Citesc Ochiul furtunii (Patrick White, Ed. ALL) - literatură de stat la gura sobei cu ea (și cu mă-ta), împletind șosete, fulare, veste. O carte pe care nuștiucui aș putea s-o dăruiesc, după lectură. Cu alte romane pare mai ușor - au imprimată în paginile lor figura tot mai bine conturată a viitorului cadorisit. Uneori realizezi asta de la primele file.
O carte a gesturilor. Dialoguri tensionate, mimică, vizite, lovituri molcome de teatru. Oameni izbiți de soartă, adăpați la ultimul firicel de promisiune pe care viața l-ar putea prelinge în raza lor vizuală.
Scene de interior. Dostoievski. Dramaturgie. Schimburi amare de replici. O lume incurabilă, damnată. Până și salvarea li se dovedește fatală personajelor. Nici unul nu se alege cu ceea ce își dorește cu adevărat. Averea moștenită nu poate compensa neglijarea maternă timpurie, anii pierduți ai copilăriei, familia destrămată.
Lectura romanului ăstuia m-a stors, m-a exasperat. Atâta cinism! Atâta neîndurare! Nici o mântuire. Personaje caricaturizate. Grotesc cât încape. Descompunere, urâțenie - fizionomii la care te „uiți” printr-o lupă filatelică. Fiecare trăsătură, fiecare defect - mărite de zece ori. Chiar și frumusețea arată hidos la scara asta!
Mintea aproape că mi-a stat în loc, scrâșnind împotmolită în deșertul de ură și resentimente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu