Texte la dospit

 Realizez că unele (în)scrisuri au nevoie de-o perioadă de gestație, odată așternute pe foaie. Le citești imediat ce le-ai notat și ți-ar putea părea descompuse, fără un chip al lor și, uneori, fără înțeles. După luni și chiar ani, revenind la ele, le găsești coapte, bune de cules, grele de sensuri (obscure, dar sensuri), grele de trimiteri, te pun pe gânduri. Unde mai pui și strania senzație că nu-ți aparțin.

La polul celălalt, textele ce par să se dezintegreze sub ochii mei, acolo în pagină - abstracte, uscate, cifruri care nu descuie nimic.

Toamna lui Woody

 „În fine, când priveam pe fereastră și vedeam cum frunzele își schimbă culoarea, eram în extaz, dar mă și întristam. În extaz(,) fiindcă nuanțele de roșu și galben din natură întreceau toate tuburile cu vopseluri, indiferent cât de inspirat le combinau pictorii, și tristețe(,) fiindcă frunzele mureau și cădeau înr-o manieră tipic cehoviană, aducându-ți aminte că și tu te vei usca și vei cădea; același ritual brutal, stupid, îți va lua toți neutrinii tăi drăgălași și te vei întreba ce naiba a fost asta? Pe de altă parte, depinde cum vezi lucrurile. Pentru un om, frunzele colorate ale toamnei sunt superbe. Pentru o frunză roșie sau galbenă, garantez că cele verzi sunt mult m ai frumoase.”

Woody Allen - Apropo de nimic, Ed. Litera, 2021, trad. Petru Iamandi (care nu mereu știe unde se pune, gramatical ori stilistic, virgula - virgulele dintre parantezele rotunde de mai sus le-am adăugat eu, n-o să mă puteți contrazice că-și aveau - musai - locul acolo) 

#fuckmetoo #fuckyoutoo

Ce mai citim:

Umor de maximă savoare și un talent de scriitor ce-ți sare în ochi cu cea mai rafinată discreție, încât nu de puține ori ai presimțirea, o pagină sau două mai târziu, că ai ratat o glumă sau o aluzie comică și simți nevoia aia imperioasă și neputincioasă de a reciti, nemaiștiind de unde anume să reîncepi.

Ediția scoasă de Litera face dreptate calibrului acestui autor și iubirii noastre pentru el. Coperte cauciucate, ținută sobră, fonturile dragi lui W. Allen (de găsit pe toate genericele filmelor lui) - albe, pe fond negru. Traducerea pare onestă, fără a mă fi mulțumit 100%. Sunt prea multe “la modul” și “tot ceea ce înseamnă”. O carte de păstrat.

dezgustări

 Băutura asta tare, dulceagă, și aromată are gustul depresiei. Al uitării și acceptării de sine. Whisky-ul sentimentalizează memoria. Îi adaugă note de sepia. Și o ramă kitsch.

În vis, iertarea, la care tânjesc, probabil, s-a lăsat îmbrățișată, abia protestând, cu-o urmă de zâmbet sceptic în colțul gurii și cu o altă urmă, de supărare. Totul e simplu în vis, și rezolvabil, poate fi șters cu buretele după cuvenita perioadă de chin. Un vis frumos și tomnatic, auriu, dulceag, melancolic. L-ai fi putut picura peste pâinea cu unt tartinabil. Faptele sale erau ușoare și triste, atingerile tămăduiau.

Cel mai potrivit loc pentru a suferi este podeaua de lemn, fără covor, poziția făt, nud. Să găsești, mai întâi, mijlocul geografic al camerei și acolo să te întinzi, sau să te repliezi, îmbrățișând genunchii.

Flăcău tomnatic

 Suflă vântul încet, sunet amplificat de uscăciunea frunzelor, viața parțial retrasă din ele, nu știi dacă vine ploaia ori vine toamna, mai sigur - toamna, afară-i totuși însorit, nimic nu pare schimbat, la o privire neatentă aruncată pe fereastră din autoînchisoarea asta căptușită cu cărți și exces de intelectualizare, protejată slab de jaluzele, pare să se fi întunecat, dar nu-i așa.

Mă trezesc cuprins de o nostalgiei a Oradei (n-am să scriu în veci Oradiei) și știu cu precizie ce aș face acolo mai întâi: m-aș duce să vizitez (s-o scotocesc) librăria Humanitas.

Îmi propusesem, pentru astăzi, să merg după struguri și, până la urmă, înarmat cu aparatul foto, m-am dus după cărți, trecând prin centrul sărăcit de oameni sau străbătut sporadic de oameni care aveau aerul că-s pe-acolo cu treabă, vârstnici, tineri grăbiți.

N-am surprins nimic memorabil, pentru camera mea foto, m-am confundat scurt timp cu orașul, am scuturat puțin din încărcătura umerilor. De pe bancă, soarele prea cald m-a alungat, din librăria bufnițelor m-au fugărit țipetele de copii ținuți prea mult între patru pereți, dar și atmosfera aceea dinăuntru, de biserică baptistă - neoprotestantă, în orice caz (unsuros-slinoasă, ipocrită, smerenie teatrală, încetineala unor gesturi care se căzneau să simuleze cultura).

Caut printre cărți cu aviditate, obișnuita speranță că voi găsi chilipiruri, și pare că le-am găsit, câteva, trei: Malamud, Sylvia Plath, Gonzalo Torrente Ballester.

Femeia își arată mijlocul vieții

 Orgoliul satanic, ambiția oarbă de mijlocul vieții, munca pe brânci, abandonul de sine, suprimarea grijii de sine. Sinuciderea lentă. Uciderea sensului personal al existenței.

Răzgândirea prea târzie, mirarea, ura, cruzimea trezirii din iluzie și avalanșa de insulte adresate lumii, ca să nu mai rămână punte de întoarcere.

Să rămână numai fantoma unor nări umede de sucuri și o limbă dureroasă de la atâta mișcare.

Ultimul elan al sfârșitului de tinerețe. Sfârșitul tinereții. Ultimul spasm, ultima rebeliune.

urâtul

 Mi-e urât fără tine, dar

mi-ar fi mai bine cu un câine, un câine alb

ca tine, cu câteva pete, ici-colo,

sfârcuri late, coapse lungi și labele tari,

pe care, cică, nu le-aș fi supt cum se cuvine

decât

în cele mai secrete vise ale mele;

un câine în patru labe,

dintre care două mai scurte, cele dinainte,

mai scurte, mai calde, șoptitoare de povești.

Înainte (și înapoi) de culcare.

F. Sagan*

„Colinele joase din Touraine erau scăldate de lumina blândă, oblică și aurie de septembrie, acoperișurile de țiglă băteau în violet palid și în splendoarea tuturor acelor nuanțe de galben și de roșu, care împestrițau încetul cu încetul verdele deja învins al verii, se strecura un fel de melancolie. Iarna se apropia.”

••••••

*Patul răvășit, ART, trad. Adina Dinițoiu

Lămâi

 Rămas acasă, o anumită nostalgie de a mă simți ușor bolnav, concediu medical, compătimirea de fațadă din partea colegilor, a apropiaților.

Oare am să fac obișnuita, solitara „călătorie în jurul lumii de la vârsta de 50 de ani”? Cu banii ăștia de acum, nu.

Observi și doar intuiești ce se petrece, nu poți explica. Nu poți explica și, explicând, să poți asimila cele observate. Observând și intuind, înțelegi totul dintr-o înghițitură, nu înțelegerea e problema. Ci cum să „sectorizezi” informația primită în vrac, încât să poți trece peste gravitatea ei, continuând să-ți vezi de viață.

Înțelegi doar șocurile faptelor brute ce te izbesc în tâmple, prizoniere în mintea ta, te paralizează cu anxietate, pe când tu vrei să pricepi originea lucrurilor - intuiția îți spune, câteodată amăgitor, că gândind în avans răspunsurile, implicațiile, consecințele (anticipându-le), vei supraviețui mai bine, vei suferi mai puțin.

Nu știu din ce motiv, victimele și chiar martorii unui eveniment zguduitor au reflexul să se desprindă de magnetismul acelei fapte, de unda ei de șoc, prin interpretare.

Ca și cum, cineva care ți-a spart nasul, dacă ar rămâne cu tine după agresiune și ți-ar explica în amănunt motivele pentru care a făcut-o, te-ar putea ajuta în felul ăsta să nu te mai doară atât de tare osul rupt.

Mă autopoziționez la mare distanță de toți oamenii. Mai e și senzația că oamenii, cu toții, se află undeva împreună, solidari, iar eu, aici, singur, eu și stiloul prins stângaci între degete, purtând în interiorul carcasei sale metalice ultimul cartuș de cerneală.