Raza cerbului

Era odată o fată care urmărea să mă facă de râs în public. Doream s-o pedepsesc, slujindu-mă de o nuia. Cu nuiaua, am putut decapita niște urzici din preajmă, dar n-am ajuns s-o lovesc pe fată. Ridicând-o asupra ei, nuiaua devenea extrem de flexibilă și nu reușeam să execut decât niște vagi cercuri de spadasin apatic în aer. Nuiaua se înmoaie și refuză să lovească. Avea propria voință. Iar cercurile pare-mi-se că simbolizau ceva anume, acum îmi scapă ce. Pesemne că stagnarea, propria-mi învârtire în cerc.

Cum am pervertit dorința onestă de a mă cunoaște mai bine și de a-mi depăși falsele limitări interioare într-un act artificial de gândire, într-o meditație sterilă ce se reduce la a-mi scana de la mare înălțime geografia personalității fără a coborî, vreodată, să iau mostre concrete de sol pentru analiză.