Porunca a doișpea: să scoți ce-i mai bun din suferința aceea!

Suferința ficțională e o forță greu de ignorat, rădăcinile ei - mai ramificate și mult mai bine înfipte în individualitatea mea. Suferința este în mare măsură retrăirea emoțional imprecisă (ca orice ține de emoție & de memorie) a unor momente frumoase (!) petrecute (împreună). Amplificarea acestor clipe în interesul durerii.

Nu sunt întru totul decis ce anume e mai dureros: acuratețea rememorărilor (ce rămân, totuși, incomplete, indiferent cât de apropiate de adevăr ar fi) sau memoria-flash - venind în minte sub forma schijelor ce sfârtecă orice în calea lor și taie mai ales genunchii - asezonată cu remușcări aparținând prezentului?

Sunt doar eu

Eu. Nu mănânc. Totuși mâncând, mă satur repede și-apoi uit în mod repetat să-mi pun un pahar cu apă lângă mine ca să beau din el până la fund: iată-mă, dintr-o dată, sătul și neînsetat. Înainte aș fi putut spune, ca francezii: am sete sau am foame, cum ar rosti, cu-o neglijență căutată, și copiii mici, pentru a ne face să râdem, pentru a ne smulge un zâmbet în care să ne citească dragostea, mândria - rădăcinile stimei lor de sine de mai târziu.

Sătul, nemâncând, mai uit să beau apă, mi-ar plăcea să savurez libertatea de a dispune cum vreau de setea mea, însă n-o fac conștient, n-am ajuns acolo, nu-i încă opera mea de artă. De-aș bea în cele din urmă din apa aia, în scurt timp aș putea mânca din nou cu nesaț. Nesațul s-ar reîntoarce la mine.

Neliniștit, urmărit de spectatorii inventariați în neștire de mintea mea turată excesiv, iau masa de prânz cocoțat în pod printre oameni cu bani, deplin străini, care vor să treacă drept boemi, să pară lipsiți de mijloace materiale, afișează o anumită umilință internalizată prin antrenamente îndelungi, dar cine mai crede în adevărul ei?

Înghit cu greu îmbucăturile, ochii ce mă văd luând masa sub acoperiș, înghit și ochii ei - cu mult vin de Malbec și-i simt alunecând-mi în jos pe gât, ochii și vinul, abia după al doilea pahar. Sunt verzi, pulsează umezi, ultra-mobili pe fondul pielii aceleia uscate, întinsă & măslinie, a meridionalilor corciți cu arabi.

Bărbia, lopată de săpat morminte iubirii, fundul bombat din care pornea mișcarea picioarelor, conștient de sine ca și când ar fi avut propriul creier, totuși puțin decalat, puțin rămânând înapoia restului trupului.

Nu e mult vinul de Malbec. E scump. E din acela ce șoptește povești nasului și readuce soarele pe cerul de toamnă rărit în turul pantalonilor.

Vinovăția s-ar sparge în teamă, durere și apoi în ușurare, ejaculând veselă și nesterilă ca puroiul dintr-o bubă presată cu hotărâre.

Am foame, am sete - sunt ale mele; sunt sătul. După care mă va paște ciufuțenia. Voi uita cum se împarte la doi. Apoi o să critic și-o să văd iarăși feroce.

Ceață

O șapcă cu cozoroc o fi impunând mai mult respect decât o căciulă (un fes)? Îmi scotocesc „garderoba”, ca să aleg costumația potrivită pentru eveniment: merg cu mașina la spălat.

E ceață, ca-n alte zeci de zile similare de final de octombrie.

Șapca a învins. N-am mai ieșit din casă, n-am mai spălat mașina, dar am purtat șapca la interior, în timp ce-mi preparam pastele. Înnebunit lent de binecunoscuta senzație de neputință. Subjugat lenei depresive, nemișcării superstițioase.

111 cele mai frumoase

Mircea Cărtărescu (Nemira, 2015) vede astăzi soarele la Ineu.

Răul din rutină

Dilema Veche

te-am cunoscut înainte de a te întâlni

C.G. Jung credea în existența unei muzici a inconștientului. Sau, mai bine spus, într-un mod muzical de a se exprima propriu inconștientului. Nu cred c-aș fi extrem de original presupunând (speculând) că muzica este graiul însuși al inconștientului.

Visele, de exemplu, ni se înșiră pe un portativ imaginar (ceea ce nu-l face mai puțin real), în intensitatea și recurența lor. Citirea și interpretarea viselor - orchestrate măiastru într-un ansamblu - pot căpăta coerența și armonia unei melodii sau, la un nivel ceva mai primitiv - ale unui ritm (cadență). Melodia asta, ascultată cu îngăduință în întregul ei, ar putea spune mai multe despre noi decât toate cuvintele.

Arta (muzica) îmi stimulează percepția asupra realității, mi-o influențează amplificând-o; arta, imaginea, muzica, stârnesc în mine viața și poftele, întrețin focul, hotărăsc asupra direcției în care-o apucă dorința mea.

Am citit, am privit, am văzut în mine: te doresc. Astfel funcționa odinioară fluxul ăsta. Nu te doresc doar pentru ceea ce ești tu, și numai pentru atât, ci și pentru ceea ce imaginația mea îți atribuie și poate „stoarce” (și secătui) din întâlnirea cu tine.

Arta poate prilejui sau intensifica dorința! Arta modifică realitatea, provocând acea specifică orbire, timp în care vederea, de-acum difuză, este subjugată altor (întrecută de alte) simțuri.

Te doresc, pentru că semeni cu câte ceva din ceea ce-am citit în toate cărțile pe care le-am iubit. Te doresc, pentru că-n tine se întâlnesc personajele (feminine, masculine) din cărțile vieții mele.

Te recunosc, pentru că un tablou celebru atârnat într-un oarecare muzeu, lăsând urme de neșters în sufletul meu, se întrupează în anumite trăsături ale tale. Nu în toate! 

Tu exiști pentru că te-am cunoscut înainte de a te întâlni.

Invizibil

Sf. Augustin: “Morții sunt persoane invizibile, nu absente.”

S. Freud: “Iată, sunt stafii; tot ce am pierdut se întoarce înapoi.”

Sunt un strigăt

Cearta este, în numeroase dăți, o evitare zgomotoasă a vorbirii cu sens. Anumite explicații omenești, oboseala de a le oferi - când e mai comod să dormi cu mintea întinsă & albă ca foaia - pot fi evitate prin ceartă. Ridici vocea și comiți gesturi „definitive”, în loc să-ți folosești dreptul de a te pronunța cu înțeles. Reproșezi, proiectând, în loc să (te) justifici, în loc să clădești.

Degete (mai) mici

Degetele de la picioare - mărgele neînșirate, nestatornice, le înghit pe rând & mă-nec cu ele, purcele. Picioru-ntreg curge suplu, gâtuit din scurt la glezne, se ramifică leneș în degete; piciorul se revarsă, ordonat, căutând pământul, delta cu zece brațe.

Degetele de la picioare - boabe de struguri albi, boabe de struguri roz, vinul lor acrișor, puțin iute, le iei între buze, le adâncești în gură, nu le strivești, nu te-ai putea îndura, sunt fragede însă robuste, crocante, dureroase, se gâdilă, nu se sparg ușor, n-au semințe, n-a găsit cineva semințe înăuntrul unui deget, pentru că n-am auzit să fi spart vreun om degetul iubit între dinți.

Benjamin Fundoianu - Herța și alte priveliști

Alte fragmente, alte păreri (de rău)

O înfricoșau, într-o bună măsură, oamenii. Mulțimile o atrăgeau doar dacă era vorba de matematică. Mulțimi de numere. N-avea încredere în nimeni. Nici chiar în ea însăși. Dar avea încredere în muncă. Munca și beneficiile sale, siguranța zilei de mâine, îndeplinirea meticuloasă a sarcinilor de lucru îi dădeau sentimentul unei apropieri parentale. Al unei prezențe. Se arunca (se refugia) în muncă așa cum s-ar fi refugiat, copil, în brațele... În brațele întotdeauna ocupate cu altceva.

Savoir versus saveur = cunoașterea lumii prin intermediul gustului. Latină: sapere.

La început, a fost gustarea, gustul, apoi s-a instalat cunoașterea. Adam a denumit lucrurile din jurul lui, dar nu le-a și cunoscut în profunzime (presupun); până să muște mărul.

Paul Auster: „Nu se poate să urăști cu atâta sete un lucru, dacă o parte din tine nu este în același timp atrasă de el.” (Trilogia New York-ului)

Aș vrea să mă scriu cu totul. Fără sirene, fără pocnete, fără întreruperi. Fără rest. Să mă scriu, fără a mă gândi la „valoarea” cuvintelor, cu o sintaxă naturală, care să se purifice de una singură, pe măsură ce înaintez în mine. Cel mai probabil, nu voi face asta.

Fantasma izolării revine: de data asta, visez cu ochii deschiși la un peisaj hibernal finlandez. Căldura greu obținută, pe care trebuie s-o veghezi mereu, a unei case de lemn. Înconjurați de zăpadă, pârtie până la stiva de lemne de foc, grija proviziilor.

Oare cum se face că fantazez la o viață marcată de privațiuni, văzând în ea ceva „salvator”? Cum ajunge o persoană să-și dorească s-o ducă greu? A sta izolat de bunăvoie în mijlocului întinsului alb nu e deloc romantic. E periculos, „provocator” (odioasă formulă corporate), imprevizibil. Ridicol.

Paradise Ghost

Sunt vinovat! Am visat Paradisul posibil. Cine visează Paradisul se face vinovat de ispita de a-l cunoaște. E vinovat de nemulțumire. Iar tu mă acuzi că aș fi nemulțumit, ceea ce - nici mai mult, nici mai puțin - te jignește. Însuși visul meu te jignește. Apariția lui, faptul că mi-a tulburat și chinuit somnul - te jignesc.

Nu-mi recunoșteam camera, nu-mi găseam patul, lucrurile. Colegii de cameră nu mi se adresau, a trebuit să-i implor cu lacrimi în ochi. Mai întâi să mă bage-n seamă, apoi să-și lase la o parte mutismul și să mă ajute să-mi găsesc lucrurile pierdute.

Lipsisem mult. Dormisem în altă parte. M-am întors când am avut neapărat nevoie, când am fost nevoit.

Din disperare, m-am gândit stăruitor la planul absurd de a-i propune tatălui să mă găzduiască acasă la noi, pe bani. Nu mai rețin dacă l-am și sunat pentru a-i propune târgul, nici dacă el a acceptat. Eram foarte neliniștit, descoperind că nu mai am un loc în care să mă simt acasă, iar disperata idee de a-mi suna tatăl am primit-o cu maximă ușurare. A fost calea ieșirii din încâlcitul nod al visului.

Minciuna liniștii

Știi momentul ăla când, într-o bună dimineață, te trezești și, pipăindu-te, constați că lipsește ceva: zbuciumul familiar din suflet, parcă ai fi mai liniștit, învăluit de o stare de calm ce te îngrozește? Nu știu câți oameni încearcă acest sentiment al liniștii nefirești ce îngrozește. Pentru că cei cuprinși de acest psihofenomen satanic știu perfect că acalmia asta subită nu poate fi una reală, după ce în ajun abia că s-au predat somnului, și acela iepuresc, somnul cu care te lupți deși ți-e necesar, din teama de reîntâlnirea cu visele frumoase, de neîndurat a doua zi, de neexplicat când deschid ochii și mă izbesc - nu mă iubesc - de zidul netencuit al adevărului.

Ce mă sperie la calmul ăsta evident falsificat? Încredințarea subliminală c-ar putea să preceadă & să anunțe o hotărâre proastă, o acțiune regretabilă, un plan dezastruos gândit și dezastruos aplicat sau Nimicul. Să nu fie o presimțire a sfârșitului. Sfârșitul tuturor hotărârilor, acțiunilor, planurilor - gândite sau negândite. Pasul în gol.

Mai târziu... Ca mai târziu să regăsesc cu drag, ca pe o prietenă veche, gheara neliniștii ce-mi cuprinsese inima - neîngăduindu-i să pulseze decât cu bătăi mici, discrete și repezi, insuficiente ca să-ți poți trage sufletul - era acolo, de nu mai știu când: cu cât timp înainte de începutul lui septembrie? Dar asta va fi imposibil de stabilit cu exactitate.

Muncacucartea

Oare să spun că-mi plac tot mai mult cărțile, dar ele mă satisfac tot mai puțin? Sau să spun, de-a dreptul: cărțile mă satisfac tot mai puțin? Sau: sunt tot mai puține cărțile ce mă satisfac?

Le caut cu aceeași foame curioasă, le deschid la întâmplare cu aceeași aviditate în priviri, le simt cum încearcă să mă seducă, să mă facă să le iau cu mine, manipulându-mă prin buricele degetelor. Dar când e să mă las captiv textului, dulcea otravă a cunoașterii nu mai are efect. Am citit prea mult? Inocența nu recent mi-am pierdut-o.

Nu mai merge orice... Stângăciile de traducere sau de compoziție mă opresc acum definitiv din lectură. Păcălelile neglijente. Fanfarele baroce, menite să cârpească povestea (lipsa inspirației). Metaforele „puse cu mâna”. Caut acum simplitate și o traducere bună. Nu-i mult!

Am dorința asta de a scrie, de fapt de a nota, fără să am neapărat, mereu, ceva de spus. Vine mai mult din dorul de a asculta zgrepțănatul peniței-cadou pe foaia de hârtie. Umezeala efemeră a cernelii. Minunea semnelor. Zgrepțănarea produce semne. Semnele au fost mai întâi gânduri, iar la relectură se vor preface în imagini, vor prinde oarece viață în mintea unora.

Scrisul de mână, întrezărit cu ochii mijiți, privit printre gene, e asemenea unui desen. E doar o urmă. O șerpuire. Codițele literelor îi țin echilibrul atunci când șarpele scrisului saltă de pe o pagină pe alta.

Stripped

De ce acest dans clișeic al femeii dezgolindu-se progresiv, neapărat cu lentoare, azvârlindu-și hainele de pe ea, în timp ce iubitul, întins în pat lasciv și expresiv ca un dulap, o soarbe, cică, din ochi? De ce nu s-ar putea dezbrăca sărmana înainte, fără artificii, să treacă în pijamale și apoi, în pat, la culcare? Sexul e și el o „treabă” ca oricare alta. De ce te-ai undui în preambul, dacă tot o faci neprofesionist, cu grația unei vaci ce-și freacă cu mișcări ample grumazul de gard ca să se scarpine?

Femeia care se bălăngăne ca o limbă de clopot în turla unei biserici pustii. Bărbățelul - întins în patul nedesfăcut. Chiorându-se. Oare ea s-o fi legănând pentru a parodia o stripteuză adevărată, și parodiind înadins în tușe groase, să pară în final mai puțin dezbrăcată, mai puțin goală, mai puțin vulgară, mai puțin curvă?

E chiar obligatoriu să te legeni ca trestia-n vânt pentru a face mai apăsat mesajul: uite, iubitu', acum mă despoi, parc-aș fi stripteuză, dar tu, iubitu', știi că nu-s, surâsul meu stânjenit îți spune că-s tot eu, Veorica ta, un pic condimentată. Mă legăn - doar ți-oi adormi puțin conștiința și spiritul critic și nu vei râde mâine de mine, iar azi n-o să-ți treacă accidental prin minte că oi fi vreo curvă! Știi că o fac pentru tine, dragul meu, numai noi doi o știm, mica noastră taină de dormitor, doar nu credeai c-aș purta hamurile, tocurile și dresurile astea și la lucru! Mă unduiesc stângace în fața ta, n-aș vrea totuși să întrec vreo profesionistă, uite cum mă împiedic voit, cum nu mi se desface sutienul, cum mă plesnesc involuntar cu breteaua peste sfârc. Mă mișc neîntrerupt. Ca tu să vezi & să uiți pe loc ceea ce vezi, sunt și nu sunt eu. Sunt o eu cu circuit limitat. Să nu mă iei prea în serios. Ori poate ai prefera ca mâine seară să vin îmbrăcată în profesoară de pian, cu un coc sever la ceafă? E mai prudent așa, orice numai să nu scad în ochii tăi...

Carne

Ciuda și tulburarea lui se aștern în strat subțire pe o pereche de buze roșii ce însuflețesc un chip palid de fată futută prea devreme, fata pricopsită cu pulsiunea seducției înrădăcinată-n ea, pornind de la acel moment inițial al abuzului precoce (dar consimțit), o seducție - obosită din fașă - pe care mai curând trupul o are în întreținere, nu rațiunea fetei.

C.S.

Trupul ei neglijat, neîngrijit, pune-n act în fiecare dintre mișcările lui seducția originară, buzele tumefiate arborează cameleonic roșul erotomaniac de rigoare, ochii i se mișcă necontrolat în orbite asemenea ochilor vânatului ce se știe (se așteaptă să fie) încolțit, cercetează împrejur, neștiind bine ce, cată cu ei într-acolo de unde se simte pândită, identifică locul și pândarul, nu-i pot desluși acestuia intenția, dar ce altă intenție ar putea avea decât aia, binecunoscută, care și pe tine te-a vrăjit, atrăgându-te în capcana cedării premature, când ți-ai testat disponibilitatea cu degetul și nici măcar nu era degetul tău, poate că ai deja un copil acasă, sau unul care ți-e crescut de neamuri, dat în adopție, poate că ți-ai dori unul numai pentru tine, poate că vrei, de fapt, să călătorești înapoi în timp, să te întorci în clipa în care totul s-a consumat, tentativa înduioșătoare de a-ți modifica retroactiv consimțământul, ești în căutarea persoanei cu care să repeți scena, sub regia ta de data asta, nu a lui, și să faci altcumva ca să crești nepătată, fără copil, fără oboseala erotismului tău pârgav înscrisă pe chip, să crești un alt trup, căruia să-i dai un destin diferit, iar buzele roșii să nu mai fie unicul vestigiu vital din înfățișarea ta, nici ochii angoasați de imaginile ce se formează dincolo de globii lor, în mintea de timpuriu coruptă, nici părinții care te păzesc din priviri ca niște pietre tombale înfipte la căpătâiul tău, încercând să-și imagineze preventiv ce & când ai putea tu pofti, ca să tragă din vreme paravanul peste tine.

Trupul ei reînscenează seducția în aparenta neglijență murdară și vulgară cu care se poartă, îmbracă, mișcă, mulează hainele pe el. Trupul neglijat este seducătorul. Ochii goi nu-l ajută, expresia chipului nu-l ajută. Privirea ternă, cu pasagere urme de hăituială. O lipezime apoasă, înșelătoare, de izvor căptușit cu mușchi de-un verde alunecos. Vampirism narcisic. Nepăsare simulată. Priviri peste rând. Cereri mute, disperare mută, ajutor! Ajutor, nu mă salva de mine însămi!

În noaptea timpului*

„Și tot în primele nopți ale călătoriei a învățat ceva ce i-ar fi fost cu neputință să-și imagineze vreodată: dragostea lui pentru Judith Biely, care în Madrid zăcuse în letargie din cauza fatalismului pierderii, a stranietății apăsătoare a noii lumi instaurate de război, renăștea intactă de îndată ce părăsise teritoriul Spaniei. Nu dintr-o dată: mai întâi în vise, apoi în conștiință, în melancolia dimineților, când se trezea brusc fără ea, când cu o secundă mai devreme o îmbrățișase în vis, o văzuse înaltă și goală în fața lui, apropiindu-se, atingându-i pielea mai întâi cu părul ei ondulat, apoi cu buzele. 

În visele luminoase și fragile ale nopților de călătorie, Ignacio Abel o vedea din nou în inocența adamică a primelor întâlniri, când li se părea că, în afara lor, lumea era lipsită de alte prezențe umane, la fel ca paradisul pe pământ. Pe măsură ce ajungea să piardă totul, pe măsură ce i se terminau banii, i se deteriorau hainele și chiar începea să-și piardă obiceiurile cele mai exigente ale igienei, pe măsură ce se obișnuia sau se resemna cu ideea că acea călătorie nu avea să se termine niciodată, Ignacio Abel recăpăta și mai limpede prezența fantasmatică a lui Judith Biely. Se trezea după câteva minute de somn agitat, într-o gară sau în cabina vaporului, cu trofeul valoros al vocii ei auzite de curând sau cu senzația exactă a atingerii sânilor ei îmbujorați.”
_______________
*Antonio Muñoz Molina - În noaptea timpului, ed. Nemira, 2016, trad. Mioara Adelina Angheluță

abandon

De la prieteni, familie, apropiați, iubite am avut dintotdeauna această cumplită așteptare: să mi se abandoneze total! Să elimine din programul lor orice alte obligații. Să intre într-o stare vegetală, de dragul meu, o stare leguminoasă. Ca, într-un final, când să-mi vină mie rândul la veghe, să-i las uneori fără sprijin, fix când au mai mare nevoie, să-i abandonez ca și când aș fi rămas fără suflet, cu aplomb patologic, well..., aproape, în orice caz, fără sentimentul imediat al culpei.

Mă îngrozesc realizând asta! Nu o scriu cu mândrie, nu este un crez, un manifest, este un portret, o modalitate de a da din casă. Mi-l zugrăvesc cu groază, așa incomplet cum este și parcă mai înțelept ar fi de m-aș opri.