Vinerea mea

Pe calendarul cu plante, ştiaţică-uri şi reţete pe care îl aveam la un moment dat, vinerea era ziua cea mai plăcută: avea poze cu prăjituri sau cireşe, cu o gură rîzînd sau cu un balon, nişte poze cam urîţele-zic acum, gri-verzui sau numai gri. Vineri a rămas ziua mea preferată, aşa cum ora 4 şi douăzeci e ora mea preferată. Fiindcă la 4 şi douăzeci, oraşul ăsta doarme, fiindcă mai sunt 30 de minute pînă să sune ceasurile şi o oră pînă ies oamenii pe stradă şi merg repede-repede, zgribuliţi, nu se ştie unde.
Vineri mă trezesc fără ceas şi fără ameţeli, nu îmi caut prea mult papucii şi cafeaua e potrivit de caldă. Niciodată vinerea nu mi-a fost frig sau somn sau urît. Cînd întîrzii sau fac o prostie, dacă e vineri, nu îşi dă nimeni seama. La opt fără ceva merg repede către un chioş de ziare trist-trist şi aştept să se dezmeticească doamna melc şi să îmi dea Dilema. Doamna melc nu mă recunoaşte, deşi mă vede în fiecare vineri, fiindcă am altă figură, altă haină, fiindcă se schimbă anotimpurile, fiindcă ea e înlocuită, nu ştiu. Sau poate confuzia ei e un semn de prietenie.
Dilema o citesc toată ziua, pe bucăţele, începînd cu ultima pagină. Vinerea îmi vine poftă de mere verzi direct din piaţă, de struguri sau de ciocolată. Îmi vine aşa un chef să încep să scriu un roman lung, în vreo patru volume, pe care să nu îl citească nimeni, aşa cum eu stau cu Război şi pace în bibliotecă şi mă uit la el o dată pe an. Vineri îmi vine să mă încalţ cu cei mai moi şi mai uşori pantofi roşii care numai pe mine mă bat, dar se spune că sunt fermecaţi, nu?
Aşa că vineri e ziua mea interioară şi fermecată ca pantofii, zi care nu poate fi întoarsă din ritmul ei,pe care nu o impresionează nici moartea cuiva, nici persoanele care ţin post, nici hîrîitul autobuzului, nici fumul de ţigară suflat în faţă. Pentru vinerea asta, cea mai bună variantă de Mr.Tambourine Man, pe care o cîntă Melanie.

le: în timp ce A. îşi plîngea dorurile şi amorurile pe ym, la radio s-a auzit că a murit Dan Goanţă. Să se odihnească în pace.

Joop doi doi

Suntem tot în urmă, în tinereţea lui Joop (poate Daalder sună mai serios, nu ştiu), foarte dezamăgit după prima îndrăgostire, se plimbă prin Franţa şi...are marea, rafinata revelaţie a întîlnirii cu Jerome Sorel, maître chocolatier, care îi aprinde mintea să îşi dedice viaţa pralinelor, dulcelui, amestecurilor fine. Ai lui total insensibili...aşa că tînărul are impresia că poate ajunge pe jos şi cu autostopul pînă în Franţa, la respectivul maestru pe care îl suspectează că ar fi gay, după o vreme. Frumos îi şade...Stînd în parc şi visînd, o altă apariţie îi aprinde imaginaţia: o tînără cu un copil, pe care în gîndul lui o numeşte Nathalie. De mare efect e prima lor convorbire în franceză chinuită, fiindcă Nathalie e Emma, Niederländerin. Şi de aici delicii în cofetărie, delicii în sărăcuţa cameră a lui Joop, impresionistul leitmotiv al picturii lui Manet- Le déjeuner sur l'herbe.

Lucrurile devin triste odată cu întoarcerea în ţara lui, după Emma, cu Emma, fără finele feluri franţuzeşti, într-o ţară gri şi primitivă unde pe nimeni nu interesează o ciocolată adevărată. Că mai bine mănînci zahăr cu lingura decît o ciocolată comună. Şi de aici...întrerup povestea ca să amintesc de dulcea ironie a lui Schogt în subtitluri: Der Moment der Aprikose, Hyperharmonie, Requiem für eine Birne, Dame Blanche...
Întrebarea vine acum: mai citim romanul care îşi face treaba - oare îi spune clasic? -, unde nu e exces de sex, exces de frustrări, de eu şi de lumea noastră dintre ziduri, unde naratorul e ca un abur, cît să nu scape povestea din mîini?

Casus amori

Cum ziceam, fereastra mea dă spre o privelişte minunată: spatele unui bloc şi o bucăţică de stradă cu partea ei de maşini parcate una lîngă alta. În faţa maşinilor, doamna cu sacou şi poşetă se ceartă cu tînărul cu haină pe care scrie galben Fbi. Ea are părul scurt şi cercei mari, el e înalt şi are nasul ascuţit. Curiozitatea nu mă lasă şi mă uit la chipurile lor încăpăţînate, la mîinile încrucişate agresiv şi gesturile nervoase ale lui, plus felul în care ea îi întoarce spatele. Ea pleacă, el o opreşte. Îşi aprinde o ţigară, un biciclist trece pe lîngă, se uită atent, trei fete trec pe lîngă, se uită la fel de atent. Mie îmi vine să deschid geamul, ca să îi aud. Ce mai modă, să te cerţi pe uliţă, în văzul tuturor (da' ei de ce uită?) E şi un fel de şantaj, fă cum zic eu, sau strig mai tare, se adună toată lumea şi să vezi atunci spectacol. Dar dorinţa mea obscenă pentru spectacol şi bîrfă e nesatisfăcută, doamna îşi pune mîinile în şolduri, îl priveşte încruntată şi nu mai zice nimic. Fbi-ul pleacă, paşi mari, apăsaţi, mîinile în buzunar. Doamna se uită după el cu mîinile în şolduri. Şi eu care credeam că se vor pupa de împăcare...

În imagine e ceea ce nu a făcut ea ca să îl împace pe el.

Joop într-o zi de joi

În plină depresie, aşa cum presupun doctorul şi soţia lui, Joop are o lungă şi previzibilă incursiune înapoi, pe cînd avea şase ani şi o mamă care gătea foarte prost şi făcea din asta o virtute. Adică citea Proust şi gătea cartofii arşi în loc de copţi. Eu una îl înţeleg pe bietul băiat că nu mînca şi avea dureri de burtă. Îi înţeleg şi inclinaţia către depresii.
Prima întîlnire a lui Joop cu ciocolata a fost fireşte una de tachinare şi pe vremea aceea nu îi plăceau dulciurile şi a fost ultimul cînd s-a dus la furat nişte fructe -beere, mereu le încurc pe căpşuni cu mure şi cu zmeură, deci nişte cevabeere, l-a prins tanti care avea grădina şi l-a pus să aibă grijă de ele fără să ia una măcar.

Şi revenind la bătrînul Joop, cum stă el în fotoliu deprimat, ruinat, lipsit de praline, m-am gîndit eu aşa cîtă ironie (dulce) în romanul ăsta, în îngrijorarea familiei, în pudica Emma, soţia lui, sau printre rînduri. Pînă la urmă, de mult nu mai citisem eu un roman care să arate aşa puţin din autorul lui, care să facă o poveste clară şi curată de impresii personal-confesive. Şi tocmai din cauza ironiei dulci a domnului Schogt şi a şi mai interesantei lui previzibilităţi, o să revin cu însemnări dulci şi previzibile despre ce mai citesc din ea.

Asta e de fapt a doua carte din proiectul personal* care înseamnă a citi autori de care nu am auzit nimic înainte, care îmi sunt total necunoscuţi cu cărţile lor cu tot, chiar dacă alţii le spun renumiţi internaţional, local sau clasici. Fireşte că s-a găsit cineva să îmi strice proiectul spunînd că Der Chocolatier ar avea ceva de-a face cu Parfumul. Ei!

*ghici care personaj îşi numea fixaţiile "proiecte personale"?

Prieten imaginar

Fiindcă am dormitat toată ziua, stau acum ca o bufniţă care n-are cu cine vorbi. O să fac şi eu cum am auzit în ultima vreme că se face: o să îmi găsesc un prieten imaginar. Mereu am auzit prin filme de prietenii secreţi din mintea puştilor, care îşi făceau apariţia în unul din episoade şi stricau tot farmecul. Şi îndeplineau cele mai fanteziste şi lacrimogene dorinţe. Săptămîna trecută am stat de vorbă cu o domnişoară care are un iubit imaginar. Încă nu s-a hotărît asupra numelui, dar vorbeşte despre el cu încăpăţînarea şi drăgălăşenia îndrăgostitei. Azi îl face înalt şi cu accent britanic, mîine e brunet şi are motocicletă, pe urmă se plimbă noaptea prin parc şi îi pune ei haina pe umeri, pe urmă e studios şi nu mai are motor, fiindcă e sportiv. E aşa de bine, fiindcă îl poate schimba după cum îi e placul, după capriciu sau întîmplare. Iubitului real trebuie să îi spui de cîteva ori să îşi mute şosetele din bucătărie, să îi faci patul, să îl asculţi cînd vrei de fapt să citeşti sau să faci baie.
Voi aveţi prieteni închipuiţi? Eu simt că îmi trebuie unul, numai aşa, să am cu cine sta de vorbă din cînd în cînd, la un ceai nocturn.

O dimineaţă perfectă

La radio e Norah Jones-Sunrise, cafeaua e fierbinte, amară, citesc Der Chocolatier şi am tras draperiile pe geam. Ce îmi mai trebuie?

Despre vrăjitoare

...dar să continuăm cu vrăjitoarele.
Cea din Winningen a renunţat la rochie, colier şi coroană pentru un alt model de Hexe. E numai un joc acceptat de ambele părţi: în Winningen, vrăjitoarea nu mai este arsă, ci sărbătorită.Are grijă ca vinul să fie bun, se plimbă, e un fel de simbol şi mesager al culturii locului.
Am cunoscut o vrăjitoare serioasă zilele astea, care nu se joacă şi nici nu se ţine de glume. Ce să mai vorbim de rochie orange! Are nasul cîrn, nu coroiat, pletele lungi, negre-roşiatice, un munte de cărţi de studiat şi o listă lungă de simboluri, practici, incantaţii, teorii. Aşa îmi închipui eu că are, profană, neştiutoare de cărţile sfinte ale magiei. Să fiu numai eu aia care nu se extaziază în faţa metafizicilor, întîlniri predestinate, căilor adevărate? Pînă la urmă, ce mare diferenţă între tanti care se mai roagă pentru sufletul meu păcătos şi copila care îşi descoperă potenţialul tenebros? E în ambele cazuri un fel de spaimă încăpăţînată, ca şi cum carnea înconjoară o piatră sau un spin, pînă o/îl înghite complet.Ce nu îmi dă pace acum: ardem vrăjitoarea sau îi plîngem de milă?

Gramatici

Se pare că un subiect plictisitor cum e gramatica, tratat într-o manieră sclipitoare de Bastian Sick în Der Dativ ist dem Genitiv sein Tod, ambele volume, nu poate duce decît la cititori cu obiceie de lectură stranii.

Ăst volum o domnişoară îl citea în timp ce stătea la rînd, iar
Dana în autobuz.

Pe al doilea îl citesc stînd pe scările unei fabrici; nu ştiu cum,dar în fotoliu sau pe pat nu mă tentează deloc.
Problema e cu rîsul. Adică rîzi de te prăpădeşti, aşa, de unul singur şi asta se numeşte problemă socială. Aşadar, dacă vedeţi pe cineva care citeşte şi rîde de nebun, iertaţi-l, fie are unul din volumele astea, fie citeşte ghidul prin gramatica limbii române, acela verde cu multe greşeli în el.

Scrisoare de vineri

De o vreme, sunt cu un pas în urmă. Aşa că azi e vineri. Am dispoziţie de vineri. Încercînd să o găsesc pe destinatara scrisorilor închipuite, mă întreb cum e pentru ea (şi pentru alţii) comunicarea, convorbirea şi scrierea pe şi prin internet. O consideră superficială? O consideraţi superficială?

Înainte îmi plăcea să trimit scrisori, să aleg hîrtia, să stau cîteva ore pentru două rînduri, să mă gîndesc la culoarea potrivită, să caut un timbru, să îmi imaginez că maşina roşie de poştă se opreşte în drum şi pierde plicurile. Să mă gîndesc la plictiseala cucoanelor care sortează plicurile. Să nu scriu strîmb.

Acum trimit e-mailuri. Stau cîteva ore în faţa unor rînduri, cu aceeaşi senzaţie; fiindcă nu mai am ce zice prin semne exterioare, pun mai multă forţă în cuvinte. Un e-mail se şterge prin click, pentru scrisori e mai greu- au ceva misterios în ele, care te face să le păstrezi. Au suflul fiinţei care le-a scris, atunci cînd le-a scris. Dacă nu vrei să le mai vezi, le pui într-un cufăr, într-o cutie încuiată; sau le arzi, dacă eşti pornită.

Bunica le ţinea în pod, în cutii de lemn, scrisul mărunt, aproape şters şi foşnetul hîrtiei îmi dau fiori şi acum. Încercam să le citesc în ordine, atentă la scîrţîitul podelei şi al scărilor. Acum ţin scrisorile în Posteingang, sub parolă, îmi dau fiori numai mie, pentru că în ochii mei times new roman se transformă în scris de mînă, în fiecare scris de mînă, în hîrtie de scrisori sau găsită într-un caiet, în zîmbetele şi gesturile celor care au scris. Nici o copilă curioasă nu vine să le cerceteze. Poate mai tîrziu...

Prin urmare, draga destinatară, te rog să nu consideri o impoliteţe faptul că ţi-am tastat în loc să îţi scriu de mînă, că ţi-am scris puţin pe blog în loc să caut timbre potrivite. Am facut-o cu aceeaşi emoţie, aşa că te rog să mă găseşti dumneata.

Către richard şi ceilalţi

Masa mea pustie de dimineaţă: aprind lumina din hol în loc să o aprind pe cea din baie, cad în loc să mă aşez, mă uit de cîteva ore la blocul din faţa mea, e priveliştea obişnuită. Septembrie aici seamănă cu august, cu iulie, cu iunie, cu un perete în faţa geamului.Uf.