Nevroze de duminică

Dacă am investiga cu seriozitate, am afla că numărul sinuciderilor sporește duminica, depresiile se ascut, problemele familiale, chiar și cele de rând, idem, familia petrecând prea mult timp înghesuită între pereții comuni, în după-amiezele duminicale unii simt că și-ar lua câmpii (sau viața), ce-ar mai fi de făcut?

Mai așez o cărămidă în zidul înalt de cărți în dosul căruia mă ascund, lentila cărților prin care privesc, primesc și trăiesc viața în așteptarea frumoasei adormite cu psihism bisexual, ce stă să vină pe-o iapă arginitie, de 2000 cmc.

Să mai lăsăm puțin la clocotit aripile înainte de a le desface (engl. a le răspândi), cineva o să citească pe sărite și-n fugă texte de pe blogul ăsta, folosindu-se de o lupă magică, lupa hermeneutică, unele litere acum contopite au devenit ilizibile chiar și pentru mine cel care le-am înșirat.

De furie, voi merge să-mi cumpăr haine pe credit.

Poartă strâmt, cambrat, glezna la iveală, sânul strivit fă-l să pară exploziv, adună de peste tot resturile de piele și adipozități și pune-o de-o portocală cumsecade!

eufeminism

A-ți aduce orhidee la lucru e ca și cum ți-ai pune pene în cap (sau în cur). E, în primul rând, pentru ceilalți. La fel, fotografiile cu plozii înșirate vizibil și strategic pe birou nu sunt pentru tine - ca să-ți mai treacă, pasămite, dorul de ei (până diseară, când o să-i vezi) - ci fac parte din ceea ce înțelegi tu prin a-ți contura (cât mai îngroșat) un statut social, în grupul artificial constituit în „sânul” căruia-ți desfășori munca.

Unele femei ar fi gata să nască la birou, dacă s-ar convinge că asta le-ar aduce un beneficiu social (și, prin ricoșeu, unul profesional - de ce nu?). Femeile respective nu ezită să folosească orice cale de autopromovare - alta decât cea strict profesională: adică, muncă>eficiență>recompensă. A naște la locul de muncă este încă un tărâm neexploatat de clarvăzătorii dezvoltării personale... După răspândirea democratică a zonelor de recreere, aștept înființarea camerelor de născut multinaționale.

Pastramizare

Fâșii prelungi din mine agățate în bule de trecut perfect conservate, neîmplinirile se conservă de obicei impecabil, cărnuri încă vii pulsânde desprinse din mine stau și flutură acolo ca niște stupide stegulețe budiste, nu mai sângerează, sângele li s-a scurs dar nervii nu li-s morți, curentează descăpățânați, e tot ce mai pot face, bice electrice fără stăpân care au deprins singure loviturile și nu se mai pot opri din automatismul flagelării.

În trecut, agățat, sfâșiat, îmbucătățit, a rămas din mine material pentru încă o persoană. Un alt eu ar putea fi alcătuit și însuflețit din ceea ce am lăsat în urma mea.

Sunt părți din mine rămase zălog timpului, suferinței, neînțelegerii, dar și unor clipe de-o fericire neverosimilă.

Copilul IKEA

Copilul (făcut) din ambiție e ca una dintre acele căsătorii aranjate în care dragostea dintre soți survine abia după niște ani, din obișnuință, ca o fatalitate.

Unde ambiție = adeseori, la întrecere cu cineva (cu sora, cu cea mai bună prietenă, cu o vedetă pe care o adulezi) ori ca un sperat „antidot la singurătate”.

X a priceput prea bine că mă „dezic” de el din pricina nevestei, la care singur s-a condamnat, nesilit de nimeni. Condamnat de propria alegere. Nimic nu mă-ndreptățește să-i aplic judecata mea strâmbă, nici să-l pedepsesc cu sarcasmul meu doar pentru că-i și el un inerțial ca mine. Îl dezaprob și-l contest cu o înverșunare ce, unui observator atent, i-ar da de bănuit.

Cele mai solide prietenii se derulează între bărbații neînsurați. Sigur că, de la o vârstă, holteiala neinspirată, tinerețea prelungită prin conectarea la aparate se pot preschimba în ceva cu totul ridicol.

Un bărbat poate rămâne, totuși, un holtei cu suflet frumos, dacă-și convinge și câțiva prieteni să rămână ca el. Cu el. Ceea ce ar însemna că burlăcia devine ridicolă numai în împrejurările în care nu-i susținută de un anturaj pe măsură. Încă oscilez între „ridicol” și „trist”.

Copilul IKEA (sau copilul LEGO, dacă preferați) - ca să arătăm lumii că putem, ca să ne arătăm nouă înșine că nu degeaba am petrecut jumătate din viață împreună. Copilul care e livrat acasă dezasamblat, rod altoit artificial, o demonstrație de putință genetică, un experiment de lab pe cobaii ce suntem noi, antidot la singurătate - de acum nu vom mai fi singuri, vom asimila copilul prin absorbție și astfel ne vom simți populați de un scop comun.

Mărunțișuri paginate

Îmi vine greu să citesc o carte, să stărui asupra ei sau să adorm cât timp mirosul excitant de cerneală tipografică - al celorlalte - iradiază dinspre noptieră, gâdilându-mi nările. Mirosul tiparului mă stârnește, îmi trezește compulsia de a-i căuta sursa, mintea mea știind instinctiv că acolo, la sursă, ar putea să se afle adevărul ficțiunii (sau al istoriei) de care sunt iremediabil obsedat.

Citind, respirând parfumul tipografic și pe cel al diverselor tipuri de hârtie, ceva mă cheamă să citesc mai mult, să caut, să răsfoiesc. Câteodată, mă limitez la a răsfoi în transă, fără să citesc, moment în care îmi dau seama încă o dată că relația mea cu tipăritura e una pur & simplu amoroasă, e perversă, că nu-mi doresc doar să aflu, ci și să ating, să privesc de la oarece distanță, să am, să posed, să acumulez, să-mi însușesc lucruri nemaiatinse, doar ale mele.

Hârtia deformându-mi-se sub atingerea caldă (și umedă) a degetelor și palmelor, se întinde, se ondulează, paginile se îndepărtează unele de altele înfierbântate, parcă temându-se că s-ar putea pierde pe sine în vertijul atracției, parcă știind că tot ce au mai bun la îndemână pentru a-și astâmpăra dorința ar fi să se frece unele de altele de vreme ce-s țintuite împreună în aceeași carte.

Până-n ziua în care un copil neastâmpărat, ireverențios cu cuvântul scris, dar din cale-afară de curios, va scăpa în bibliotecă și le va rupe cu voluptate, le va sfâșia, le va amesteca între ele.

Vara, piciorul // iarna, glezna

O lanternă, un briceag, o armă bine lustruită - revolver. Standul de ziare de care mă apropii ca să-mi clătesc ochii să mi-i satur dar mai tare mi-i înfierbânt cu toate că nu mai e nimic de văzut pe taraba de presă vremea ziarelor s-a dus înainte ca eu să mă fi putut desfăta îndeajuns cu ele. Ori doar mi se pare?

Mă așteptau în cutia poștală, îndoite amarnic de factorul nesimțitor, mă înghesuiau de lângă pat: teancuri, vrafuri, colecții, impulsul ăsta stupid de a le colecționa! De a nu le lăsa să piară așa ușor.

Găsesc pixuri, strâng în palmă răceala grea masivă și masculină a pistolului. Adun pixuri în căni și-n pahare, unde le păstrez până li se întărește seva, fără a le folosi vreodată.

Dorința zilelor de luni

Sunt indiferent și distant amuzat, dar nu apatic. Există mai departe lucuri ce mă scot din mine, mă scot din sărite, nu zac într-o totală nesimțire. Iar muzica bună mă poartă, mă zboară, mă face să mă simt mare, important - motivul pentru care muzica bună există.

Au fost clipe, astăzi, în care îmi râdea sufletul și n-aveam nici un motiv (de care să știu).

Bucuria că bucuram, voluptatea formulei ce provoacă garantat râsul. Râs, muzică, trecere, goana spre casă. Dimineața - claxon. Seara - răbdare.

Elogiul miniaturii

Mai are sens să iau notițe despre clipele de extaz & eliberare, din moment ce știu că vor veni apoi, ieșind & dând peste mine din oglindă, celelalte clipe - ce tânjesc mai multul, celebrează întregul, minimalizând fragmentul, întâmplarea, episodicul?