Nea Omăt

 Ultima zi din penultima (teoretic) lună de iarnă. N-am avut iarnă grea, iar eu am întâmpinat-o cu mai puțină oroare ca oricând. Aproape indiferent. Și nu resemnat. Nu apatic. Împăcat, așa cum sănătatea sufletească neprefăcută ar cere-o.

Telefonul a sunat îndelung

 Măgarul de împrumut își face convorbirea telefonică din fiecare seară. Iese pe balcon, să i se audă mai bine trompeta. E vocea lui. Socotesc că vorbește atât de mult (și tare) la telefon ca să-și evite partenera dolofană cu chip de bufniță căreia i-au căzut penele din jurul ciocului.

Când zâmbește, ciocul i se ivește și ea capătă cea mai tâmpă privire.

Cineva încearcă să mă sune pe fix, dar nu răspund, un număr de Germania - trimisesem un email și ăla voia să discutăm. Mie nu-mi plac - și mă feresc de ele - discuțiile la telefon, fără suport scriptic. Adevărul este că, de fapt, încerc să nu mă implic, poate trece, poate dispare situația, dar n-o să dispară, doar se amână și va reizbucni cu o oarece forță, încercându-și calea către final.

Situațiile sunt create și amplificate de oameni, de neglijență, de anxietatea lor, de carierismul lor psihopat.

Înțeleg mult mai bine despre ce e vorba dintr-un text scris, chiar de e prost scris. Ca urmare, n-am răspuns.

Situațiilor nu le place să se mențină mult timp în viață. Își joacă actul și apoi se duc să dispară în cimitirul situațiilor.

Muncă idioată. Ani pierduți.

Telefonul sună îndelung, cu mare nesimțire. Insistă neamțul. Nemții insistă. E rolul lor pe pământ. Insistența, persistența.

Vecinul de împrumut - glasul răgetului de măgar. Țigări multe. Iar ea e soprana ascultată de nimeni, care mătură după ce artiștii părăsesc scena. Soprana sălii goale, cântând la mătură.

La vie - mode d'emploi

 Mă țin la curent, adică informat, ascult muzică, întrețin (ca un restaurator amator) diverse liste cu muzici alese, adaug & șterg piese, mai dau din cap când și când (de găsesc ceva memorabil), mă las antrenat, mă piș des.

Câteva replici fără rost, câteva dialoguri de formă, dispreț, oftaturi, priviri pierdute pe geam, ascult ploaia, sirenele tâmpitelor ambulanțe, ascuțimile pe care tonul unora le capătă.

Pufnesc, imit voci, imit rostiri, accente neardelenești, râsete, înjur grosolan - astea mă ajută!

Saul Bellow - Trăiește-ți clipa*

Această carte ce nu scârțâie din nici o încheietură.

O zi din viața bietului Wilhelm. Nevroticul cu nume de Kaiser romano-german, pe care taică-su nu vrea să-l ajute. Să-l ajute în ce fel? Nici Wilhelm nu-și dă bine seama. Cu bani, dar nu numai. Să-l ajute să crească? Să se desprindă?

Wilhelm a rămas captiv unei vârste dinaintea vârstei adulte. De atunci, nu s-a mai maturizat. A trecut prin viață, dar neavând, probabil, parte de întreaga iubire părintească, experiențele sale nu s-au convertit într-un propriu-zis proces de maturizare.

Wilhelm e un protest viu, o răfuială sterilă cu nedreptățile existenței, sosit la vârsta (mea) la care e foarte greu să mai decelezi cu precizie cât anume din noroiul în care te bălăcești e imputabil lipsei afecțiunii părintești (modului precar ori sucit, al lor, de a ți-o arăta) și cât e din cauza ta...

Intuiesc că, în afara întemeierii unei regretabile familii - pas făcut din pură inerție, Wilhelm n-a întreprins nimic serios în toți anii de până-n acea unică zi din viața lui, imortalizată în romanul lui Bellow. A încercat, a greșit pueril, a pariat sălbatic, s-a îndrăgostit cu deznădejde, a pierdut, a protestat în deșert. S-a autosabotat masiv.

Tot ce voia el, de fapt, era să simtă că tatăl său îl iubește. Că îl “vede”, catadicsind să-și “valideze” fiul, tratându-l cu încredere, ca pe un apropiat ce-i era, sânge din sângele lui. Din clipa imediat următoare acestei binecuvântări mult tânjite din partea tatălui, spera să dea cep, în sfârșit, restulului vieții sale - viața descătușată, viața cu privirea îndreptată spre înainte, nu înspre trecut. Dar până atunci, nici pomeneală de așa ceva!

_____________

*Saul Bellow, Trăiește-ți clipa, Polirom, 2013

Burgheze

 Fumat, spălat obrazul, schimbat haine - nu mai țin minte precis dezordinea în care am făcut lucrurile. Parcare, pâine, smântână. Chipul imobil al smântânătoresei. O fi astfel compus sau asta îi este fizionomia? Unde compus = mască.

La Cluj, în pensiune. Ar trebui să compun un cântec indie-folk românesc pe tema asta (în stilul Robinet și Înjunghietorii pe la Spate). 

Am încercat să mă agăț cu gândul de cartea începută, ce mă aștepta acasă. Am încercat să rămân amorțit întreaga zi. Astfel, timpul mi-a trecut în hălci: una, până la 11,00; alta - până la 15,00; alta - până la 16,30. Penibil, să aștepți doar să treacă timpul.

Fiind băiet, tramvai cutreieram

 Fiind băiat de la țară, cutreieram și păduri, și - mai ales - tufișuri de sânger, porumbar, corn, alergam din te miri ce motiv, dar odată ajuns în municipiu, n-am putut înțelege actul de a alerga după un tramvai (chiar riscându-ți viața), nici traversarea pe roșu.

Senzația că e vară. Senzația că ceva scapă traducerii, discurile de vinil, ordonate și cuminți în raftul lor special, îmi dau senzația că-i vară. Ascult mai puțină muzică decât acum trei ani, acum doi ani, ceva anume mă stârnea pe atunci în mod deosebit și mă trimitea nesmintit înspre muzică, cumpăram discuri într-o stare febrilă și le ascultam pe loc.

Soarele intră înapoi în nori, norii-s cenușii, groși, pufoși, neserioși - de dragul aliterației. Copacii - goi, cărțile se citesc singure, ești cu totul în afara controlului meu.

De fiecare dată când scot un vinil vechi dintre celelalte, mii de particule se desprind din el și zboară umplând atmosfera camerei de zi. Din el, din coperta lui. De fiecare dată, un vinil scos e mai subțire. Mai puțină melodie în șanțurile lui.

Nopți albe în Ineu

 Paranoia. Receptivitatea mea exagerată la ceea ce ni se năzare a fi o insultă.

Eu nu conspir, nu coc planuri de răzbunare. Imaginația e cu totul altceva (acolo bat, mutilez, ucid), nu iese nimic concret de acolo. Chiar și atunci când iese, e în defavoarea mea - complet irațional, dezlânat, prăpăstios.

Să fac nopți albe, cu capu-n mâini, cu stiloul în gură, scriind în neștire, să am ce alege și elimina apoi, dar dacă îmi țin capu-n mâini cu ce țin stiloul? Cu gura!

Ce-aș avea de scris? Nu știu. Scene. Dialoguri. Pete de acid. Pivnița mirosurilor de-o viață.

Institutul de sudoare

 Arăți cu 10 ani mai bătrân, îmi spune neamțul, nepăsându-i că gafează, pe când așteptăm la coadă la buda benzinăriei (cine mai zice „peco”?). Oglinda din fața mea, mare cât peretele, îi dă dreptate. Totuși, nu chiar 10 ani! Însă-s într-adevăr boțit, carnea albită - din cauza excesului din seara precedentă.

Are o anumită chemare într-însul mirosul transpirației, când nu-ți amintește de procesul descompunerii, dând în exces.

EasyJet

 Vecina se pișă interminabil cu jetul abundent al unei vaci unde naiba are loc în ea atâta pișat câte lichide poate să bea? Și vidanja, abonata străzii ăsteia, sugând prin trompă căcatul de la un anumit număr de casă, li se înfundă buda tot des, canalizarea, niște grași, vine vidanja și absoarbe căcat, cu motorul turat la maximum.

Carmen de Bidet

 Există, neîndoielnic, o mutră de Carmen. Și asta nu-i neapărat o afirmație măgulitoare! Carmen este prototipul blegei, un pic înapoiată, un pic slab instruită, în amorțire, cu nevoi pe care nu se prea pricepe să și le revendice.

Un pic grăsuță, dar nu obligatoriu, unii ar spune „cu forme”, sâni mari, față rotundă, frumușică - piftie. Tremurândă, obedientă, ușor manipulabilă de șmecherul potrivit. Carmen e bleagă. Lentă, cu ochi apoși, nu frigidă, dar fără inițiativă.

Ia ce i se dă, se dă cui i-o cere. Pentru a dezamăgi cât mai puțin. Carmen poate fi și o tocilară. Nu fumează în adolescență, ascultă de părinți, îi sună zilnic - dacă nu locuiesc în apropiere, ca să-i poată vizita atât de des cât și-ar dori. Merge direct acasă după încheierea cursurilor.

Carmen și-o trage la lumina zilei cu băiatul ăla care o duce în camera lui fără draperii, cu șomoiage de praf mișcătoare pe podele.

Carmen are pielea albă, când se bronzează se înroșește, se arde, nu-i deloc tipa hispanică la care ne-ar conduce gândul când îi auzim numele.

Carmen e o mulă. E om bun, te ajută, îți dăruiește, te primește și neanunțat. Deschide ușa oricând, îți prepară un ceai, îți așterne un pat, în living, sau te primește în patul ei. În pat, se vede că-i place, dar participarea ei e minimă. Geme civilizat, nu strigă în extaz, dar nici de piatră nu e. Totul se reduce la gesturile absolut necesare. E mult mai atentă la ceea ce-ți dorești tu - fiind foarte receptivă, se mulează, ca făcută din plastilină.

Speră c-o să rămâi după aceea, dar n-o spune, n-o cere.

O să verse câteva lacrimi, după ce ieși pe ușă. Sau după ce iese ea.

Carmen e albă și rotundă ca luna, așa cum marțea e galbenă, miercurea-i vișinie, joia-i maronie etc.

Purisme & prețioțizme

 Fără legătură cu ceea ce urmează. Un infatuat comenta, odinioară, pe această pagină de blog că stilul meu de a scrie se situa undeva între Fănuș Neagu și Cristian T. Popescu. Îi mulțumesc. Un dobitoc cu știință de carte, cum mulți alții suntem. În vremea aceea, „grămăticul” era îndrăgostit fără speranță de o bloggeră, nu mai știu cine era ea (dacă aș mai fi știut, aș fi menționat-o aici fără jenă). Probabil că „grămăticul” are acum 3 copii, ca capra cu trei iezi (unul dintre ei, numindu-se Mihnea sau Paisie), și colaborează la Scena 9.

Să folosești verbul a stinge când te referi la aparatura electronică mi se pare nesuferit de imprecis și inadecvat de metaforic (Iulia Gorzo ar fi zis: metaforic la modul inadecvat), în mod cert - anacronic.

„Am stins televizorul”. Ardea, deci am aruncat apă peste el. O cană a fost suficientă.

Asta însemnând că opusul lui a stinge, pentru a porni, este a aprinde. Carevasăzică, dai foc tv-ului. Probabil, neîntâmplător, o fi vreo echivalare inconștient colectivă între aprinderea (declanșarea) focului și pornirea (punerea în stare de funcționare) a unui aparat...

Cum i se spune în s u d - lumină - curentului electric. Ca și cum am folosi curentul electric numai ca să aprindem becul.

Început (tonic) cu Cioran*

 „Când un filosof vorbește despre limbaj, nu-l mai citesc; când este un scriitor, îi arunc cartea. În Franța, se poate spune că orice om care scrie e fascinat și paralizat de această problemă. Nu ceea ce gândești despre limbaj mă interesează, ci felul în care-l folosești, limbajul tău - instrumentul și nu reflecția asupra instrumentului.”

          *Caietul de la Salamanca (Caiete, 1957 - 1972)