cărți la metru

 Aș cumpăra vrafuri de cărți de la antik, apoi le-aș studia ca să aflu adevărul despre toate cele. Le-aș citi la lumina lămpii de birou, cu lupa, înmuind la răstimpuri degetul pe limba ta scoasă - gesticulația contează mai mult decât învățarea în sine - ca să dau pagina.

Chef să mă tolănesc în vecinătatea unei piei dezvelite, să citesc ceva fierbinte, cu mici sorbituri pedante, nu cumva să mă opăresc și după aia să nu mai simt gusturile (ce se discută).

Se aude aspiratorul. Cineva bate amarnic un covor ce sună gros și prăfuit. Există și un sunet al prafului.

Când eram mici, ne plăcea să facem praf. Trăgeam după noi pe drumul de țară, în goana mare, crengi căzute din copaci după furtună și ridicam un nor de praf care, un timp, atârna imobil în arșiță, în urma noastră. Eram mașini!

Alarmă falsă, cu furtuni și ploaie. Nu plouă și nu furtună.

Nu dorm. Toată ziua - înmărmurit de somnolență, dar cred că a fost, de fapt, refuzul de a lucra, nevoia stăruitoare de a mă ocupa numai de mine însumi, de treburile mele.

Efecte colaterale

 Și zilele devin leșioase, alunecă scrâșnit înspre singurătatea cu care ne-am prea obișnuit - până-n punctul în care ne trezim tânjind la redobândirea ei grabnică, uitându-i efectele colaterale (ce nu se lasă niciodată așteptate): dor, sfârșeală, dorință seacă, satisfăcută mincinos & parțial, dezordinea vieții în solitudine, impresia de autonomie reconfortantă pe termen scurt, de faccevreaueu, cumvreaueu.

Trezirea intempestivă a personalității, nevoia de a sublinia diferențele și întâietățile, nu asemănările, nu conservarea armoniei atât de greu de cucerit.

Dorul de casă, de intimitate solitară, de lucrurile familiare, de micile ritualuri ce te definesc și te ajută să te pierzi în tine, să fii tu însuți - cel care nu există, un zgomot surd de fond, nu o persoană.

Când te încearcă și trăiești dorul de casă, nu stai să prevezi, să anticipezi senzația de gol de după aceea, odată instalat înapoi în propriile tabieturi penibile, glasul trupului ce tot mai cere apropiere.

Ieșiri

 Ieșim în oraș ca băieții, se consumă bere, e mare hipstereală acum cu berea ieftină, amară, gustul veritabil de bălegar proaspăt, râgâiala de pișatul boului, accelerări în gol, curse și întreceri imaginare.

Bărbați. Burta le crește, părul li se retrage, curul tocit de scaunele moi sau tari ale localului, senzația de neîmplinire când totul se termină, odată cu stingerea ultimului bec. Memoria plină de nume fără folos de fotbaliști pe care din toamna ce vine nu-i vei mai urmări. Ce-o să faci cu atâta acumulare (de cunoștințe)? Devii baraj? Profesor de fotbal pe hârtie?

Cafeaua și tăițeii de mâine. Nesomnul de acum. Nemulțumirea că am citit puțin. Dar văzut multe. Citit explicații, plăci, tăblițe, monede, tezaure, cutreierat subsoluri, pivnițe, ghețării, caves aux vins. Descărcări nebune.

Învățături (pe care n-o să le urmăm) pentru noi, corpora-triștii

Cioran: „Singura mea religie în viață a fost libertatea, non-dependența, faptul de a nu depinde în primul rând de o carieră. Am înțeles din capul locului că viața nu are sens decât dacă reușești să faci ce vrei. Pentru mine, toată problema a fost cum să-mi salvez libertatea. Dacă aș fi acceptat vreodată să lucrez într-un birou, să-mi câștig viața, ratam totul. La Paris, am cunoscut o grămadă de ratați, tipi foarte bine de altfel, dotați, dar pe care îi distrusese biroul.”

(Interviu de G. Liiceanu - Apocalipsa după Cioran, Humanitas, 2021)

Aprilie

 O răceală de aprilie și cerul profund ce-o însoțește de obicei. Lumină de nord, cerul lentilă, profunzimea străzilor sub lumina aia, zâmbetul complice al străinilor pe care n-o să-i mai vezi după aceea.

Masculi

 Îmi provoacă o stare de disconfort râsetele îngroșate ale bărbaților sub ferestre. Se opresc și dezbat pe teme fără miză - fazele din ultimul meci văzut la tv ori gesturile negândite comise în timpul beției de grup de aseară, nu-i ceva de râs, e totul forțat cu tușe groase, groasă-i și vocea, masculină, or mie îmi vine să mă bag sub pat până când ei trec, nu știu de ce s-au oprit tocmai aici, sub ferestre, ca să mă simt eu amenințat, vârât sub pat, frisonând la fiecare hohot mai răsunător sau mai spart.

Motoare ambalate și voci bărbătești strigând la unison păreri în care nici ei nu cred, enervări care nu-s ale lor, deși reale.

Se aud clopotele de vecernie, ora este și un sfert, niște glasuri îndepărtate de copii m-ar putea liniști, ar putea echilibra situația umorală, mă extrag de sub pat, masculii percutanți au trecut, nu înțeleg ce-i ăsta - un loc de întâlnire, loc de plecare, poate că ies doar la fumat, în trib, și urlă în loc să-și arate pulele.

Colocatari, frate!

 Vecinii încep iarăși să se agite, de la distanța mea pare cu atât mai sterilă mișcarea asta a lor necontenită; ai zice că sunt controlați de o instanță exterioară, mai tare ca ei, că n-au nici un control conștient asupra lor înșiși, nu gândesc, se supun mișcării, nevoii imperioase de a menține vie foiala, agitația.

Ies din și intră în casele lor, trântesc portierele mașinilor, bărbățeii blocului vorbesc la telefon cu voci înadins îngroșate, carevasăzică masculine, iar când nu vorbesc la telefon li se adresează cu o dezinvoltură teatrală membrilor familiei, care asistă de la ferestre cu un entuziasm gălăgios, scremut, la plecarea sau la sosirea lor, ca să le dea măcar senzația unui sprijin.

Uitare

 Noapte cu vise solicitante, cum că uitasem mașina parcată pe undeva prin Ineu, pe o străduță, ca și când ai putea „uita” mașina într-un orășel pe care-l traversezi la pas în 30 de minute. Condusesem beat, băut, mă întorsesem acasă pe jos, nu-mi mai aminteam unde se afla mașina, cheia era în buzunarul meu, o pipăiam să mă asigur că e, așteptând într-un aeroport sumbru pentru a zbura la o oră incertă cu un bagaj incomplet către o destinație necunoscută, lăsând apusul în spate, zburam așadar către Orient, înapoi către naștere.

Iulian vs Gregorian

În 1924, Biserica Ortodoxă Română a schițat trecerea la calendarul Gregorian, prilej cu care legionaroidul împuțit Nae Ionescu (Nazi Ionescu) - acest mărunt și anonim Goebbels de România, dar mentor hipnotizant al unor intelectuali rătăciți - a protestat zgomotos! Compromisul a fost că BOR a rămas fidelă anacronicului calendar iulian doar în ce privește Paștele.

Dacă citim printre rânduri istoria, ca să vedem care sunt motivele reale pentru care cele mai multe Biserici Ortodoxe au ales să se ghideze în “fixarea” Paștelui după un calendar care NU MAI EXISTĂ, deducem ușor că marele motiv ascuns este acela de a evita sărbătorirea Învierii împreună cu creștinii catolici și reformați! Altă rațiune nu găsim în această imensă prostie.

Nu mai vorbim despre ruși care, dimpreună cu obedientele lor rude, sârbii - au păstrat calendarul iulian (revolut!) pe tot parcursul anului confesional.

Conservatorism îngust, complex mesianic clinic și un #gicăcontrism de neam prost.

Vecini pinguini

 Nu-mi era deloc dor de șezătorile locatarilor înșirați pe treptele de la intrarea în bloc. Fete care trec, bere la cutie, voci ce se vor bărbătești, apăsate, plictisite, atotștiutoare. Aceiași „vecini” care se cred stăpâni peste bloc, vechi pe strada asta, fondatori ai orașului, urmași ai descălecătorilor...

Mașinile continuă să circule în format cârnat, deși e trecut de 22, capacele de canal clămpăne prost așezate. Vecinii intră-n casă.

Curg neîncetat zoaiele vecinilor, se aude țeava de scurgere susurând mai întâi, apoi gâlgâind infect, ca o scroafă sătulă, mirosul răspândindu-se din baie în tot apartamentul. Intuiesc că-i seara lor de spălat.

Își primenesc cărnurile porcine ce le atârnă în falduri suprapuse sau acordeonizate, crețuri, straturi albe și grase, osânză, onctuozitate, piei împuțite de fumul gazului de la mașina de gătit, fumul numeroaselor țigări fumate-n casă, mirosul lor obișnuit - de stătut și de umblat. Murdăria dintre degetele lor, vocile dogite, aparențele familiale ce umplu de mucegai pereții cutiilor în care locuiesc.

E trecut de 23, oamenii încă mai intră în scară, încă mai sosesc acasă - ce vieți de căcat, să stea zi lumină departe de casă, dar nu la distracție, la muncă, pentru a se strecura hoțește, seara, într-o cutie!