Miercurea cenușii

 Tot mai mulți germani înclină spre a ține post. Gândire magică. Nevoia de minuni a omului robotizat, de tipul 9-16. Hăul lăsat în urmă de diluarea Credinței, astupat cu superstiții, diete, consumism și anticonsumism, etnicism, suveranism, gândire primitivă, obsesia activității fizice.

Mă iubesc, fiindcă-s calm în frământările mele. Mă deranjează vremea capricioasă, nestatornică, a primăverii. Vântoasă.  Înnorat, cenușiu, noaptea zilei. Sunt acasă. Dorm mult și greoi. Sforăi și mă sufoc - mă aud și mă sperii. Îmi tulbur somnul. Scriu într-un cot. Mișc cu greutate mâna ce ține stiloul. Nu fac nimic ca să-mi corectez postura.

Dacă mă aștern la scris pe muzică, puținele idei care-mi vin sunt influențate de versurile melodiilor ascultate. Scrisul urmează să arate ca un clip video. Dezlânat, amestecat, fără cap și fără coadă.

A fi iubit sau a fi neglijat

“Cette théorie, qui me convient bien, a été développée dans les années 1970 par l'Américain d'origine russe Urie Bronfenbrenner, qui décrit les mille premiers jours d'un enfant. Dans cette étude de l'attachement, il décrit des niches, des liens successifs plus ou moins aboutis. 

Si les échanges avec la mère, puis l'entourage, sont riches, apaisants, sécurisants, la base de départ facilitera l'éclosion d'un laboureur, quelqu'un qui ne se raccroche pas aux pensées paresseuses, qui n'est pas angoissé par le moindre changement, qui ne se donne pas à des groupes rassurants et à des utopies qu'on lui fait miroiter dans le ciel. Le laboureur est un homme de terrain, qui ne craint pas de «penser par soi-même», d'explorer ce que Hannah Arendt appelle «la liberté intérieure». Il a les pieds sur terre, il chemine, un cheminement long, personnel. 

Si les échanges sont pauvres, perturbants, déséquilibrés, la base de départ risque de conduire à un «mangeur de vent», qui attend de chefs des slogans à réciter, qui est dans la solidarité lâche des perroquets, en quête d'une confiance en soi que lui donne le chef. Moins il y a de réflexion, plus il y a d'ivresse, de bonheur à se sentir entouré.” (Boris Cyrulnik, neuropsihiatru, Le Point)

Diagnosticând Putinofrenia

“Ce que le despote russe n’a pas supporté, ce n’est pas que l’Ukraine installe sur son sol des bases de l’Otan et des missiles pointés vers Moscou, car cela n’a jamais été le cas. C’est qu’elle choisisse la liberté. L’agression russe de 2014 ne fut d’ailleurs pas une riposte contre l’Otan, mais contre l’accord d’association que Kiev nouait avec l’Union européenne. Le vrai ennemi de Poutine n’est pas l’appareil militaire occidental mais la démocratie libérale, dont l’attractivité menace son pouvoir.” (Le Point, 17 martie 2022)

Fărâmițări

 Nu-mi pasă. N-am întrebat. N-am sunat. N-am luat inițiativa. Era acolo lângă mine inițiativa, dar n-am luat-o. Aș fi putut s-o iau, dar nu. Și asta, doar pentru că pisica doarme la ora asta, nu își cere mângâierea obișnuită.

Oscar mergea zilnic la birou, de cinci ani, deși fusese concediat. Mergea la birou, nu și ajungea acolo.

Acum că soțul te-a părăsit, trădându-te cu moartea, gazat în propria mașină, cu propriile gaze de eșapament, să ciocnim, să ne-mbătăm, să ne trezim abia după ce-ți trece doliul și îți revine cheful de viață.

Ne pișăm subțire și întrerupt, așezați pe toaletă. Cumpărăm și vindem lucruri.

Ce poți face într-un loc fără wifi? Poți să trăiești. Sau poți să tunzi anual pomii? Prunii de ale căror roade nu te bucuri, nu le folosești. Și ce prune grase au fost în 2018!

Pernele păstrează cutele de proaspăt cumpărate din magazin. Casa e măricică, dărăpănată numai atât cât trebuie. Toate ușile, deschise. Apa curge, te poți spăla, patul e întins. Picioarele-s desculțe, calcă fără griji, praf, trepte, dușumele, piatră - soarele calcă tălpile.

Citări

 Pascal Bruckner - Paradoxul iubirii: „Să fugi de cel care te iubește, să-l iubești pe cel care fuge de tine.”

Juan Gabriel Vásquez - Zgomotul lucrurilor în cădere: „(...) chipul ei era ca o petrecere de la care au plecat cu toții.”

„(...) casa unei prietene mirosea a durere de cap.”

Neconvingător

 Termin romanul lui Flanagan - Persoana întâi, o carte cât pe ce să fi fost faină. Multe nepotriveli. Un scriitor ratat scrie memoriile unui escroc, evazionist și ce-o mai fi fost el. Criminal? Nu m-a convins!

Nu mi s-a părut suficient de bine edificată (gradual) fascinația memorialistului de împrumut față de cel căruia urma să-i reinventeze viața. Nu mi-am dat seama de unde rezultă atracția. Poate ar fi fost nevoie de mai multe pagini...

Am înțeles doar că romancierul-fantomă era atras de personajul despre care scria, însă nu reiese ce anume a iscat seducția asta. N-am „văzut-o” născându-se.

2 minute

 Lasă-mă două minute să mă îmbrac. La patru drace. Îți răspund apoi.

Încep o carte nouă în seara asta, după Femei cu bărbați a lui R. Ford. Îmi bag nasu-n ea și-o amușin, inspirându-i adânc parfumul de tipar și hârtie poroasă. M-am îndrăgostit deja de literele ei mari. De minciunile ce mă așteaptă în paginile ei - la care sunt gata să fiu părtaș.

Să întreții un mic haos în viața ta, o zonă incontrolabilă, de umbră - păstrată intenționat în afara controlului. O zonă de risc din care ar putea rezulta orice deznodământ, chiar și-o dramă. Fără acea pată neluminată, n-aș fi eu însumi.

Incontrolabilul și neprevăzutul dau o mare parte din pofta de a trăi. A găsi stratageme de ultim moment. A lupta pentru fiecare clipă de bucurie cu teama că ai putea s-o pierzi pentru totdeauna, înainte de a o trăi.

Să țin în mâini cârma vieții, dar să nu știu încotro navighez, neavând cu mine instrumente de bord, de exemplu: un sextant. Navigare în derivă, de azi pe mâine. Provizii am, direcția e incertă. Direcția e hedonismul. Plăcerea de a-ți face hatârul, eliberat de nevoia de a planifica și de a răspunde.

Idioții utili (toți avem în preajmă)

Chamfort scria : «Les gens faibles sont les troupes légères de l’armée des méchants. Ils font plus de mal que l’armée même. Ils infestent et ils ravagent.»

Ochiul furtunii

 Citesc Ochiul furtunii (Patrick White, Ed. ALL) - literatură de stat la gura sobei cu ea (și cu mă-ta), împletind șosete, fulare, veste. O carte pe care nuștiucui aș putea s-o dăruiesc, după lectură. Cu alte romane pare mai ușor - au imprimată în paginile lor figura tot mai bine conturată a viitorului cadorisit. Uneori realizezi asta de la primele file.

O carte a gesturilor. Dialoguri tensionate, mimică, vizite, lovituri molcome de teatru. Oameni izbiți de soartă, adăpați la ultimul firicel de promisiune pe care viața l-ar putea prelinge în raza lor vizuală.

Scene de interior. Dostoievski. Dramaturgie. Schimburi amare de replici. O lume incurabilă, damnată. Până și salvarea li se dovedește fatală personajelor. Nici unul nu se alege cu ceea ce își dorește cu adevărat. Averea moștenită nu poate compensa neglijarea maternă timpurie, anii pierduți ai copilăriei, familia destrămată.

Lectura romanului ăstuia m-a stors, m-a exasperat. Atâta cinism! Atâta neîndurare! Nici o mântuire. Personaje caricaturizate. Grotesc cât încape. Descompunere, urâțenie - fizionomii la care te „uiți” printr-o lupă filatelică. Fiecare trăsătură, fiecare defect - mărite de zece ori. Chiar și frumusețea arată hidos la scara asta!

Mintea aproape că mi-a stat în loc, scrâșnind împotmolită în deșertul de ură și resentimente.

Muoezie

 Greu să citești literatură și să asculți muzică, dar imposibil să citești poezie cu muzică în fundal și să mai păstrezi apoi vreo urmă de idee din ceea ce ai citit.

Poezia-i sunet și culoare, puse într-o oarecare ordine alfabetică. Citind muzică și ascultând poezie. Se face o larmă în cap... Mintea mea n-o poate urmări pe nici una. Le amestecă cacofonic, le încurcă, le confundă. Ce risipă!

Nu mă pot concentra asupra versurilor când muzica răsună și ea. Urechile mi-s atunci pline de lexic și de sunete. Pun palmele amândouă peste urechi. Închid cartea sau opresc cântarea.

Întrebări goale

 Întreb, dar nu vreau neapărat să aflu și răspunsul. Îmi spui, prin urmare-l aflu, fiindcă am întrebat, dar să nu crezi că mă și interesează! Nepăsare - camuflată în spatele întrebărilor, totuși, personale. Întrebări personale al căror răspuns trece ignorat, prin măiastre schimbări de macaz, de ton ori prin muțenie subită.

Uite, te-ntreb, dar tare mi-aș dori să nu răspunzi. Dacă nu răspunzi, poate fi din cauza supărării. Ești supărat pentru că nu mă-nțelegi, nu vrei să accepți, dar și fiindcă o merit. Cinemapus. Maibineerasănu. Dacăaicrezutcă. Namintenționatsă. 

Știu ce încerci să faci. Aștepți să mi se fisureze găoacea. Nuvamaifi. Sper să, Îmi doresc să. Nu cred că. Ți-ar sta bine. Nu ca acum. Cuc. Când, de fapt, nu ești.

Eu mint că te cred, tu încurajezi minciuna mea, o perpetuezi, o dezvolți, n-o demaști, că altfel i-ar scădea vraja, n-o lași nici să se răcească. Ne prefacem mutual că ne credem. Ce nu poate fi pronunțat e trecut în plan paralel. Neutralitate. Perfecționarea neimplicării.

Si vis pacem

 Făcând pasul în lateral, sunt în stare să văd mai bine ițele războiului. Mă minunez de arta lui deșartă, de risipa de inventivitate în lipsa lui de inventivitate. Concurs: cum să alegem cele mai terne, cele mai nevii alăturări de cuvinte?

Fac, deci, un pas în spate și privesc asta desfășurându-se: un interes ce vrea să pară, în același timp, dezinteres. O nepăsare căreia îi pasă. O curiozitate ce nu așteaptă sau nu reacționează la replica cerută.

O dă lui Putin - piticul complexat

Angela Marinescu - Subpoezie, Opere complete vol. 2, Ed. Charmides