Nu pot gândi, nu-mi pot aduna mințile cu-o lopată & un făraș din cele obișnuite, asaltat de voci de sub plapumă, voci din sân, de pe geam, prin pereți voci, în capul meu - și nu sunt ale mele.
Voci cântate, se vor transmițătoare de calm, liniștitoare, însă poartă-n ele o melodicitate specifică alienării psihice, ipocriziei, șantajului cu emoții, o blândețe de împrumut - mască a dorinței aprinse de a-ți însuși ceea ce râvnești.
Cearta este, în numeroase dăți, o evitare zgomotoasă a vorbirii cu sens. Anumite explicații omenești, oboseala de a le oferi - când e mai comod să dormi cu mintea întinsă & albă ca foaia - pot fi evitate prin ceartă. Ridici vocea și comiți gesturi „definitive”, în loc să-ți folosești dreptul de a te pronunța cu înțeles. Reproșezi, proiectând, în loc să te justifici.
Darul meu de a mă extrage din real, de a face insulă în jurul meu, șanț de apărare, dincolo de care rămân solitar, percepând intens fiecare minut ce trece, fără însă a le socoti (adunare: trecere).
Înnebunind neajutorată în brațele răzbunării dulci. Răzbunarea imprimată-n trup.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu