Vinil

Am de primit un disc vinil, comandat joi, deci va sosi mâine, și lucrul ăsta mă îmboldește către ziua de mâine - mă agăț de un disc ca să-mi urnesc sufletul ca să-mi urnească trupul. Muncesc pentru a-mi cumpăra câte un disc nou din când în când. Mă grăbesc acasă - dar nu măresc viteza - ca să-l ascult cu urechile, sufletul și pielea. Muzica discului, între pereții mei.

Acul acela sapă șanțurile gravate în forma sunetului - numai pentru mine. Îl șterg de praf cu peria de carbon, potrivesc acul, încep să respir cântarea. Camera se umple, e populată cu entitățile abstract numite note. Sorb liniștit din vin, whisky sau bere, îmi sprijin confortabil ceafa și privesc înăuntrul meu. Iată rostul zilei de mâine.

Tradu-te

“Johanna și cu mine ne-am dus timp de un an la terapeuta asta, van der Jagt.”* (Pentru cine mai citește blogul, am făcut deja “teoria” lui asta - tradus ca atare din englezul this, când de fapt ar trebui tradus cu nehotărâtele un sau o.

_________

*Alexandra Coliban traducând Marele Experiment de Jeffrey Eugenides

Tribalism

Gloata mâncăcioaselor care-și invocă (înfruntă?) mintal mamele neiubitoare consumând dulciuri în cantități industriale. Mâncatul industrial este, pentru ele, un fel de rugăciune jertfelnică.

Când dulciurile apar pe masă, primele care reacționează pavlovian sunt femeile - se adună în pâlcuri ce se revarsă către marea hoardă finală, țipă ca gâștele și încep să molfăie, vârând în gură cu două mâini. Vârând și pe nări, până-și pierd respirația și încep să producă muci de bomboane. Dulciuri! Dulciuri!

Femeile (care se cred) nebăgate-n seamă devorează dulciuri. Un tablou grotesc!

Adriana Bittel: „În ziua aceea, Emil se întorsese mai târziu de la birou, foarte prost dispus, cum sunt uneori bărbații când li se pare că le-a trecut timpul și n-au profitat cum trebuie de tinerețe.” (Cum încărunțește o blondă)

Raza cerbului

Era odată o fată care urmărea să mă facă de râs în public. Doream s-o pedepsesc, slujindu-mă de o nuia. Cu nuiaua, am putut decapita niște urzici din preajmă, dar n-am ajuns s-o lovesc pe fată. Ridicând-o asupra ei, nuiaua devenea extrem de flexibilă și nu reușeam să execut decât niște vagi cercuri de spadasin apatic în aer. Nuiaua se înmoaie și refuză să lovească. Avea propria voință. Iar cercurile pare-mi-se că simbolizau ceva anume, acum îmi scapă ce. Pesemne că stagnarea, propria-mi învârtire în cerc.

Cum am pervertit dorința onestă de a mă cunoaște mai bine și de a-mi depăși falsele limitări interioare într-un act artificial de gândire, într-o meditație sterilă ce se reduce la a-mi scana de la mare înălțime geografia personalității fără a coborî, vreodată, să iau mostre concrete de sol pentru analiză.

Bucurii

Că bucuria unei zile poate fi o tură lejeră prin oraș sau pe mal cu bicicleta. Că fericirea însăși poate sta ascunsă în simpla baie de soare, întins, tu și norii, țârâitul insectelor nevăzute.

Saltul muzicii în inima ta.

Fiorul primului sărut.

Căutarea acelui prim sărut de-a lungul unei vieți întregi. În alte prime săruturi.

Spoiala de aur a mediocrității

Aș închina imnuri & ode mediocrității! Mediocritatea ca ultim refugiu aurit. Cert, viața ar fi (mai) ternă într-o lume asumat mediocră, dar noi n-am ști (n-am realiza). Întoarcerea la originea bucuriei lucrurilor simple. Mediocritatea, dar nu cumințenia (nu resemnarea). De n-ar mai fi nevoie să ne întrecem! De ne-am scutura odată de păcatul ăsta originar al competiției (inscripționat în noi de la naștere).

Iuda

Trădarea lui Iuda a constat în a dezvălui cine e Isus și nu care anume este El din grupul indistinct de ucenici. Iuda a turnat autorităților - mai întâi, evreiești - despre misiunea pământească a lui Isus. Romanii n-au făcut apoi decât să încadreze „faptele”, politic & juridic.

Întâmplare cu Sábato

Ernesto Sábato mergea printre oameni, dar ei nu-l vedeau pentru că era orb.

Fereastra deschisă a dormitorului, stau întins pe burtă în pat sub lampa de citit aprinsă lumina cade dinspre mâna dreaptă, îngăduie să pătrundă până la mine glasul străzii, oameni care și-au pierdut busola zăbovesc în stradă ca să discute fără a se asculta unii pe alții, îi invidiez pe loc și-mi doresc ca ei să-și ia mai iute rămas bun și să-și continuie șpațirul. Plecarea lor m-ar scuti să mă ridic, să mă precipit către geam pentru a le zări fețele, pentru a vedea cine sunt. Or străinii nu pot fi niște cine.

voce

Obișnuiesc să spun că mă număr printre puținii oameni care răgușesc tăcând mult timp. Nu am decât un vag control asupra glasului meu, care sună fix așa cum vrea în clipa-n care-i nevoie să mă folosesc de el.

Am prins glas târziu. Abia după ce am crescut și-am început să îmbătrânesc. Glasul mi-a rămas în urmă. Surd, inadecvat. Dar nu de copil. Poate, de adolescent. De om care, la cum i s-a revelat viața, n-ar mai fi ținut neapărat să uzeze vreodată de voce.

Urletele, obscenitățile, insultele, invectivele, jignirile, judecățile nedrepte au compromis vocea în ochii auzului meu. În felul meu aparte, sunt un mut. Un mut de protest, care nu crede decât în cuvântul scris. Mutul care se mută-n cuvântul scris, ce percutează, dar nu (ră)sună.

Sunt răgușit și, îndeobște, tăcut, în măsura în care tata a fost tot răgușit, dar gălăgios și expansiv, intruziv.

muzica

Muzica „mea” îmi grăiește pe înțeles. Avem o relație specială, eu și muzica: auz, lacrimi, trup, dar nu și cuvinte. Înlănțuirea de sunete e atât de importantă atenției mele încât ignor fericit și fără remușcări textul. La întâlnirea cu muzica, prefer să lăcrimez decât să gândesc. Să dansez, în loc să militez, mobilizat.

acid

Bălmăjind ea o oarecare formulă de introducere, nu mi-a mai așteptat răspunsul, ci s-a aplecat, și-a pus capul în poala mea și mi-a dat să ling LSD-ul direct de pe limbă, îi simțeam contururile tari, ca și cum substanța ar fi fost laminată în plastic, după care am avut primele mele halucinații pe timpul unui vis.

Traducăcător

Radu Șorop, traducând George Saunders - Zece Decembrie (sublinierile sunt ale mele). Totul a fost cât de cât în regulă, până la pagina 160, când:

1. “Mami era în curtea din față, țipând la acest tip scurt și îndesat.”

& 163, când:

2. “Pe niște rafturi galbene luminate dinăuntru erau aceste etichete grele din plastic albastru.”

Primul impuls - dar nu-l respect niciodată -, când inventariez prostii din astea, culese din cărțile traduse la noi (pur și simplu, nu le pot ignora), e să le transcriu aici fără nici un comentariu, lăsând cititorul să judece.

Acum, vă dați seama: în ambele cazuri, acest(e) ar fi trebuit tradus cu un și, respectiv, niște (în cazul etichetelor, revăzută întreaga frază). Știm că-n engleza americană this guy, în contextul de mai sus, are întelesul de un tip oarecare, this ține loc de unul (în traducere românească). Nu e ca și când “tipul acesta” s-ar afla chiar acum lângă povestitor, iar el ni l-ar arăta cu degetul.

“Și era acolo o grotă” = “and there was this cave”. Numai niște vorbitori de gumilastic ai românei ar traduce, cuvânt cu cuvânt: “și era acolo grota asta”... Ba, mai rău: aceasta! N-are sens să continui.