Teama de trecere mă face neatent, mă rătăcește, îmi fură vigilența și pofta de a mă implica în orice. De a lua startul, de a duce la capăt. A economisi, a renunța, a alege deștept...
Am uitat de dimineață să-mi domesticesc părul. Astăzi am avut ceva din inocența unei păpădii, nu-s încă lămurit dacă în faza ei de floare sau în cea de semințe, puf, parașută.
***
Cel care cheamă câinii - L. D. Teodorovici. Am citit-o în două sesiuni gâfâite, făcându-mi mai înainte curaj.
Delicatețea cu care L.D.T. evită patetismul, lamentația, cu toate că nimeni nu-i putea lua dreptul de a se folosi la ambele, cine ar putea judeca lacrimile și patimile cuiva fără a greși, fără a comite o răutate de neiertat?
Cum i se ghicește teama, dincolo de rândurile îngrijite, de tabieturile de scriitor pe care se sprijină ca să n-o ia razna, punctuația fără scăpări, dozajul maniacal al sentimentelor și cuvintelor, obsesia pentru structură, disciplina notațiilor - nu se abate nici o clipă de la acestea. Poate că rigoarea & servitutea față de bunele obiceiuri sunt parte din ritualul ce l-a ajutat să treacă cu bine de criză.
Pe măsură ce i se adună cartea, pagină cu pagină, L.T.D. împărtășește cu noi chinul facerii ei - chin, pentru că omul fusese obișnuit cu ficțiunea, nu cu mărturia nemachiată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu