Am găsit una-alta

Cu liniuţă şi de la capăt:

- Ruxandra Cesereanu are blog
-În Observatorul Cultural se scrie mult şi frumos despre Livius Ciocârlie
- Am visat, ba nu, nu am visat, am avut un cocoş în grădină, mare, gras, cu penele de la gît cărămizii şi umblet greoi; poate am visat
-Cineva cere o oaie desenată
- Am găsit pozele dlui Erwitt
- Deţin pălărie mov-roz-nedefinit, ceva cam ca tichia de mărgăritar
Şi încă nu am deschis telefonul...

Zile egale

Cred că în fiecare zi trec pe lîngă dărăpănătura asta şi abia azi am văzut-o. Culmea, într-o poză. Că numai prin hîrtii am trăit zilele astea, caiete cu prima pagină scrisă, timbre căzute din buzunarul unei veste roşii, cărţi citite fără întrerupere, facturi şi bonuri.
Totuşi, lipseşte ceva, cum ar fi o apariţie decadent-miraculoasă ca poza de alături, cum ar fi o cămaşă de mătase printre bluzele pufoase-în dungi pe care le văd zilnic, cum ar fi un colţ de zîmbet, cum ar fi ironiile ca bulele din schweppes.

Proust şi prăjitura

Cu asta voiam să spun, pe lîngă deja clasicele "lectura on lain", "ce să fac să nu-l pierd", "drama literară" că slăviţi cititorii întîmplători sunt pe cît de cultivaţi, pe atît de sentimentali. Pe ei vreau să îi anunţ, cu bucuria celui care-a dus la capăt o treabă pe care nu o regretă, că Zadie Smith nu a luat premiile alea degeaba. Că Dinţi albi aduce personajele nebune şi lumea cea mai pestriţă la înţelegere. Nu neapărat că sunt în armonie, dar-cumva- reuşesc să vorbească între ei, ca nişte oameni banali şi inofensivi, fără să se agreseze din atîta dragoste.

Mie îmi cad cu tronc cărţile pline de coincidenţe, de fapt, am un cult al coincidenţelor. Asta trebuie să vină din partea superstiţioasă a familiei...Nu spun că meritul romanului stă în coincidenţe plasate ingenios sau în metafora "dinţi" care se arată în mod constant. Mă gîndesc că e mare lucru să scrii un roman masiv fără să te îneci la mal, fără să te duci la fund pe parcurs, fără să-l închidă cititorul de plictiseală. Dar nu ar fi prima oară.

Un interviu cu autoarea aici şi recenzia din Suplimentul de cultură.

Lista fericită

Secretul meu de azi este că nu mi-am găsit cuvintele încă să îi spun Aglajei cît de grozavă este şi ce zi minunată am avut din cauza ei, aşa minunată că nu am stat mult în faţa monitorului, nu m-am plimbat de colo-colo fără rost, nu am transcris din agendă despre The Remains of the Day,
doar m-am gîndit aşa cum aş vrea să topesc vreo 2000 de kilometri- am vreo cîteva idei. În aceeaşi ordine obsesivă, am primit azi Sara lui Agopian, În vara aceea verde-Carson McCullers şi Întoarcerea huliganului a lui Norman Manea. Şi mai ales şi mai ales Paul Auster: Sunt fan Aglaja, voiam să o spun public :)

Dinţi albi- informal spoiler

Să o spunem pe aia dreaptă şi fără inimă: sunt mari şanse ca atunci cînd voi termina(termina-voi!) Dinţi albi, să nu mai ştiu ce se întîmpla în primele 150 de pagini. Şi n-ar fi păcat?! Primele 150 de pagini sunt de un umor fantastic, cu bun gust în coincidenţe şi remarce acido-tandre ale naratoarei, cu o ţesătură care leagă indieni, al doilea război mondial, martorii lui iehova- doar v-am zis că nu scap de ei niciunde! Clara vine de la martorii ăştia şi mamă-sa o trimite cu manifeste din uşă în uşă, o şi vezi, o adolescentă înaltă, cu pielea neagră, fără dinţii din faţă, superbă şi frustrată. Iar Archibald, curînd soţul ei, îşi plănuieşte sinuciderea perfectă în faţa măcelăriei Hussein-Ishmael. Avem pe urmă un măcelar isteric din cauza porumbeilor, care îl trimite pe Archie la naiba, cu planurile lui sinucigaşe cu tot. De altfel, singurul lucru cu care se poate mîndri Archie, cu excepţia sinuciderii ratate, este un timp de 62,8 secunde la turul de ciclism, împărţind locul al treisprezecelea la Olimpiada de la Londra cu suedezul Horst Ibelgaufts. Iar suedezul îi trimite nişte epistole de tot hazul, într-un stil ţeapăn şi idiot, anunţîndu-l într-una din ele că se apucă de cîntat la harpă.

Pe Archibald îl lovesc dragostea şi întîmplarea:
"Acum, după cum înţelegea Archie, în filme şi în altele asemenea e un lucru comun ca cineva să fie atît de uimitor, încît atunci cînd coboară pe scări mulţimea amuţeşte. Nu văzuse aşa ceva în realitate. Dar s-a întîmplat cu Clara Bowden. A coborît pe scări ca într-o filmare cu încetinitorul, înconjurată de un halou şi de o lumină difuză. Şi nu numai că era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse el vreodată, dar era şi cea mai caldă femeie pe care-o cunoscuse vreodată. Frumuseţea ei nu era o marfă tăioasă, rece. Mirosea a mucegai şi a femeie, ca un morman de haine preferate. Deşi era dezorganizată din punct de vedere fizic- picioarele şi mîinile vorbeau un dialect uşor diferit de cel al sistemului ei nervos central- chiar şi înfăţişarea ei deşirată i se părea lui Archie extrem de elegantă. Îşi purta sexualitatea cu dezinvoltura unei femei mai în vîrstă, şi nu (precum majoritatea fetelor cu care se întîlnise Archie în trecut) ca pe o poşetă stînjenitoare, pe care nu ştii niciodată cum s-o ţii, unde s-o agăţi sau cînd s-o pui pur şi simplu jos."

Şi dacă ar fi să iubesc ceva acum, cu siguranţă e această carte, grea şi incomodă, de necitit în autobuz sau dimineaţa (cînd mai mult dorm decît gîndesc).

Dragă mătuşă(doi),

Îmi doresc din toată inima să-ţi fi păstrat vechile obiceiuri, ca atunci cînd mă întreabă cineva să spun şi eu "Fac aşa fiindcă ştiu de la ea", adică de la dumneata. Sper că ai păstrat tabloul cu chenar lucios căruia i-ai scos rama neagră de plastic şi i-ai pus una grea, de lemn vopsit. Şi că ai păstrat toate pozele noastre alb-negru sau colorate, puse în rama aia, de la grădiniţa, din faţa parcului, de după gard, pe toate. Aşa îmi imaginez că încă mai iei cîte o foaie, o împarţi în fîşii cît mai mici, să laşi un semn de carte, nu unde ai rămas, ci unde ţi-a rămas fixat gîndul.

Fiindcă nu mi-ai văzut niciodată camera şi nici nu ştii ce e ăla un blog, o să îţi spun că lista din stînga repetă întocmai obiceiul dumitale cu semnele, care- se ştie- face bine şi la memorie şi la afect. Mai voiam să îţi spun, mătuşă, că Maupassant din rafturile dumitale a trecut în spate şi în uitare, moda fiind acum a diversităţii culturale, ceea ce înseamnă multe romane grele despre alţi oameni exotici, fie ei din carne şi oase, fie ei închipuiţi sau de amîndouă. După cum îţi voi scrie despre Dinţi albi, cînd mă voi dumiri, adică fix peste 436 de pagini.

Cum trişez la secrete

M-am întrecut pe mine însămi cînd am acoperit un secret cu alt secret (secrete, da?, ca în romanele aventuroase, nu ruşini şi nu păcate). Cinci secrete trişate:

1)Mă trezesc noaptea din cînd în cînd să verific dacă sunt geamurile închise, uşile încuiate, luminile stinse. Legat de asta, am avut un admirator care a venit să-mi pupe mîna la geam seară de seară timp de 12 zile fix. Acum ne-am pus gratii, pe care le-am vopsit în două zile de vară, pe soarele ăla toropitor.

2) Am o colecţie de tricouri cu monştri şi CDuri cu Rammstein, zace într-un dulap acum. Şi autograf, da, da.

3) Nu ştiu ce gust are vinul.

4)Eu am fost cea care a dat ceasul în apă ca să nu mai sune şi tot eu am stricat maşina de cusut, am coborît din tren cu o staţie mai devreme şi m-am trezit în pustietate. Şi uit să ud florile.

5) Am în mine un magnet de dimensiuni variabile care atrage ghinioanele, chestiile penibile din care se fac gaguri în filme, situaţiile stînjenitoare, martorii lui iehova, beţivii care au păreri despre politică, nefericiţii, părăsiţii, romanticii, pana de curent şi drumul greşit.

Şi un bonus revoltător: nu intenţionez să îl citesc pe Balzac.

După miezul nopţii, la taclale şi speculaţii cu Vio despre Eminescu, amicii şi invidioşii, cu participarea originală a lui Suzi pe post de Maiorescu, asta după ce am închis bine uşa bucătăriei. A fost un cîmp de luptă aici, cu moarte lentă prin mirosuri şi gusturi dulci, greoaie, acre sau înţepătoare, cîmp unde căldura te înveleşte ca o pătură. Nicholas Cage fusese la tv şi mi-a trecut mie prin cap cum că personajul Eminescu este/a fost ca N.C.: îţi vine să îţi dai palme cînd vezi cum joacă, cum face toate nepotrivitele, cum îi ies toate pe dos. Aşa că aştept cu oroare filmul, teoriile, interpretările şi conspiraţiile fac sute de volume, cred. De poeziile lui, în jurul cărora se învîrt cărţile astea nu mai spun, nu ştiu cine le (mai) citeşte doar aşa, de plăcere.

Poza e a lui Dan Mititelu, aici are una sută fotografii din Iaşi. Dar spuneţi-mi, seamănă cu Iaşul vostru?

"E nevoie de laudă, dar cui foloseşte?"

Ştiu foarte bine: nu se povesteşte despre cărţi înainte de a termina de citit. Însă altfel nu pot, Tache cel îmbrăcat în catifea m-a înrobit după ce a făcut o cotitură fantastic- fantezistă, una din acelea care-ţi pun gîndurile în mişcare şi vîrtej. Pînă la cotitură, nimic greşit: Tache Vlădescu de la 1800 şi a lui vieţuire sub zodii nefavorabile. Îmi este greu(nu se povesteşte despre cărţi...) să desfac autorii, naratorii, personajele ca pe nuci, prea sunt vii, nu au nici măcar o boare de kitsch. Nu este Agopian al anilor 80 cel ce se uită peste umăr către Tache, ci numai Tache, legat fără speranţă.

Iar lanţul robiei de care spuneam la început: "Cercetă odaia şi privirea îi căzu iar pe pasta cărţilor putrede. Se duse acolo şi, aplecîndu-se, îşi înfundă întîi o mînă, apoi pe cealaltă în ele. Le răscoli, amestecîndu-le de tot, şi, fără nici un gînd, făcu un guguloi, apoi încă unul şi, prins de o bucurie nespusă, începu să facă guguloaie hidoase, mai mari sau mai mici, cum avea chef, şi cum se termina vreunul, îl rostogolea pe duşumeaua putredă, şi guguloiul se rostogolea, luînd diferite forme, ca o cocă din care cineva nu s-a hotărît ce să facă(...)În jurul lui erau deja sferele acelea , multe, şi deschiderea uşii produse un curent de aer care le făcu să se rostogolească prin cameră, se ciocniră una de alta fără vreun zgomot anume, aşa cum te-ai fi putut aştepta, ba chiar mai multe dintre ele se înălţară în aer ca un balon montgolfier, poposiră drept sub nasul acelui boier. Boier Lăpai prinse una cu mîna sau o mîngîie numai, nu ştim aceasta, dar prinzînd-o, ea se adună în mîna lui, i se strecură printre degete ca nişte franjuri de la vreun guler spaniolesc, un guler nu prea curat şi dichisit, şi din gulerul acela se ivi bunăoară capul lui don Cervantes, care le rîse subţire în nas, şi ei rîseră către el"

Cam aşa ca boier Lăpai facem noi cînd citim, poate. Cred că un portret al lui Tache poate fi aici, şi cu asta sunt tare mîndră fiindcă 1) o prezint pe soră-mea şi 2) am învăţat-o să îşi pună tablouri în wordpress(cred).

Cu gîndul la trei romane

...să zăbovim asupra vremii mai întîi, fiindcă este atît de frig. Totuşi acesta nu-i frigul cel vesel care îmbujorează şi dă vise de pături calde-şi-vin-dulce, ci unul sec, bătrîncios, plin de nevroze. Mă îmbolnăveşte.
Pe frigul ăsta, prietenii mei, prezenţe diafane, încap toţi într-o cameră, se aşază cuminţi şi stau de vorbă. Poate că ar cere ceai. Îmi place să cred că se înţeleg şi că glasurile lor(pe unele nici nu le-am auzit vreodată) încălzesc camera mai mult decît caloriferul. Voiam să citească asta.

Dragă mătuşă,

Poate crezi că în ultimele două zile am studiat intens. Sau am citit tratate...sau măcar Reţete naturiste pentru boli diverse. Poate crezi că am scris o zi întreagă, am gătit sau am ieşit la plimbare. Nu, din nefericire nu. De altfel, mi-am reluat obişnuinţele, împotriva a tot ceea ce promisesem inocent la sfîrşit de an. Iar scriu e-mailuri lungi, citesc un fragment de ici, unul de colo, mă întind seara în pat cu un gînd subţire şi fermecător, pînă dimineaţă îl pierd.Şi se adună pierdutele.Tot aşa, promit şi amîn: să dau un telefon, să deschid cutia poştală, să cumpăr cartofi, să ud florile.Mătuşă, cred că zilele s-au scurtat îngrijorător, iar ce a rămas e beznă.

Serios

"Cred că oamenii nu-şi merită condiţia, spuse Lupus; nefericirea lor vine de la faptul că depozitează prea multe dorinţi şi împlinesc doar cîteva. Consumul de aşteptare şi frămîntarea- de la salivaţie la saţietate- îi sleieşte, şi se constată frecvent istovirea timpurie, cu pierderea randamentului cognitiv. Cunosc persoane foarte bine plasate în cursă, care, după cinci ani de şcoală şi o mulţime de antrenamente, arată ca pisoii nou-născuţi, nu disting nimic în jurul lor, în afara surselor de alimentaţie, nici nu adulmecă mai departe de trei paşi, cu toate acestea sînt un sac de năzuinţi şi idealuri, cu zornăit disproporţionat de cioburi şi tinichele."
Mircea Horia Simionescu- Breviarul

Pînă acum mă duce cu gîndul la alt Simionescu (Cristian) cu Maratonul, imposibil de citit pe luciditate.
O, da, de anul ăsta ies din haos, mă fac cititor serios, cu notiţe şi liste :)