ştim că interacţiunile virtuale sunt inconsistente, comunicarea e lipsită de originalitate şi copiii ne devin dependenţi de facebook. Sau nu.

---

Am descoperit opera. Şi m-am gîndit ca în loc să ascult opera virtuală, să acord puţin respect realităţii. Şi mă întreb: ce fel de oameni mai merg la filarmonică şi operă? cum trebuie să fii, cum să arăţi? cum e?

Le net informe mal, il embrouille

Dl. Bertrand Le Gendre (redactor din 1975) are un încântător articol în suplimentul TV al Le Monde (din păcate, mi-a fost imposibil să găsesc un link către text, așa că voi traduce câteva fragmente, după putirință). Este tratată o temă recurentă pe masa_pustie de-a lungul anilor: calitatea, pertinența, credibilitatea și prețul informației de pe www. Aici incluzând și blogurile, cele cu un așa-zis profil info mai cu seamă.

Țin minte cu limpezime șocul și iritarea imediată pe care le-am resimțit, dând peste adevărate postări-link în primele mele zile de blogoslovenie. Ceva de genul: ”Tot răsfoind, am găsit aici (link) un ceva care mi-a mers la inimă, deși Cutare (link) m-a avertizat că nu tot ce zboară pe acel blog se și mănâncă, însă eu îi propun, la schimb, asta (link) pentru când o fi având timp, etcetcetc”... Mi se încrețește pielea și acum când dau peste ăst fel de postare. Se mai practică încă. Aflați de la mine următoarele: nu merge nimeni prin roiul vostru de trimiteri! Majoritatea abandonează stupida goană printre ”referințe” (un soi de post-borgesianism ratat) încă de la al doilea click. Fie produceți un text care să se susțină singur, chiar dacă e bazat pe o știre de împrumut, fie abandonați ocupația asta infantilă (deh, aducătoare de unele satisfacții socio-blogosferice), jocul ăsta de-a prietenușagul (eu te citez, tu mă adaugi în lista ta), de-a comunitatea, de-a socializarea aseptică, nedătătoare de suferințe (cel mult: de mă superi, te șterg din favorite de nu te vezi!) pe www.

Trebuie să ne obișnuim cu ideea: web-ul este un regat al copy-paste-ului. Numim asta deja ”jurnalismul link-urilor”. Rețeta? A se repera în ograda concurenței un articol percutant sau imagini originale. A se redirecționa într-acolo turma de internauți cu ajutorul unei trimiteri ”clicabile”.

Căutarea unor înțelesuri, a unor explicații, este mai mult ca oricând... de actualitate în acest univers în care informația cu adevărat inedită e rară.

Acest ghiveci informațional online dă impresia unei diversități mai degrabă înșelătoare. Numeroase site-uri se citează și se fagocitează reciproc pentru a menține impresia de fierbere jurnalistică.

Desigur, găsim pe internet și informații de primă mână, gândite și șlefuite. Doar că aceste articole de fond, aceste analize, aceste anchete, aceste reportaje de mare întindere vor avea curând tendința să devină accesibile numai contra cost.

Patronii de presă spun că e inevitabil, că o informație rară își are prețul ei. Care merge mână în mână cu viitorul ziarelor. Mass media nu va supraviețui revoluției numerice dacă va continua să ofere plusvaloarea conținutului său în mod gratuit internauților. O anchetă costă mult. A întreține o rețea de corespondenți în străinătate costă și mai mult. Fără a menționa salariile ziariștilor.

Din nefericire, și asta e chiar dramatic, un număr în continuă creștere de internauți refuză să-și vâre mâna în buzunar pentru a se informa. Sunt mulți, dintre cei crescuți cu ochii lipiți de net, care se mulțumesc cu informația aceasta uniformizată, consensuală, sărăcăcioasă calitativ, factuală, fast-food, pe care web-ul o furnizează din abundență.

Linii

Spiritul de urmă

Post festum, e mai dificil să regăsesc ”antreul” la o postare care-mi încolțise fain-frumos în minte încă de duminica trecută, amânată mereu din motive ce nu țin neapărat de voința mea, ci de cea a recepționierei, încăpățânată refuznică (nu voia nicicum să dea un restart la router). Inițial, cât mă aflasem încă în mașina care mă ducea către Kelso (localitatea de reședință a familiei ducale de Roxburgh, cu un palat imens, locuit și acum, din fericire!, chiar de proprietari), mă gândisem să încep prin a scrie despre oițele scoțiene - parte inseparabilă a peisagiului. Oițele lor - cărora nu le-am făcut fotografii, proaspăt tunse sau proaspăt spălate, păscând abulic sub cea mai deasă ploaie, singuratice, la o safety distance de cel puțin 3 metri una de cealaltă. Se vede că propriile sindicate nu le-au prelucrat, în cadrul orelor de ”protecția muncii”, principiile fundamentale ale spiritului de turmă. Niște oi mai lipsite de solidaritatea firească, elementară, a acestei specii nici c-am mai văzut! Ici-colo, excepții, se mai zăreau câte două, poate trei, rumegând empatic împreună. Posibil să fi fost români deghizați.

Dar, cum am pierdut deja miezul de-o bucurie autentică al acelei improbabile postări cu tematică pastorală, cred că voi începe prin a (re)marca următoarele: ieri, 11 iunie, The Times, a apărut într-o ediție (cât se poate de normală) de 100 de pagini! La acestea, se adaugă și două secțiuni speciale, socotite separat: una dedicată ”Mondialului” - the game - 16 pag. și una, splendidă, arts&ents (sic!, deșteaptă găselniță, numele) - 20 pag. Deîndată ce l-am luat în mână, am scos cu un gest automat portmoneul ca să-l plătesc, fiind eu, în astfel de împrejurări, în cea mai pură stare de beție presofilă. Taică-meu mi-a înșurubat cum se cuvine meteahna asta. O parte din informațiile sutei de pagini s-au scurs pe mine, din cauza excitației și a nebăgării de seamă. Am umblat apoi ca un nerușinat, în halul acela, prin tot orașul (Edinburgh), pătat de surplusul de știri, bârfe britanice și comentarii. Noroc că nu m-a prins aici și festivalul de teatru. Sau cel de film, EIFF Edinburgh International Film Festival 2010, de săptămâna viitoare. M-aș fi putut îmbolnăvi de dragoste urbană.

Încă mă minunez de mine însumi, oprindu-mă magnetizat în fața standurilor cu gazete internaționale! Nu știu alții cum sunt, dar eu când zăresc pe rafturi, expuse, rânjindu-și curvește literele, Corriere della Sera, El Mundo, El País, Le Figaro, International Herald Tribune, Die Zeit ș.a., îmi pare că-mi întâlnesc dumnezeii. Și nu poci spune că ies pentru întâia dată din țară. Intru în chioșcurile de ziare ca să respir; le părăsesc apoi îndurerat, nicicând satisfăcut pe deplin. Act consumat precoce. Înțelept scria Tom Dart, redactor sportiv la Times, referindu-se, totuși, la fotbalul ”latin”: passion without success hurts like unrequited love. Chiar în acest moment, zăcem împreună pe canapea - eu și ele; eu - privindu-le și atingându-le cu o delicatețe pe care unii ar fi invidioși, ele - răsfirate, foșnind ușor și mirosind a timesnewroman - lascive, îmbietoare. Dar nu le citesc! Sunt prea multe.

Scoțienii rostesc atât de pocit (un eventual echivalent al lor ar fi bănățenii noștri din Caraș), hotărât lucru, în mod intenționat, numai ca să se deosebească (și prin asta) de englezi - adică, pe românește, de-ai dreacu'. Poate că, scoborându-ne în niscai profunzimi, am găsi drept lămurire pentru felul cum iau în răspăr engleza și o oarecare părere de rău, națională, că și-au cam uitat, de fapt, galeza de origine.

Dragă, constat că situația oilor acelora individualiste, lipsite de orice simț comunitar, mă preocupă încă...

Mă mai preocupă (eh, dar cine m-ar crede?) și motivul pentru care dârzele britanice, la 15 grade Celsius, își fac apariția pe stradă doar în top și pantaloni scurți sau fuste scurte până sub fund... Fără să se zgribulească. Dar pentru asta, nu-s eu în măsură să găsesc pricini. Nu e mai puțin adevărat că, în umezeala exasperantă a Nordului, asemenea arătări condimentează considerabil însuși rostul zilelor. Însă, Edinburghul și Scoția sa nu vi vor se vor dezvălui pe deplin din spatele unor biete rânduri de postare străduită de blog. Mergeți și vedeți, mai bine.

Vă declar Scot și Scoție...

Primitoare, Scoția asta!

Fără umor

Un avantaj enorm al vieţii online este că în ea nu există maşini de găurit.

Viața mea prescurtată

Am citit în Dilemateca și pe bloguri despre cartea preferată a bloggerilor (pe 2009), anchetă la care am participat din partea bookblog.ro. Am observat cu ceva tristețe două lucruri: amatorismul pus ca etichetă din introducere (e adevărat că mulți dintre noi și-l asumă chiar ca identitate, însă...) și faptul că acolo nu prea există bloggeri, ci bloguri. Cînd am ajuns să fiu o adresă www, nu știu, fiindcă nu mi-am dorit niciodată asta. Și nu știu dacă și-a dorit cineva...Cred în continuare, comunicarea online apropie oameni și îi lasă să se dezvăluie așa cum nici un alt mediu nu a permis pînă acum, dar e vorba de oameni dincolo de aceste bloguri, dincolo de aceste nume.

De altfel, e foarte interesant ce descopăr despre internet în ultimele zile: suntem aici și ne apropiem, nu mai există alt spațiu în afară de acesta unde texte, fotografii, sunete și emoții și gînduri se află într-un schimb permanent; în același timp ajungem să nu mai fim chiar ceea ce suntem, ci o sumă de semne. Și acceptăm deja alte sensuri față de cei cărora aceste semne le sunt necunoscute.

Viața reală mă depășește, se pot întîmpla atîtea fără mine, așa că ascult poveștile altora și citesc. În ultimele zile, un roman cu secrete mă face să cercetez, cu drag chiar, viețile secrete ale celor pe care îi cunosc. Fac scenarii, potrivesc realul cu imaginarul, logica cu presupunerile și mă întreb cum am fi dacă nu am avea partea întunecată a lunii. Inefabilul, secretele, lucrurile de nespus.