The Kind Of Person I Am - Philip Roth

"I decided that I was done with fiction. I don't want to read any more of it, write any more of it, and I don't even want to talk about it anymore. ... I no longer feel this dedication to write what I have experienced my whole life." (Philip Roth, 2012) 

"He was such a driven perfectionist, so when he felt his power ebbing, he wanted to quit at the top of his game, and he did." (CNN - Judith Thurman, prietenă) 

"From the beginning of his long and celebrated career, Philip Roth's fiction has often explored the human need to demolish, to challenge, to oppose, to pull apart," the Pulitzer committee said when it awarded him the prize two decades ago for American Pastoral. (CNN) 

"At a certain point in Roth’s career—say, with American Pastoral, which came out in 1997, when he was 64—the youthful incendiary began to be walled up inside the great man of letters. He became a figure to give prizes to—all except the Nobel, which he surely deserved if anyone did. (...) But it does Roth a disservice to read him as an established figure, safe inside Library of American covers. He was a dangerous writer, one to wrestle with and argue about, not to calmly praise. For the readers of the future, the books will always be there like sticks of dynamite, ready to blow up complacency and moralism. The books are still alive." (The Atlantic)

Recomandări pripite

Mă grăbesc să recomand, ca să nu uit, lectura a două bijuterii literare: Françoise Sagan, Bonjour tristesse & Joyce Carol Oates, Violul. O poveste de dragoste. Desăvârșite lucrături giuvaerești. E urgent, așadar: a se li se da cep deîndată. Durează puțin toată strădania - sunt niște cărțulii cu litere rare, numai bune pentru a-l trezi și a-l pune la treabă pe oblomovul din fiecare. N-o să intru în inutile analize pe text. 1. Mă credeți sau 2. nu mă credeți - există doar aceste 2 opțiuni.

Cui duce dorul alegoricelor lui Octavian Paler îi trec pe sub nas parabola britanicului Jim Crace, Recolta.

Definiții improprii

Iubirea e teama de a (te) pierde. Între iubire și teamă - o vecinătate intimă, un cadru de ușă din care lipsește ușa, o scobitură în zid ascunsă impropriu de o perdea ce flutură înăuntru și-n afară nestingherită.

Nesiguranța congenitală ne îndrăgostește & ne alipește persoanei iubite. Teama alimentează iubirea. Teama că vei pleca, nu se știe când, nu se știe unde și cu cine, dar se știe că.

Într-o bună zi, cu toții plecăm din iubire, ieșim din ea la primul exit care se ivește pe autostradă, după ce teama și nesiguranța s-au estompat. Acel exit poate să apară în 3 ani sau în 30.

Senzația inconfortabilă de provizorat este mama tuturor iubirilor, ieslea strâmtă prin zăbrelele căreia își bagă botul umed și se hrănește iubirea. Provizoratul. Fragmentarea relației, descăznicizarea.

Al nimănui, căutându-și perechea.

Contacte corporale vii, absențe, discuțiile despre trup & dorințe, actele trupului, fapte de atingere & dăruire, alte discuții, alte tăceri, corporalizarea cuvintelor, mutarea atracției în cuvânt, consumul repezit și febril, mici gesturi mizere, aproape regretabile, mirosuri ce nu mai ies la spălat și părtrunderi în ieșiri.

„Îmi place poezia ta...”

Nu pot gândi, nu-mi pot aduna mințile cu-o lopată & un făraș din cele obișnuite, asaltat de voci de sub plapumă, voci din sân, de pe geam, prin pereți voci, în capul meu - și nu sunt ale mele.

Voci cântate, se vor transmițătoare de calm, liniștitoare, însă poartă-n ele o melodicitate specifică alienării psihice, ipocriziei, șantajului cu emoții, o blândețe de împrumut - mască a dorinței aprinse de a-ți însuși ceea ce râvnești.

Cearta este, în numeroase dăți, o evitare zgomotoasă a vorbirii cu sens. Anumite explicații omenești, oboseala de a le oferi - când e mai comod să dormi cu mintea întinsă & albă ca foaia - pot fi evitate prin ceartă. Ridici vocea și comiți gesturi „definitive”, în loc să-ți folosești dreptul de a te pronunța cu înțeles. Reproșezi, proiectând, în loc să te justifici.

Darul meu de a mă extrage din real, de a face insulă în jurul meu, șanț de apărare, dincolo de care rămân solitar, percepând intens fiecare minut ce trece, fără însă a le socoti (adunare: trecere).

Înnebunind neajutorată în brațele răzbunării dulci. Răzbunarea imprimată-n trup.

Câte ceva despre Elena Ferrante & exagerata ei faimă de scriitoare anonimă

Tetralogia Elenei Ferrante este neîndoios cât se poate de „feminin” scrisă (pariez că e femeie, apropo de unele speculații), chiar naiv scrisă aș spune, chit că autoarea a dovedit că se pricepe să strecoare acele vinișoare introspective, intuitiv-șocante, foarte precise din p. de vedere psihologic (la modul psihologic, ar scrie unii, mai enervanți), menite să fure ochiul, pe care sexiștii le-ar atribui exclusiv bărbaților scriitori.

Tot ansamblul scriiturii e cât se poate de naiv și stereotipic, se observă cu claritate pilonii clișeici ai compoziției, în felul cum Ferrante își ține personajele prizoniere în schema setată inițial, încă de la primul volum, când toți protagoniștii erau copii, elevi de clasă primară.

Pe alocuri, romanul mai emite câte o bulă de oxigen prin limbajul fără perdea, tradus bine în românește, fără eufemisme, fără a fi înlocuit fututul sau pula cu regulatul sau sula, organul, membrul - cum am mai văzut recent (până și într-un roman de-al lui P. Roth!). Eventual, o sulă e pudibondul care s-a trezit traducând, în loc să-și fi preparat o supă-cremă la plic...

Așadar, citind & dezamăgindu-mă, n-am înțeles de unde pasiunea asta globală pentru seria de romane ale „anonimei” Ferrante. Da, lectura te ține captiv (aproape ca Millennium a lui Larsson), vrei să afli, îți stimulează voyeurismul non-sexual, înclinația către bârfă, ingrediente care te îndeamnă să mai dai o pagină și încă una. Să vezi „cum se termină”.

E doar o altă tetralogie pe care o citești ca să afli „cum se termină”. Or, pentru mine, ăsta n-a fost nicicând un criteriu îndestulător. E o slăbiciune a romanului. O șarlatanie, o scamatorie ordinară - orice roman a cărui „forță” stă numai în deznodământul său.

Ferrante are înzestrarea necesară unei povestitoare, deși, pe de altă parte, pare a fi deprins arta scrisului în mod artificial, cu sudoarea frunții, ca o studentă silitoare la cursurile de creative writing. Și mai cred că zace atât de multă autobiografie în acest roman încât am bănuiala că tocmai am dat peste unul dintre motivele pentru care autoarea a ales să nu publice sub numele real.

Principalul defect al ciclului de romane despre care scriu mai sus este șablonistica fără fisură, neascunsă, sau prost ascunsă, apoi sunt potrivirile de situații cu totul neverosimile și, găsesc eu, siropoase, aparițiile bruște, ca de telenovelă, datul buzna, minunate coincidețe...

Fuga de libertate*

„Adesea, cel ce este mai bine adaptat o face în detrimentul renunțării la sine, ca să devină mai mult sau mai puțin cine crede el că ar trebui să fie.”

„Pe de altă parte, nevroticul poate fi caracterizat ca persoana care n-a fost dispusă să capituleze în bătălia pentru sine.”

„Cu toate acestea, din punctul de vedere al valorilor umane, el este mai puțin mutilat decât tipul de personalitate normală, care și-a pierdut complet individualitatea.”

*Erich Fromm, ed. Trei

Turn on

Sunt undeva sus, cocoțat în vârful unui turn format din trupuri, trupuri & ziduri, stucaturi și pervazuri, trupuri compactate, oameni vii, unii pe umerii celorlalți, unii striviți de ceilalți.

Trebuia să cobor, voiam să cobor, acolo jos era miezul a ceea ce stătea scris să se întâmple, nu știu anume ce, eram chemat, dorit, așteptat acolo jos, unde urma să-mi regăsesc o familie mai calmă ca niciodată, părinți cuminți, emoționați, timizi, așteptând și ei, într-un deplin respect pentru mersul lucrurilor, pentru rânduială.

Dar din rai

Atașamente vechi fără angajamente vin să mă bântuie sub forma unui vis nou, apocaliptic, căruia de dimineață i-am dat numele de „călătorie în Rai.”, atâta doar că era, de fapt, Iadul. Raiul, Iadul - astea se scriu oare cu majusculă, sunt considerate nume de localități?

Vis. Îmi urmez cu angoasă calea până dau peste o dărăpănătură pe care acum mi-o evoc ca fiind monumentală, acolo găsesc o cameră încă bună de folosit, în ea - un cuplu ce părea însuși Cuplul, nu neapărat adamic sau evic, ci cuplul generic, părinții. Tineri, frumoși și perfect necunoscuți mie ca înfățișare - străini.

Mama & tata - niște necunoscuți; pe ea o mai țin minte, avea părul lung și ușor ondulat, șaten deschis.

M-am apropiat de ei, angoasa dinainte era de pe acum groază, m-am așezat alături și le-am luat capetele împingându-le delicat, de cefe, în poala mea. Într-un urlet mut, părinții încep să-și rânjească gurile băloase, dinții li se ascut și se alungesc, iar eu mă trezesc sufocat, abia putând respira, cu pisica privindu-mă oarecum îngrijorată de lângă pat.

Părinții devoratori. Sabotorii dinăuntrul meu. Cuplul malefic ce suge seva vieții, inițiativa și creativitatea. Cuplul care mă consumă. Și, pentru a fi consumat, mi se cere să străbat tot iadul acela de cenușă, brăzdat de trăsnete.

Oprit pe trecere

Teama de trecere mă face neatent, mă rătăcește, îmi fură vigilența și pofta de a mă implica în orice. De a lua startul, de a duce la capăt. A economisi, a renunța, a alege deștept...

Am uitat de dimineață să-mi domesticesc părul. Astăzi am avut ceva din inocența unei păpădii, nu-s încă lămurit dacă în faza ei de floare sau în cea de semințe, puf, parașută.

***

Cel care cheamă câinii - L. D. Teodorovici. Am citit-o în două sesiuni gâfâite, făcându-mi mai înainte curaj.

Delicatețea cu care L.D.T. evită patetismul, lamentația, cu toate că nimeni nu-i putea lua dreptul de a se folosi la ambele, cine ar putea judeca lacrimile și patimile cuiva fără a greși, fără a comite o răutate de neiertat?

Cum i se ghicește teama, dincolo de rândurile îngrijite, de tabieturile de scriitor pe care se sprijină ca să n-o ia razna, punctuația fără scăpări, dozajul maniacal al sentimentelor și cuvintelor, obsesia pentru structură, disciplina notațiilor - nu se abate nici o clipă de la acestea. Poate că rigoarea & servitutea față de bunele obiceiuri sunt parte din ritualul ce l-a ajutat să treacă cu bine de criză.

Pe măsură ce i se adună cartea, pagină cu pagină, L.T.D. împărtășește cu noi chinul facerii ei - chin, pentru că omul fusese obișnuit cu ficțiunea, nu cu mărturia nemachiată.

Cum primești niște flori

În fața unui local oarecare, așteaptă un bărbat tânăr, îmbrăcat în negru. Mă privește scurt, dar teama & speranța din ochii lui nu-mi sunt mie adresate.

Din local iese imediat o femeie, chelneriță (după haine), o văd doar din spate în clipa când tânărul îi întinde fără alte explicații un frumos și de un alb morbid buchet de trandafiri.

Ca replică la gestul lui, înlemnită într-o postură ce anticipa deja refuzul, ea-l întreabă: de ce faci asta?

Prima iubire (și ultima)

Copilul își caută neîntrerupt mama, de care a fost „brutal” despărțit - printre altele și prin „intervenția” tatălui (de fapt, prin descoperirea „cruntei” realități că mama sa aparține și tatălui). Unde anume o caută (nu neapărat la adresa corectă): în curiozitatea față de sexualitate, în conținutul și efectele acestei curiozități, repetitivitatea ei, promiscuitatea, capacitatea sexualității de a supraviețui și de a se reface iar și iar (niciodată satisfăcută pe deplin) - cu alte persoane.

Oamenii trec, sexualitatea rămâne. Pesemne că sexualitatea n-ar mai funcționa, pierzându-și fascinanta latură perversă, din clipa în care, ipotetic zicând, s-ar putea întâmpla cu adevărat să ne regăsim mama și să pătrundem din nou în cercul proteguitor al pierdutei armonii cu ea.

Dorința insațiabilă pentru mereu un altul, pentru că nici un Altul nu este (ca) mama, în nici un altul nu aflăm toate răspunsurile în a căror căutare porniserăm în acea zi când am realizat că mama nu va fi niciodată (nu în modul imaginat de noi) a noastră.

În spatele neostoitei căutări, a nestinsei curiozități = a afla ce se petrece cu adevărat într-atât de fantastic în timpul actului sexual încât s-o determine pe mamă să tânjească la repetarea acest act, să-l accepte și, în plus, să-l prefere pe tată pentru asta, în detrimentul nostru. Iar noi, constrânși să scotocim după răspunsurile neprimite în cu totul altă parte, în alte persoane - niște străini care, la rându-le, rătăcesc căutând același lucru.

Etica prostituată I

Urmăresc un serial pe HBO despre o escortă (curtezană?) de lux, rece & cinică, mândră că nu se atașează de clienți, nu-i este scârbă de ea însăși după ce prestează serviciile pentru care primește bani (frumoși) în plic.

Mă întreb, aflându-mă doar pe la al 5-lea episod, cât va mai dura până va apărea obișnuitul „efect” moralizator, prima ei îndrăgostire, primul atașament emoțional, prima vomă din autoînvinovățire, în urma contactului cu acel bărbat în vârstă pe care-l va fute contra cost, prefăcându-se excitată.

Puține filme (așadar, și scenarii) pedalează strict pe poteca cinismului și a detașării, când vine vorba despre promiscuitate. După un timp nu prea îndelungat, apar soții sau soțiile devastate care impută „distrugerea familiei”, plânsete, amenințări nocturne la telefon, beții fatale, tentative de suicid.

Și tot „căcatul etic” - învățămintele și, mai ales, (po)căința. Cum că: vezi ce pățești dacă greșești, dacă în deplină cunoștință de cauză calci pe lângă „norme”. Ruinezi vieți armonioase, destrami familii bine închegate, însăși ordinea socială o primejduiești...

De ce n-aș fi îndreptățit să văd un film (nepornografic) în care o fată obișnuită se fute pe bani mulți, cu clienți de lux, îmbogățindu-se și nepărându-i rău la final? Văd, în schimb, soții disperate (de multe ori, casnice) care-și urmăresc soții ca să-i readucă-n sânul sterp al familiei. Să n-aibă fata mustrări de conștiință, n-o dor cracii, nu se spală cu alcool dezinfectant „după aia”, nu e copleșită de dezgust. Îi place!

Îi place până la capăt. Adună bani ușori, contrar eticii protestante. Își vinde trupul, rotunjindu-și veniturile.

De ce s-ar opri numai pentru că-i apare, la un moment dat, în cale o soție înlăcrimată, care o întreabă tremurând: știai că are copii? Și ce dacă are copii? Ce-s copiii? Îngeri? Heruvimi? Scuturi umane? Copiii exclud escorta?

Principiul realității în iubire

Iubirea - pact al vulnerabilității. Iubiții lasă armele la intrare, împărtășindu-se amândoi din potirul slăbiciunii. Se înțeleg tacit să fie slabi, luați individual, puternici împreună.

Acordul asupra slăbiciunii este esența cuplului. Suntem slabi, am convenit noi asta, iar în cazul în care nu ne iese să fim slabi, ne străduim să devenim, ne facem, lăsăm să fim, regresând.

O naivitate în doi, din care de obicei unul se deșteaptă mai repede, înaintea celuilalt, dorindu-și să domine, tentat de jocurile de putere ori să profite într-un fel sau altul.

Cea mai pură declarație de dragoste ar fi: Te iubesc, pentru că EȘTI. Și nu: Te iubesc, pentru că FACI. Nu-ți cer decât să fii. Dar ne mutăm deja în utopie... Interesul, principiul realității și puterea ies la suprafața relației ca uleiul.

Stoner

Ca un apucat m-am înfruptat din Stoner - romanul lui John Williams. Din câteva mari hălci, iată-mă-s aproape de coperta a 4-a. Mi se uscaseră ochii, pleoapele-mi scârțâiau, umplute cu nisip. În stilul narativ caracteristic lui, Williams ar fi putut spune orice poveste, despre orice: aș fi devorat-o.

Prea „clasic”, pesemne, pentru gustul unora, John Williams m-a salvat de arizii și logoreicii (post)moderniști (Álvaro Pombo, e.g.) și de lenea de cititor sătul de maculatură. Pe Pombo, de altfel, l-am aruncat cât colo, n-am reușit să-i duc la capăt romanul.