Curios

Muntele de lucruri foarte importante, cum ar fi:

"nu pot trăi fără X"
"ce mă fac dacă nu se întîmplă asta"
"mă tem că viaţa nu are sens fără x lucru"
"nu am stare dacă nu obţin asta sau ailaltă"
"nu pot dormi la noapte dacă nu ştiu"
"ce fericiţi am fi dacă..."

se transformă în nimicuri, ruşine şi vinovăţie cînd cineva, pe care îl credeam nemuritor, se opreşte din trăit. Nu-i vorba de Salinger aici, ci de un domn bătrîn, înţelept şi copilăros.

Un copil întrerupt

Kaddish - 27 ianuarie 2010, 65 de ani de la eliberarea Auschwitz-Birkenau (foto: C.S. februarie 2007)

Povestea unei vieți (Aharon Appelfeld) este structurată pe mici capitole, 30 la număr, redactate în goana amintirilor: 30 de mici izbânzi în continuul proces de negociere cu imensa traumă. Memoria, „fluidă și schimbătoare”, e lăsată să-și facă hatârul, să se împrietenească cu neputincioasele cuvinte pentru a le impregna până-n miez. Dă năvală, tumultoasă, apoi se retrage; cuvintele aleargă în urma ei, promițându-i că, dacă se va întoarce, îi vor sluji și mai fidel. Portrete, scene – de multe ori statice -, imagini estompate, ca de vechi album de familie, filme frânte, din care, prin diverse trucaje ale minții, au dispărut unii protagoniști: de pildă, moartea concretă a mamei lipsește, e evocată metonimic printr-un ultim, scurt și de neșters țipăt… Dincolo de frazele zgârcite curge un „limbaj” ce datează de dinaintea vorbirii. Un limbaj al simțurilor, care poartă, abia el, informația corectă. „Neîncrederea în cuvinte am căpătat-o în acei ani. Un flux verbal curgător îmi trezește suspiciuni. Prefer bâlbâiala, fiindcă în ea aud conflictul și neliniștea, efortul de purificare a cuvintelor, dorința de a dărui ceva din propriul eu.”

Un copil întrerupt, un copil al războiului refugiat în contemplare („bucurie a interiorizării”) din calea realității; un adult care nu a reușit să-și împace (să-și unifice) vârstele ce i-au supraviețuit, neînțelese, în adâncuri; străin în țara semenilor săi, străin în limba de împrumut, cu toate că e „limba lui Dumnezeu” - ebraica, cu toate că e limba consângenilor, un grai pe care și-a impus să-l învețe, în chinuri groaznice (tocmai pentru că nu era limba mamei!). Tot ce s-a petrecut cu el și în el s-a păstrat, în ciuda maturizării. Pierderea casei, a limbii, părăsirea orașului său drag, „suspiciunea, teama, deficiențele de vorbire, înstrăinarea” – simțăminte din care i s-a născut literatura, ficțiunea sub care camuflează ceea ce a rămas de nerostit.

„Cartea aceasta nu este o finalizare, ci o încercare, o încercare disperată, dacă vreți, de a lega diferitele componente ale vieții mele de rădăcina din care au început să crească.” Lectura în limba română e favorizată de o traducere fără poticneli, grație eforturilor lui Any Shilon.
_______________________________________________
Și textul plin: Aharon Appelfeld - Povestea unei vieți

Panseu (arogant)

Din fericire, toate vîrstele noastre stau  în noi şi scot nasul cînd şi cînd spre realitate (uneori ca să ne facă de rîs, alteori să ne salveze).

Viață pe picior mic

Visez la verile mele destrăbălate, camusiene, la „rezonarea” aceea indicibilă, caracteristică lor. La aroma nisipului, a aventurii, la sărăcia în doi, suportată la mare sau rătăcind cu un rucsac soios prin țară. Am mai scris asta, dar nu eu poruncesc nostalgiilor...

„La critique est un art de synthèse; elle exige deux conditions qui ne s'opposent qu'en apparence: un don psychologique, la capacité de sortir de soi-même pour épouser la pensée étrangère, d'une part; et puis, d'autre part, la persistance, à travers ces abandons succesifs, d'une personnalité vigoureuse qui mettra sur ces expériences diverses un accent original.” (René Lalou - Défense de l'homme)

”Meseria” mea e aceea de vorbitor. Să mă plătească cineva pentru construcții lexicale! Să-mi dea comision gras pentru puținele care sunt cu adevărat inovatoare și pentru cele cu impact.

Citesc Povestea unei vieți de Aharon Appelfeld în trei zile! O reușită cum nu mi-e dat prea ades să întâlnesc în viața mea de multinațional corporatist. M-am aruncat în pagini cu înverșunare, cu atitudinea specifică a omului vinovat de toate păcatele lumii: să uit, să-mi demonstrez că nu pier, să nu mă rătăcesc.

„Toate ideile mele își au obârșia în pretexte meschine, în înverșunări de care ar trebui să roșesc; foarte puține au o origine pură.” (E. Cioran - Caiete, vol. III)

Presa românească - născută moartă

Am citit în EVZ două păreri care se întâlnesc cu ale mele în ceea ce priveşte cazul de moarte clinică a presei on paper româneşti. Consider că un ghiveci scăzut, făcut prin amestecarea celor două opinii, ar oferi chiar răspunsul complet celor care se (mai) întreabă încotro se îndreaptă ziarul băştinaş de hârtie şi de ce. Dacă mi se permite mie, ”analiza” conform căreia cotidianele noastre cad unul după altul şi din pricina "avântului tehnologic", a noilor "suporturi media", hahaha, mai trebuia să aştepte puţin la dospit! Nici interferenţa mogulilor în actul jurnalistic nu-l deranjează atât de năpraznic pe cititorul ordinar român, cum se stropșesc să afirme ”specialiștii”. Se poate măsura indolenţa asta (cea cu care este privită și primită presa de trust mogulesc) în anii electorali.

Când o să fie românii (şi nu mă gândesc la consângenii noştri angajaţi în Valea lui Microsoft) cei care vor dicta trend-ul cibernetizării şi virtualizării (în afară de cazurile când asta se "traduce" prin plata online cu carduri contrafăcute şi prin atacarea site-urilor guvernamentale americane), porcii aproape că vor putea visa nestingheriţi la primul lor zbor.

Motivul scăderii interesului pentru presă se află la intersecţia dintre carenţele educative ale consumatorilor, comoditatea acestora, calitatea slabă a produsului şi gratuitatea lui pe web. Aceasta îmi oferă şi mult aşteptatul prilej de a-mi exprima nerăbdarea sinceră ca ziarele în format electronic să treacă grabnic la perceperea unei taxe de acces/lectură. Publicul ăsta infantilizat (nu că m-aş exclude) e prea obişnuit cu gratuităţile oferite de/pe internet. Accesăm (ne însuşim) cu toţii destule "mărfuri" fără a tresări, în loc să cugetăm puţin că, poate, unii şi-au stors minţile producând cutare sau cutare lucru. Drept urmare, să fim serioşi, nici ziariştii nu pot lucra pro bono, pentru delectarea nelimitată şi fără costuri a publicului iresponsabil! Oricât le-aş imputa calitatea (uneori) scăzută a muncii lor, simpatizez cu ziariştii când e vorba de retribuirea lor. Salariile le-au fost micşorate drastic (ceea ce va "trage" în jos, o dată în plus, ştacheta valorii, din sistem plecând cei cu experienţă pentru "a lăsa locul" unor începători "inimoşi", dar tot mai slab pregătiţi şi, lucru grav!, cu o tot mai săracă vocaţie), mulţi au fost trimişi acasă - unii ca să lucreze de acolo, alţii - în şomaj. Pentru că, vezi, Doamne!, "nu se mai cumpără jurnale la tarabă". În schimb - măi să fie! - numărul cititorilor rămâne constant, dacă nu cumva e chiar în creştere, de-ar fi să ne luăm după barometrele care indică vizitatorii online. Nu scrie în cromozomii oamenilor din presă (ai reporterilor simpli) că sunt predispuşi genetic să execute munci benevole doar pentru că "clienţii" s-au obişnuit cu informaţie pe degeaba. Aşa că: la plată, toată lumea!

„O să mai existe ceva timp ziarele tipărite, cred că cele care vor exista vor avea o activitate multimedia, vor avea şi site-uri şi prezenţă pe TV, nu neapărat emisiune, ci prezenţa a diverşi oameni din redacţia ziarului. În România, cititul ziarului nu merge foarte bine deoarece nu există o tradiţie a cititului, părinţii noştrii nu aveau acest obicei. Nu există o distribuţie foarte bună, ziarul nu ajunge la tot omul din ţara asta, şi încă un motiv, pentru că românii sunt mari consumatori de televiziune, în special de life-style. De obicei, ţările sărace preferă mai mult televizorul faţă de cititul ziarelor. În ţările dezvoltate, omul nu are timp să stea acasă, în faţa televizorului, el când se informează este la birou şi citeşte ziarul”, a explicat Claudiu Şerban, director general-adjunct la Ringier Romania.

„Cititul este o operaţiune intelectuală grea spre deosebire de uitatul la televizor sau ascultatul radioului în maşină. Ca să citeşti e greu, ori, statistic vorbind, românii sunt nişte persoane mai comode mintal, şi preferă ca informaţia să vină predigerată spre ei, de pe televizor, de pe radio, eventual poate să se uite pe net foarte scurt. Ca să citeşti un ziar, să urmăreşti rând cu rând, să încerci să prelucrezi în timp ce citeşti, deci trebuie să procesezi în cap, este neconfortabil”, a explicat Cristian Tudor Popescu.

Povestea armenașului Florescu, o istorie mai mică a României postbelice

Dumnealor ciobanii, de-a lungul și de-a latul lumii și Istoriei, au jucat diverse roluri: ba de precursori anonimi ai marilor geografi și exploratori – în căutarea neobosită a locurilor cu verdeață, propice păscutului; ba au fost rivali, dușmănindu-se și ucigându-se între ei pentru frumusețea turmelor (primele conflicte de amploare ale omenirii au avut loc pentru o oaie, nu pentru o oarecare Elena din Troia); ba întemeietori de țară și de nemuritoare dinastii monarhice, iar, mai înspre zilele noastre – patroni un pic cam neciopliți și cam ”războinici” ai unor epuizate cluburi de fotbal. Legendele pastorale ”ascund”, de obicei, o importantă dimensiune tragică, nu sunt de notorietate prea multe povești hazlii sau relaxante cu ciobani…

Noroc cu baciul yemenit (unii ne încredințează că a fost etiopian, ceea ce ne mută cu tot cu legendă în Africa…), de fapt, noroc cu caprele lui, care au încercat cele dintâi, pe propria blană, proprietățile vitalizante ale cafelei, îndepărtând ghinionul tragic care însoțea peste tot păstorii. Păscându-și respectivul baci cornutele printre arbuștii (necunoscuți la acea dată) care produceau miraculoasele boabe, nu mult timp i-a fost necesar până să remarce cum caprele lui țopăiau mai energic și aveau un apetit considerabil mai mare decât suratele lor, aparținând altor păstori din vecinătate. Nu se ştie cu limpezime dacă, la muls, țâțele lor slobozeau în vadră și cappuccino. Dar aproape cert este că prima cafea din lume a fost, apoi, fiartă la o mănăstire din apropiere.

În 8 mai 1944, când, în timpul unui bombardament anglo-american, a văzut lumina zilei dl Gheorghe Florescu, autorul Confesiunilor unui cafegiu, România dădea primele semne de anevoioasă dezmeticire dintr-o conflagrație purtată, spun unii, împotriva dușmanului nepotrivit (se ignoră, însă, că URSS, prietenă sau inamică, era departe de a fi un vecin de nădejde). Bucureștean, născut în Bisercia Sf. Treime din cartierul Dudești (actualmente, blocuri, fabrici și uzine), având parte de o tinerețe în timpul căreia perioadele de depresiune financiară și compensațiile ulterioare s-au îmbinat într-un mod suficient de armonios, nu se poate afirma că Ghe. Florescu și familia nu s-ar fi bucurat de iubirea și ocrotirea sfinților. Dacă nu a celor creștini, atunci măcar a zeului Mercur – protectorul negoțului.

N-am să trec în revistă întreg traseul educațional și profesional al respectabilului memorialist, amănunțit prezentat în volum – pe alocuri, chiar cu abuz de detalii. Cartea calificându-se și în chip de Istorie neconvențională a comerțului postbelic, numai bună de studiat la un curs scurt de marketing de la ASE. Voi aminti doar, mai cu seamă celor care au deschis ochii pe astă lume după 1989, că obsesia regimului comunist de a controla tot ce mișcă în țară (indiferent de țară) atinsese inclusiv libertatea comerțului. Dacă până prin 1958 mai subszistau, ici-colo, prin România, câteva inițiative particulare într-ale negustoriei (evreii și armenii excelând și la noi, cum era de așteptat), în anii următori, de importuri, vânzări și exporturi se va ocupa exclusiv Statul (citește: Securitatea și partidul unic), în strădania sa egalitaristă, declarativă, de a ne ”apăra” de abuzul claselor exploatatoare, de chiaburi, de speculanți și de ”burgheji”. Vorba sloganului, foarte popular, deși sinistru, de atunci: ”Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji.”

Și textul întreg: Confesiunile unui cafegiu

Ceva bun

Nu am scris deloc de interesul meu pentru bijuterii handmade, care se ridică uneori ca valul furios, alteori curge domol (ca orice pasiune). Pe Daciana am cunoscut-o (virtual) nu cu mult timp în urmă, am de la ea nişte bijuterii încîntătoare, nu încetez să mă minunez de imaginaţia, gustul şi, nu în ultimul rînd, rezultatele muncii ei. Unele sunt obiecte de artă.

Pe blogul ei am citit de curînd o invitaţie la scris, mă gîndeam că e tentantă pentru bloggeri. Sună astfel:

 - Scrieti despre o bijuterie/un obiect care va e drag, la care tineti dintr-un motiv sau altul. Un obiect cu poveste, oricare ar fi ea. Povestile nu trebuie sa fie neaparat adevarate, dar trebuie sa fie intersante din punct de vedere literar.
 - La sfarsit veti scrie ca povestea voastra participa la concursul de bijuterii de pe blogul meu si veti adauga un link catre acesta. Imi veti trimite link-ul ca si comment/trackback la acest post
- Daca vi se pare interesant ce vedeti la mine pe blog ma puteti adauga in blogroll
- Inscrierile se fac pana pe data de 20 ianuarie.

Detalii despre premii (cu fotografii tentante) găsiţi pe blogul Dacianei, dar vă spun că pozele sunt palide pe lîngă realitate. Dacă-mi e permisă 1/2 engleză, e vorba de jewelry to write for.

Neopuritanismul sexual literar

Un minunat eseu citim în NYT despre fâțele literare neopuritane, aceste creaturi asexuate, sterile ca niște litere care încă n-au văzut cuvântul, doldora de tabu-uri post-victoriene, altfel - ființe cibernetizate, în genere atee, dar cu comportament de ”cruciați”, mereu gata să-i aducă înaintea ”tribunalelor feministe ale poporului” pe romancierii nord-americani prea slobozi la condei, din cale afară de expliciți în descrierea scenelor de sex din proza lor (unele adevărate și ”omologate” capodopere, canoane eterne), iar atunci când autorii nu mai pot fi trași la răspundere, să pună să le fie, nu-i așa, cenzurate, interzise, arse cărțile for the ways in which their sex scenes demeaned, insulted or oppressed women. (râsete homerice din culise)

Cum spuneam mai sus, drept e, cu unii dintre cei aprig înfierați pentru quasi-pornografia textelor lor le va fi cam greu, actualmente, indignatelor fâțe: J. Updike, S. Bellow, N. Mailer nu mai sunt printre noi (well, printre noi, românii, unii chiar că nu au fost niciodată, decât prin intermediul precarelor și haoticelor traduceri). P. Roth, însă, e al naibii de viu și stânjenitor în continuare, campion al viziunii distructive asupra iubirii trupești! Și el se află pe listă. Ca o parantezistă curiozitate: mulți evrei pe acolo (vezi și sarcasticul grafic din foto, preluare din NYT).

Conform eseistei Katie Roiphe - The Naked and the Conflicted, paradoxal, mulți dintre ”moștenitorii” nemuritorilor scandalagii (câteva dintre faimoasele nume, mai sus), adică scriitorii tineri de azi, preferă o abordare precaută a sexului în paginile lor. Precaut fiind un cuvânt cuminte, pentru că la modă e, se zice, întreținerea ambivalenței, a ipocriziei de nouă factură (ceea ce ne face aproape să credem că ”revoluționarii” amorului descătușat au umblat goi degeaba la Woodstock), a menajării rănilor feministe, cu grijă scormonite - ca să nu se vindece în veci - de militanții vigilenți ai acestui curent aberant.

Un pic off topic, apropo de ”generația de mâine”: ah, de câte ori am deplâns împreună cu prietenii mei faptul că numeroși (nu toți!) tineridinziuadeazi nu intrigă atât prin nesimțire inovativă, cum ar fi de așteptat, cât prin înregimentare bovină, neprotestatară și necritică, și un soi de fatalism tolerant, ce tinde să-l depășească până și pe cel al înaintașilor lor, care au înghițit, cu minime accese de revoltă, peste 40 de ani de comunism atroce! Hm, frază valabilă, deopotrivă, pentru occidentali și pentru estici (citește români). Totul, finalmente, ambalat în acest delusional optimism (People revel in the notion that thinking positively will produce a life of ease and plenty), în opinia mea, germinând în mediul propice al dependenței de internet.

Citiți în NYT. Va fi o lectură tonic-iritantă; cuminte și incitantă în același timp, nu ca tărăboiul făcut de mine mai sus înadins pentru a vă scormoni și a vă ”convinge” să parcurgeți eseul d-nei Roiphe. Eu țin cu ”bătrânii”. Cu ”impudicii”.

”These days the revolutionary attitude may be to stop dwelling on the drearier aspects of our more explicit literature. In contrast to their cautious, entangled, ambivalent, endlessly ironic heirs, there is something almost romantic in the old guard’s view of sex: it has a mystery and a power, at least. It makes things happen.

Why don’t we look at these older writers, who want to defeat death with sex, with the same fondness as we do the inventors of the first, failed airplanes, who stood on the tarmac with their unwieldy, impossible machines, and looked up at the sky?”

Dacă doriți să revedeți

Cu maxim interes (fiind singurul program mai acătării din an!) și copilărească nerăbdare așteptam, prunci fiind, ca Revelionul TVR să fie reluat în primele zile ale lui ianuarie sub genericul clasic: „Dacă doriți să revedeți”. Ne luam la trântă pentru cel mai bun loc în fața televizorului.

La o bere cu un prieten jurnalist (la un mare cotidian de sport, sunt mândru şi bucuros pentru el!), vorbeam, aseară, inevitabil, despre calitatea presei de la noi, subiect recurent în aproape orice întâlnire de-a noastră. Părere unanimă: presă execrabilă, zbătându-se în convulsiile unei grave crize, atât financiară cât şi de condeie cu talent; aici numărând-o noi inclusiv pe aceea care răspunde de una singură, deşi nu o cheamă nimeni, la adjectivul quality. Dintr-una într-alta, ajungem noi, tot inevitabil, şi la eternele reluări tv (dar şi la cele din presa scrisă, vezi publicarea de pagini întregi din „oficioasele” comuniste de altădată). Plătim, „pe cablu”, o cloacă de televiziuni care ne servesc, contra cost, re-reluări, străreluări de programe şi filme cu „tematică de sezon”. Complet necaracteristic mie: cu o subită şi analizabilă înclinaţie spre a vedea „partea plină a paharului” - nu ştiu ce-mi vine inspiraţia să strecor în discuţie „fericirea” că, totuşi, să apreciem: emisiunile meteo nu se reiau. De ce nu sunt reluate şi emisiunile meteo?

Pentru ca astăzi, de dimineaţă, să fiu în mare grabă contrazis (sau încurajat în optimismul meu neobişnuit) de deosebit de respectabilii angajaţi ai televiziunii Antena 3: „se dădeau” pe post, din belşug, imagini şi detalii (inclusiv ştiinţifice), de care nu ştiu câtă lume e curioasă şi dornică să le primească de la o tv cu profil - pasămite - de ştiri de ultimă oră, despre starea vremii din anul de graţie 2009, luna ianuarie! Mare, alb pe albastru, pe scroll scria: Vremea în ianuarie. Atât. Nu tu ianuarie 2009, nu nimic. La o privire mai atentă, am descoperit în colţul din stânga, jos, cât un timbru poştal: Retro 2009. Aha! Oricum, straşnică ideea. Merge direct la cerebelul invidios al poporului, care oricât ar fi el de greu (?) de prostit, tot tresare puţin, speriat-încântat că n-a păţit-o el, măcar în primele secunde, când vede necazul altuia - puhoaiele de apă sau troienele de neauă retro.

În primii ani de după decembrie 1989, televiziunile româneşti împrumutau cu aplomb din Occident. Nu neapărat aspecte originale, nu neapărat profesionalism, dar... era orchestrată o mimare generală, entuziastă, a Occidentului. Între timp, un plus de „originalitate” şi de cretinism autohtonist a cuprins minţile fierbinţi ale producătorilor, realizatorilor și redactorilor noștri. Acum se inspiră cu toţii de la OTV. Iată etalonul ultim!

A meritat, aşadar, să fiu optimist aseară. Cum spune şi anecdota: vorba pesimistului - mai rău de atâta nu se poate. Şi a optimistului: ba se poate! Dacă doriți să revedeți prognoza meteo pe 2009, zapați cu încredere. Undeva, sigur e folosită de umplutură. Fără titlu adus la zi, cât să pară de actualitate. Și, peste toate, mai trebuie să suportăm boticul supărat al tuturor prezentatorilor că „nu prea ninge”, obsesia asta de ospiciu că musai să ningă de Crăciun sau, mai general, „de Sărbători”. „Parcă nici nu-i Crăciunul!”.

De zici că a ninge fix pe 24/25 dec. face parte din ritualul creștin și nu din cel roșu+alb impus de coca-cola! (Bine, mai sunt și ceilalți, cei care cred că dacă nu e frig iarna „nu mor microbii”; asta se înscrie deja în folclorul autodiagnosticaților naționali, al acelora care iau antibiotice la guturai) Mi-e rău când aud veșnica lamentație a ninsorii absente.