Ce voisem să scriu

Zărisem sexul vecinei de sus. Era sexul păsăresc. Mă zărisem pe mine în fotografiile unei case străine, străbătută de un planor instabil. Cumpărăm casa. Mai trebuia s-o cârpim cu pământ moale. Nuielele erau deja la locul lor. Gata să primească pământul. Cam urât scrii, pentru un fost dascăl. Eh, mi s-a deformat, de la taste. Nț, asta e ca mersul pe bicicletă. N-am avut, ce-i drept, ocazia să văd un om umblând pe-o bicicletă. Nici bicicletă, umblând pe om.

Era casa noastră, urma să devenim fericiți acolo. Răsuflăm ușurați. N-o să fim fericiți. Și un monument falic, falnic, cu vultur în vârf, în parc, înspre căminul cultural căruia i se spărsese și devastase biblioteca. Sărmanele cărți proletcultiste!

Și planorul cu motor, plutind peste brazi, dacă și ăia erau brazi, și-o plăcută frică, privindu-l. N-a căzut!

Pete frumoase

Gândind ziua de mâine, văd așa: frunze, petele lor pe iarbă, umbra lor, adică, pătând iarba, o pătură, o conversație ce lâncezește, ochii îngreunați de bere, obrajii îmbâcsiți, mimica incontrolabilă, inși care mă privesc lung, unii ostil, alții curios, cu toții - prea insistent pentru neobișnuința mea de a fi în lume.

Chiul

Am șters-o de la lucru cu gândul că vin acasă și ascult la volum maxim mixul acela ce mi-a rănit de dragoste poftele și mi-a alungat aseară somnul. Complet treaz, pe lumină, muzica n-a mai sunat la fel! Iar prin oraș, mergând pe jos, am trecut aproape în fugă, de frica oamenilor, a întâlnirilor nedorite, a închipuitelor invitații la o bere. Fetele de liceu aveau fețe lichide și părul uns. Emanau sex prostesc, de ciute, de capre imprudente.

„...nimic nu mi-e mai clar la șase dimineața decât imensitatea nefericirii mele, căci, indiferent de oră, o durere fără sfârșit îmi atinge fiecare nerv în mod egal, direct, complet.” (Ingeborg Bachmann - Malina)

Malina nu vorbește niciodată despre Ivan. O (auto)ironie, o remarcă umilitoare, o aluzie la el ar elibera-o, dacă Malina ar fi capabilă să rostească (să gândească!) ceva de acest gen. Nu. O perfectă și lent înnebunitoare stăpânire de sine.

„Cinci ore cu Ivan ar putea servi, câteva zile, drept speranță, întăritor, tratament recuperatoriu sau mijloc profilactic - o adevărată cură.”

Ivan este unul dintre acei bărbați stârniți de „misterul feminin”. De jocurile seducției. „Fără joc, nu se poate”. Și taman el întâlnește o femeie căreia nu-i place să se joace. Ci care se dă mereu de gol.

Pedanteria nu ține loc de viață. Nici tabieturile nu mă țin la fereașă de dezamăgiri sau de trecerea timpului. Îngroșarea maniilor zilnice nu protejează. Nu prelungesc fericirea. Nici durata unei zile. De ani, reușesc arareori să demonstrez că există viață după muncă.

Tropice

„Atunci, asta ce e? Nu e carte. E calomnie, defăimare, ponegrire. Nu e carte în sensul obișnuit al cuvântului. Nu. E o insultă prelungită, un scuipat în obrazul artei, un șut în fundul lui Dumnezeu, al omului, al destinului, al timpului, al iubirii, al frumuseții...”

Dintr-o gazdă într-alta, fără acoperiș stabil în Parisul interbelic, Miller* - totuși, prea puțin dornic să se repatrieze.

„Totul poate fi îndurat - dizgrația, umilința, sărăcia, războiul, crima, l’ennui - în speranța că ceva se va întâmpla peste noapte, un miracol, care va face viața suportabilă.” 

“Nimic din ce mi s-a întâmplat nu a putut să mă distrugă, nimic nu s-a distrus, în afara iluziilor mele.” 

*Henry Miller - Tropicul Cancerului, trad. Antoaneta Ralian 

Egoism

Am decis, ad-hoc, tam-nisam, să păstrez Lentoarea lui Kundera doar pentru mine. Nu o să-i fabric o recenzie. Nu-i o carte despre care să pălăvrăgesc, țopăind simpatic printre verbe, cu ochii la cititori.

Trenuri către nicăieri

Singur, în tren. Drumurile ni se despărțiseră iarăși. Gonesc purtat către casă de mașinăria destrânsă și neunsă, fără suflet, toate geamurile deschise și perdelele fluturând portocaliu în compartiment. Mirosul metalic. Ușurat de călători, trenul se-ndreaptă țintit, sub ochii mei închiși, sub fumul lui gros, către destinația știută pe dinafară.

Port cu mine frânturi de amintiri cu noi în mișcare - ce-mi rănesc mintea cu vivacitatea lor și senzația ulterioară de incompletudine. Picioare desfăcute, unghii murdare, sudoarea ce albește pielea și o aprinde în noapte ca pe un bec cu lumină albă. Parfumul oboselii ei acrișoare, mă obișnuiesc cu el după prima noastră alipire. Prima noastră trântă, pe tăcute. Dintre buzele întredeschise și reci nu ies cuvinte.

Când fiece cuvânt e un cosmos

Fericita oboseală. Gândul la camera neutră care-i așteaptă, așa modestă cum e ea. Primitoare. Și răbdătoare. Și rezistența ei la țipete. Impregnată cu mirosul de trup, îl memorează cu fidelitate în pânzeturile ei. Foșnetul. Privirea. Descoperirea. Gemete și tăceri - mai sincere ca topica, punctuația, lexicul. N-o să-ți amintești cu acribie nici un cuvânt, dar ți se-ntâmplă să pătrunzi pe neștiute în acele tainice bule temporale în care te trezești că ai acces la vechi sunete, mirosuri, unghiuri de lumină, curbe, mai proaspete ca oricând.

Vecina cea nefaină

Ești tot mai grasă, talentato cu muian hindus, ai bărbie triplă deja, stai să plesnești de la cât borhot bagi în tine, degeaba cânți cu putere la duș, aia nu-ți consumă osânza, abia te mai încap hainele de domnișoară de onoare, degeaba faci bezele dulci mămichii, plecând spre nunta prietenei tale, degeaba ți-ai decolorat la modă vârfurile podoabei capilare, tot grasă rămâi, ba chiar ești din ce în ce mai grasă, mănânci neîntrerupt, te duce frezatul tău cu mașina în toate părțile, nu cumva să faci pași, fumezi, vorbești în continuu, dar de la astea nu slăbești deloc, ți-o jur.

Au contraire, următoarea ta prietenă care se va mărita o să te invite la nuntă pe post de grup de domnișoare de onoare, atât de grasă o să fii. Vei deveni un grup nu o persoană și abia atunci vei “fura” scena cu totul și vei fi vedeta la care râvnești de-o viață în timp ce cânți ținând dușul pe post de microfon în mâna ta rotunjoară ca o pâinică de casă bine dospită.

Schopenhauer

Mensch kann tun was er will; er kann aber nicht wollen was er will.

Trăind izolată în virginala lume a filologiei

Așa e când, să zicem, nu consumi ziare (ca traducător). Nu e suficient să cunoști bine limba din care traduci. Mai trebuie să știi și nește chestii about things.

„...era măritată cu mecanicul de la benzinăria din Esso.”

Pentru cine nu-i născut ieri, ESSO este un brand de benzinării aparținând Exxon. Amănunt pe care eu îl cunosc aproape instinctiv, informat fiind, ba mai mult, cunosc amănuntul ăsta așa cum știu că azi e sâmbătă. Fără a fi nevoie să gândesc! Esso nu-i o futută de localitate, Ioana Opaiț, dragă!

Dacă tot suntem aici: shit se traduce cu căcat (măcar când e clar că-i o înjurătură). Iar fucking nu e echivalentul lui „împuțit” decât pentru fecioare. Nici naiba nu spune, înjurând, „rahat”, poate doar tu, Ioana Opaiț, la școala de duminică de la biserica ecologistă pe care cu evlavie, probabil, o frecventezi. Cel puțin, pe mine nu mă satisface să zic rahat, dacă ceva mă supără. Rahatul e de mâncat! E ca și cum, supărat pe cine știe ce, aș izbucni: bomboane! Ori halva. Impresionant!

D-na Ioana Opaiț a tradus Prea multă fericire - cartea de povestiri a lui Alice Munro.

Culmea e că, atâta timp cât nu i se cere să știe pe ce lume trăiește ori nu i se cere să fie la curent cu minime informații, pe care un cititor împătimit de presă sau o persoană atentă la detaliile din filmele americane le are la degetul mic, Opaiț traduce foarte bine, curgător și frumos ca cristalul, mai ceva ca Ozana lui Creangă.

Degeaba ai acces la cultura „înaltă” și ești tobă de studii filo, cât timp confunzi Lehman Brothers cu lacul Léman din Elveția.

Ferească Dumnezeu să ceri traducătorilor de azi să fie mai curioși în legătură cu lumea înconjurătoare. Cu conținuturile „vulgarizante”. Turnul lor de fildeș aseptic rămâne impenetrabil. Ai impresia uneori, cu excepțiile de rigoare, că numai femeile virgine, călugărițele ecologico-dietetico-atee, mai traduc în prezent literatură străină în românește. Pudice, complet văduvite de cultura „mică”, dar atât de conectată la realitate, populară, procurată din media.

Rahat și în puii mei păstrați-le pentru cărțile de basme contemporane! Nu-mi veniți mie cu din astea, da?

Dacă nu ești baș sigură ce e un Esso, mai întrebi, te mai uiți pe net. Nu presupui cu suficiență că e o localitate!

Dinainte să țin un blog, m-a stârnit amarnic casta asta ermetic închisă a filoloagelor. Pentru că era (și pe atunci) o castă, pentru că era ermetică, artificială și pe mine nu mă primea în sânul ei rece, ce nu dădea lapte, ci numai iaurt și, la ocazii, chefir.