marți, 12 ianuarie 2010

Povestea armenașului Florescu, o istorie mai mică a României postbelice

Dumnealor ciobanii, de-a lungul și de-a latul lumii și Istoriei, au jucat diverse roluri: ba de precursori anonimi ai marilor geografi și exploratori – în căutarea neobosită a locurilor cu verdeață, propice păscutului; ba au fost rivali, dușmănindu-se și ucigându-se între ei pentru frumusețea turmelor (primele conflicte de amploare ale omenirii au avut loc pentru o oaie, nu pentru o oarecare Elena din Troia); ba întemeietori de țară și de nemuritoare dinastii monarhice, iar, mai înspre zilele noastre – patroni un pic cam neciopliți și cam ”războinici” ai unor epuizate cluburi de fotbal. Legendele pastorale ”ascund”, de obicei, o importantă dimensiune tragică, nu sunt de notorietate prea multe povești hazlii sau relaxante cu ciobani…

Noroc cu baciul yemenit (unii ne încredințează că a fost etiopian, ceea ce ne mută cu tot cu legendă în Africa…), de fapt, noroc cu caprele lui, care au încercat cele dintâi, pe propria blană, proprietățile vitalizante ale cafelei, îndepărtând ghinionul tragic care însoțea peste tot păstorii. Păscându-și respectivul baci cornutele printre arbuștii (necunoscuți la acea dată) care produceau miraculoasele boabe, nu mult timp i-a fost necesar până să remarce cum caprele lui țopăiau mai energic și aveau un apetit considerabil mai mare decât suratele lor, aparținând altor păstori din vecinătate. Nu se ştie cu limpezime dacă, la muls, țâțele lor slobozeau în vadră și cappuccino. Dar aproape cert este că prima cafea din lume a fost, apoi, fiartă la o mănăstire din apropiere.

În 8 mai 1944, când, în timpul unui bombardament anglo-american, a văzut lumina zilei dl Gheorghe Florescu, autorul Confesiunilor unui cafegiu, România dădea primele semne de anevoioasă dezmeticire dintr-o conflagrație purtată, spun unii, împotriva dușmanului nepotrivit (se ignoră, însă, că URSS, prietenă sau inamică, era departe de a fi un vecin de nădejde). Bucureștean, născut în Bisercia Sf. Treime din cartierul Dudești (actualmente, blocuri, fabrici și uzine), având parte de o tinerețe în timpul căreia perioadele de depresiune financiară și compensațiile ulterioare s-au îmbinat într-un mod suficient de armonios, nu se poate afirma că Ghe. Florescu și familia nu s-ar fi bucurat de iubirea și ocrotirea sfinților. Dacă nu a celor creștini, atunci măcar a zeului Mercur – protectorul negoțului.

N-am să trec în revistă întreg traseul educațional și profesional al respectabilului memorialist, amănunțit prezentat în volum – pe alocuri, chiar cu abuz de detalii. Cartea calificându-se și în chip de Istorie neconvențională a comerțului postbelic, numai bună de studiat la un curs scurt de marketing de la ASE. Voi aminti doar, mai cu seamă celor care au deschis ochii pe astă lume după 1989, că obsesia regimului comunist de a controla tot ce mișcă în țară (indiferent de țară) atinsese inclusiv libertatea comerțului. Dacă până prin 1958 mai subszistau, ici-colo, prin România, câteva inițiative particulare într-ale negustoriei (evreii și armenii excelând și la noi, cum era de așteptat), în anii următori, de importuri, vânzări și exporturi se va ocupa exclusiv Statul (citește: Securitatea și partidul unic), în strădania sa egalitaristă, declarativă, de a ne ”apăra” de abuzul claselor exploatatoare, de chiaburi, de speculanți și de ”burgheji”. Vorba sloganului, foarte popular, deși sinistru, de atunci: ”Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji.”

Și textul întreg: Confesiunile unui cafegiu

20 de comentarii:

Anonim spunea...

Aceasta tema este pur si simplu fara pereche:), este foarte interesant pentru mine:P Bravo !! vreau sa mai vad in continuare discutii pe tema asta!

Cristian SÎRB spunea...

Depinde cine se-nscrie. :)

anca giura spunea...

Bună, Cristian! Eu m-am obişnuit cu fenomenul de ``correspondances``dintre lecturile noastre...Pe când mă pregăteam să mă pronunţ pe bookblog asupra cărţii cu pricina, desigur că tot tu mi-ai luat-o înainte... Şi tot desigur că nu mă deranjează, mai ales că ai scris în stilu-ţi caracteristic cam tot ce aş fi scris eu însămi. În esenţă, da, această carte nu are mare valoare literară, ci una istoriografică mai ales. Scriitura cafegiului nostru este una corectă,dar simplistă,cum întâlneşti într-o compunere literară previzibilă. Despre istoria noastră comunistă şi neocomunistă am multe de spus, întâmplător mi-am dat licenţa din Petru Dumitriu,nu am timpul s-o fac acum, dar voi fi mai detaliată cu prilejuri viitoare. Până atunci, ``promite-mi`` că nu citeşti nici ``Iarna decanului`` , nici ``Castelul de nisip``...ca să îmi mai rămână şi mie ceva de trimis la bookblog...:)

Cristian SÎRB spunea...

Nu poate decât să mă bucure această ”corespondență”. :)

Uite o „afacere„: scrie și tu despre ”Confesiunile unui cafegiu”, trimite la bookblog (poate cei în drept decid că merită să o publice), pentru că-s foarte conștient de ”răfuiala” pe care am strecurat-o în substratul textului meu. Răfuiala cu perioada în care amândoi am crescut până la vârsta liceului... Și cu oamenii care au făcut-o posibilă, desigur.

Nu voi citi în grabă ”Iarna decanului”. Asta pentru că am un Roth în așteptare. Și un C. Theodorescu, și...

Cristian SÎRB spunea...

PS: ”răfuială” care mi-a transformat ”lucrarea” într-un articol de presă sau un rechizitoriu personal. Asumat, dar extrem de personal.

anca giura spunea...

Ştii, eu am trimis recenzia la Viaţa amoroasă la o zi două după ce te-am tachinat. N-a fost publicată. Spune şi tu, n-ar fi interesant să publice două recenzii la aceeaşi carte când se întâmplă să fie trimise în acelaşi timp? În privinţa sugestiei tale de a expedia acum o recenzie la cartea în discuţie mi-e imposibil. N-am terminat-o, deoarece nu m-a incitat şi mai ales nu am timp de ea. Ah, şi în al treilea rând te-ai pronunţat tu deja. Rămâne pe mai târziu? Să nu crezi că dau bir cu fugiţii, dar sunt pe masă cu Jean Baudrillard, Gilbert Durand, Gaston Bachelard şi alte cele care nu suportă amânare. Cât despre compromisurile pe care generaţia lui Florescu le-a făcut cu Istoria vreau să spun că sunt intransigentă, sper să pot dezvolta tema şi cu alte ocazii aici. Cu răfuiala, nu ştiu unde baţi...încerc să aflu...te-au atacat unii? Stai liniştit, sunt de partea ta şi o voi dovedi dacă trebuie. Sunt în stare de revoluţii mai mici sau mai mari dacă e să apăr dreptul cuiva la GÂNDIRE ŞI EXPRESIE LIBERĂ.

anca giura spunea...

P.S. ca să mă înţelegi mai bine, şi ca să estimezi poate pe cine poţi conta,citeşte-mă în TIUK, NR.25, My3.

Cristian SÎRB spunea...

Ah, Jean Baudrillard, Gilbert Durand, Gaston Bachelard! Tare împărţite mi-s simţămintele faţă de hermeneuţi. Le-am tot înşirat pe-aici. Oricât ar fi de sintetici, inteligenţi, făcători sau analizatori de "imaginar" şi de "limbă", mie-mi put de la o poştă a sterilitate. Mă feresc de ei ca de stârvuri. Adevărul e că sunt penibili în comparaţie cu un Autor, cu un scriitor.

Cristian SÎRB spunea...

Părerile de mai sus nu sunt despre cei înşiraţi mai sus, pe care, în MICĂ parte, i-am citit!

Cristian SÎRB spunea...

Nu am o răfuială cu cineva anume, legată de perioada comunistă. Ci cu toţi cei care au profitat, acceptat, tăcut, şi, mai mult, TURNAT în acea perioadă. Pentru a beneficia de privilegii, promovări, de bunăstare sau, pur şi simplu, de "linişte". Nu are cine să mă atace pe tema asta.

Nu am în familie foşti ştabi comunişti, ci, din contră, am foşti condamnaţi politic...

Şi-s mândru că azi, deşi nu am ajuns la Paris cu bursă "obţinută de tata, în baza vechilor sale bune relaţii cu Securitatea" (cum găsim cu duiumul chiar pe bloguri), pot spurca (nu mă deranjez să abordez alt limbaj cu ei) "beneficiarii" comunismului fără a mă gândi că-mi va găsi cineva "pete" la dosar.

anca giura spunea...

La randul meu, provin dintr/o familie cu porniri disidente, niciunul nu a avut carnet rosu. Stii ce sugereaza Soljenitan, anume sa ne gandim cu atentie daca de la sistem la sistem nu ne/am putea transforma din victime in calai. Oare ce am fi devenit eu sau tu daca ne/am fi nascut mai devreme, pe mine 89 m/a prins in clasa a 8/a?

Cristian SÎRB spunea...

Eu sunt o victimă, tatăl meu a fost o victimă, pentru că bunicul meu a fost prima victimă! Nu prea am "mood" pentru cumpănire când e vorba de "ăştia".

anca giura spunea...

Regret că am fost iar pe fugă şi nici măcar pe terminalul meu. Voiam să adaug că n-am mai citit de mult cărţi de antropologie şi de hermeneutică, însă chiar aveam nevoie, ca şi de o schimbare de alimentaţie dacă vrei, şi nu numai. Am nevoie de multă şi corectă informaţie despre IMAGINE,şi despre imaginea artistică în particular. Apreciez că toate aceste cercetări au în centru simbolul, mitul, iconul, fiind ultile şi în decriptarea imaginilor mediatice care ne troienesc. Au şi ele rol de ghidaj, chiar dacă nu epuizează un subiect. Am un capitol în teză consacrat imaginii literare versus imaginea media, e dificil, crede-mă. Eu mi-am ales calea şi nu mă plâng totuşi. Dacă dai de o carte bună pe tema enunţată, fă-mă atentă. Am încredere în recomandările tale, se înţelege. Şi acum a doua precizare, cu privire la experienţa noastră comunistă. De felul meu îmi susţin opiniile cu nonşalanţă, chiar cu cinism, când întâlnesc un fost nomenclaturist sau pe vreun apropiat al acestuia nu mă feresc să fiu directă şi să arăt cu degetul zonele sale de compromis. Cu aceia care au semnat pactul cu sistemul comunist lucrurile sunt clare, îi antipatizez şi îi sancţionez. Dar ce facem cu ,de pildă,COMPROMISUL TĂCERII valabil pt. toată generaţia părinţilor noştri. Ai mei,ţin minte f. bine, făceau glume contra lui Ceauşescu în public,de la ei am învăţat disidenţa avant la lettre. Dar imensa majoritate nu, tăceau ca peştele şi sistemul mergea înainte. Mi-e greu să apreciez cât de frică le-a fost unora, îi deplâng...Bun, au tăcut atunci în anii negrii, dar de ce AU TĂCUT ŞI DUPĂ 89...ASTA CHIAR ÎMI DIMINUEAZĂ RESPECTUL PT. ACEASTĂ GENERAŢIE PER ANSAMBLU.

anca giura spunea...

La rândul meu sunt o victimă colaterală. Eram acolo când mama a răspuns la telefon. O anunţau că fratele său a murit în împrejurări incerte. Fusese ucis de Securitate. Aveam 8-9 ani, nu pot uita durerea mamei, zilele care au urmat, umilinţele pe care le-a îndurat ea ca să îl ia de la morgă, imaginea a două femei de 27, 29 de ani, soţia şi sora, imaginea bunicii mele care avea să moară după ce l-a îngropat. Trei antigone mute lângă un mort tânăr şi fiica lui de şapte ani care nu înţelegea nimic, şi ziua aceea însorită de septembrie, şi maşina neagră a Securităţii la înmormântare ca nimeni să nu spună nimic...şi nimeni n-a plătit pentru asta.

Cristian SÎRB spunea...

Well, sunt tot mai puţini cei care mai pot înţelege ce înseamnă (ce consecinţe au) chiar şi acei 14 ani petrecuţi în 'epoca fără culoare'!

Găsim în jur prunci abia ieşiţi din adolescenţă, dar dornici de scris, care admit-aprobă cu exasperantă uşurinţă cenzura. Mă gândesc că asta se întâmplă pentru că nu ştiu ce înseamnă să fie OBLIGATORIU să taci!

Aşa am ajuns, din păcate, să iau până şi invitaţia la decenţă şi discreţie ca o tentativă de cenzură. Prefer să suport un proces de calomnie decât să mă abţin din... decenţă. Pentru că imaginea unui vârstnic cu degetul adus (dojenitor, speriat, împăciuitor) la buze mi-e definitiv şi dureros întipărită în memorie.

Nimeni n-a plătit (încă) pentru faptul că tatăl meu nu a putut să facă o facultate, pentru că nu-i era originea tocmai sănătoasă! Dar vor plăti. Acum pregătim documentele. Şi, în alt plan, ce ţine de voia sorţii, sper să plătească neam de neamul lor. Dar de asta se va ocupa NEMESIS.

anca giura spunea...

Te aprob şi te încurajez să faci ce ai de făcut. La rândul meu sunt extrem de impertinentă dacă mi se interzice ceva...şi de fapt sfidez cenzura.

ioan gavrilă spunea...

mă iertaţi, dar ce anume vă determină să spuneţi despre alde baudrillard,durand ori bachelard că ar fi:1.sterili;2.nuli în comparaţie cu un scriitor;3.stârvuri???cel mai mult ţin să primesc un răspuns elaborat la punctul 2.

Cristian SÎRB spunea...

Ah, dar dacă nu aş fi revenit mai jos cu un PS, după cum urmează, reiau: ”Părerile de mai sus nu sunt despre cei înşiraţi mai sus, pe care, în MICĂ parte, i-am citit!”

Pe de altă parte, dragostea mea pentru literatură e atât de ”oarbă” încât hermeneutica beneficiază doar de un loc de cenuşăreasă în inimă... Poate că am eu un mai acut simţ al uscăciunii, o inapetenţă mai... intensă pentru teorii uscate, bazate pe capodopere. Pe admirarea buricului propriu lexical, sprinijiţi pe ”lucrul gata făcut”, pe împărţirea parazitară (şi iluzorie) a gloriei cu adevăraţii creatori de limbă şi literatură. Nu mă mir că mai toţi ”ăştia”-s francezi. Am impresia că au descoperit că e mai uşor să interpretezi şi să speculezi decât să produci valoare brută.

Cam atât am de spus aici.

ioan gavrilă spunea...

mda,vă atrag totuţi atenţia că toţi cei nominalizaţi sunt nişte creatori autentici,mai ales baudrillard,nu simpli exegeţi,lucru valabil pentru majoritatea autorilor pe care mult prea uşor,şi oarecum forţat îi înghesuiţi în categoria hermeneuţilor.idea că doar scriitorii produc materie primă...mi se pare cel mult rizibilă....şi am impresia că oarecum vă eschivaţi de la un răspuns ferm,ceea ce nu-i ok,şi toate astea după ce iniţial aţi deversat o întreagă hazna

Cristian SÎRB spunea...

Atâta doar că dintre scriitori (creatori de beletristică) și hermeneuți îi prefer pe cei dintâi. Ce umblați acum cu justiția pe internet sau? Sau ca să ”atrageți atenția”? Ce Dumnezeu e cu oamenii ăștia? Aveți un ONG care umblă să taxeze incorectitudinile politice sau idiosincrasiile online? Că deja începeți să vă înmulțiți.

Apoi, ce răspuns ferm să vă dau dv, și, mai ales, de ce, eu discutam cu Anca? Nu înțeleg de ce nu o lăsați pe dumneaei să mă contrazică, muștruluiască, etc. Veniți așa, ca un chelner care, în loc să ia comanda, intră în conversație intimă cu mesenii.

Prin urmare, mă pot eschiva sau puteți dv avea impresia că mă eschivez, ce vă preocupă? Este tot un fel de discuție privată, doar că e la îndemâna ochilor oricui. Cine cunoaște regulile conversației, măcar pe acelea minime, nu intră așa și mai și cere socoteală pt opinii. Puteați, din contră, intra liber, și, eventual să vă pronunțați ideile sau părerile care vă despart de ”deversațiile” mele.

E chiar elementar. OK, acum pot să vorbesc mai departe cu Anca aici și cu alți prieteni, fără să băgați dv capul pe geam? Nu aștept răspuns.