voce

Obișnuiesc să spun că mă număr printre puținii oameni care răgușesc tăcând mult timp. Nu am decât un vag control asupra glasului meu, care sună fix așa cum vrea în clipa-n care-i nevoie să mă folosesc de el.

Am prins glas târziu. Abia după ce am crescut și-am început să îmbătrânesc. Glasul mi-a rămas în urmă. Surd, inadecvat. Dar nu de copil. Poate, de adolescent. De om care, la cum i s-a revelat viața, n-ar mai fi ținut neapărat să uzeze vreodată de voce.

Urletele, obscenitățile, insultele, invectivele, jignirile, judecățile nedrepte au compromis vocea în ochii auzului meu. În felul meu aparte, sunt un mut. Un mut de protest, care nu crede decât în cuvântul scris. Mutul care se mută-n cuvântul scris, ce percutează, dar nu (ră)sună.

Sunt răgușit și, îndeobște, tăcut, în măsura în care tata a fost tot răgușit, dar gălăgios și expansiv, intruziv.