În viața de după Roth, puțin îmi mai pasă de Nobel

Nobelul este un premiu (în literatură, cel puțin) golit de conținut. E un premiu acordat mai mult pentru că ți-ai știut ține gura, ca artist, n-ai ofensat pe nimeni (dintre categoriile considerate năpăstuite). Astăzi, „a ofensa o categorie” înseamnă inclusiv a „o ignora” în paginile tale, nu e nevoie să mergi până la a scrie de rău despre. După Philip Roth, am să mă abțin să mai comentez vreun cuvânt despre nobelizați. De fapt, cred că mi-am epuizat cuvintele odată cu comedia umană numită Bob Dylan - trubadurul fără talent, prolixul și supraevaluatul care „a luat de la gura” unui scriitor adevărat (acceptând premiul) niște bani pe care respectivul nedreptățit i-ar fi putut folosi mai bine.

„Roth, who never won the Nobel Prize many predicted for him, once said, “I wonder if I had called ‘Portnoy’s Complaint’ ‘The Orgasm Under Rapacious Capitalism’, if I would thereby have earned the favor of the Swedish Academy.”

But grief is not too strong a word to use to capture my emotions, and those of many others who kept pace with his work. This archwizard’s books continue to be here. None are bad. The best still eat into the mind like acid.

Mierle

Cât de insultător de vesele pot fi mierlele trezite cu noaptea-n cap ce îmi smulg totuși un vag surâs drăgăstos adresat încăpățânării lor de a fluiera & inventivității cântecului lor amplificat sonor de copacii din curte.

Astfel, uit mai lesne visele bogate și epuizante, mari consumatoare de calorii, uit dificultatea de a adormi și somnul iepuresc, uit să stau să-mi amintesc oare ce mă frământa, sărind puțin peste (ori amânând) obișnuitul ritual de doliu al fiecărei dimineți. 

Out of order

Diminețile astea din ultima vreme, a fost obligatoriu să mă pun pe mine, mai întâi, în ficțiune - ca să ajung cât mai rapid capabil de ceva funcțiune.

Totuși, ficționalizarea mea nu e un apel la minciună, la autoamăgire, nicidecum la idealizare de sine. Unde să fug de mine însumi? E mai mult o punere în roluri. Un dialog interior, unde eu joc (țin loc de) mai multe personaje, celelalte personaje - din trecut & prezent, implicate ori nu, responsabile sau nu.

Iau în calcul asta ca definiție a vieții însăși: un necontenit dialog interior cu imago-uri ale unor pasageri care, în prezent, ți se refuză (sunt dispăruți definitiv sau plecați, voit înstrăinați, prea temători ori amenințători, prea în vârstă, prea târziu etc).

Am visat un copil drag (sugar), dat în grija mea, care îmi tot repeta o anumită, tainică,  dată: 20 august 2018. 20 august știu ce semnifică, dar 2018?

Presă, nu glumă!

Ce înseamnă să te mai bucuri din când în când de șansa de a ține în mână un Ziar. În ciuda tristei întâmplări. Dispariția furiosului & sfidătorului Philip Roth, publicată à la une, mi se pare de domeniul fantasticului. Dar e cât se poate de adevărat. În Le Monde și în New York Times. În Franța, Roth era idolatrizat.

The Kind Of Person I Am - Philip Roth

"I decided that I was done with fiction. I don't want to read any more of it, write any more of it, and I don't even want to talk about it anymore. ... I no longer feel this dedication to write what I have experienced my whole life." (Philip Roth, 2012) 

"He was such a driven perfectionist, so when he felt his power ebbing, he wanted to quit at the top of his game, and he did." (CNN - Judith Thurman, prietenă) 

"From the beginning of his long and celebrated career, Philip Roth's fiction has often explored the human need to demolish, to challenge, to oppose, to pull apart," the Pulitzer committee said when it awarded him the prize two decades ago for American Pastoral. (CNN) 

"At a certain point in Roth’s career—say, with American Pastoral, which came out in 1997, when he was 64—the youthful incendiary began to be walled up inside the great man of letters. He became a figure to give prizes to—all except the Nobel, which he surely deserved if anyone did. (...) But it does Roth a disservice to read him as an established figure, safe inside Library of American covers. He was a dangerous writer, one to wrestle with and argue about, not to calmly praise. For the readers of the future, the books will always be there like sticks of dynamite, ready to blow up complacency and moralism. The books are still alive." (The Atlantic)

Recomandări pripite

Mă grăbesc să recomand, ca să nu uit, lectura a două bijuterii literare: Françoise Sagan, Bonjour tristesse & Joyce Carol Oates, Violul. O poveste de dragoste. Desăvârșite lucrături giuvaerești. E urgent, așadar: a se li se da cep deîndată. Durează puțin toată strădania - sunt niște cărțulii cu litere rare, numai bune pentru a-l trezi și a-l pune la treabă pe oblomovul din fiecare. N-o să intru în inutile analize pe text. 1. Mă credeți sau 2. nu mă credeți - există doar aceste 2 opțiuni.

Cui duce dorul alegoricelor lui Octavian Paler îi trec pe sub nas parabola britanicului Jim Crace, Recolta.

Definiții improprii

Iubirea e teama de a (te) pierde. Între iubire și teamă - o vecinătate intimă, un cadru de ușă din care lipsește ușa, o scobitură în zid ascunsă impropriu de o perdea ce flutură înăuntru și-n afară nestingherită.

Nesiguranța congenitală ne îndrăgostește & ne alipește persoanei iubite. Teama alimentează iubirea. Teama că vei pleca, nu se știe când, nu se știe unde și cu cine, dar se știe că.

Într-o bună zi, cu toții plecăm din iubire, ieșim din ea la primul exit care se ivește pe autostradă, după ce teama și nesiguranța s-au estompat. Acel exit poate să apară în 3 ani sau în 30.

Senzația inconfortabilă de provizorat este mama tuturor iubirilor, ieslea strâmtă prin zăbrelele căreia își bagă botul umed și se hrănește iubirea. Provizoratul. Fragmentarea relației, descăznicizarea.

Al nimănui, căutându-și perechea.

Contacte corporale vii, absențe, discuțiile despre trup & dorințe, actele trupului, fapte de atingere & dăruire, alte discuții, alte tăceri, corporalizarea cuvintelor, mutarea atracției în cuvânt, consumul repezit și febril, mici gesturi mizere, aproape regretabile, mirosuri ce nu mai ies la spălat și părtrunderi în ieșiri.

„Îmi place poezia ta...”

Nu pot gândi, nu-mi pot aduna mințile cu-o lopată & un făraș din cele obișnuite, asaltat de voci de sub plapumă, voci din sân, de pe geam, prin pereți voci, în capul meu - și nu sunt ale mele.

Voci cântate, se vor transmițătoare de calm, liniștitoare, însă poartă-n ele o melodicitate specifică alienării psihice, ipocriziei, șantajului cu emoții, o blândețe de împrumut - mască a dorinței aprinse de a-ți însuși ceea ce râvnești.

Cearta este, în numeroase dăți, o evitare zgomotoasă a vorbirii cu sens. Anumite explicații omenești, oboseala de a le oferi - când e mai comod să dormi cu mintea întinsă & albă ca foaia - pot fi evitate prin ceartă. Ridici vocea și comiți gesturi „definitive”, în loc să-ți folosești dreptul de a te pronunța cu înțeles. Reproșezi, proiectând, în loc să te justifici.

Darul meu de a mă extrage din real, de a face insulă în jurul meu, șanț de apărare, dincolo de care rămân solitar, percepând intens fiecare minut ce trece, fără însă a le socoti (adunare: trecere).

Înnebunind neajutorată în brațele răzbunării dulci. Răzbunarea imprimată-n trup.

Câte ceva despre Elena Ferrante & exagerata ei faimă de scriitoare anonimă

Tetralogia Elenei Ferrante este neîndoios cât se poate de „feminin” scrisă (pariez că e femeie, apropo de unele speculații), chiar naiv scrisă aș spune, chit că autoarea a dovedit că se pricepe să strecoare acele vinișoare introspective, intuitiv-șocante, foarte precise din p. de vedere psihologic (la modul psihologic, ar scrie unii, mai enervanți), menite să fure ochiul, pe care sexiștii le-ar atribui exclusiv bărbaților scriitori.

Tot ansamblul scriiturii e cât se poate de naiv și stereotipic, se observă cu claritate pilonii clișeici ai compoziției, în felul cum Ferrante își ține personajele prizoniere în schema setată inițial, încă de la primul volum, când toți protagoniștii erau copii, elevi de clasă primară.

Pe alocuri, romanul mai emite câte o bulă de oxigen prin limbajul fără perdea, tradus bine în românește, fără eufemisme, fără a fi înlocuit fututul sau pula cu regulatul sau sula, organul, membrul - cum am mai văzut recent (până și într-un roman de-al lui P. Roth!). Eventual, o sulă e pudibondul care s-a trezit traducând, în loc să-și fi preparat o supă-cremă la plic...

Așadar, citind & dezamăgindu-mă, n-am înțeles de unde pasiunea asta globală pentru seria de romane ale „anonimei” Ferrante. Da, lectura te ține captiv (aproape ca Millennium a lui Larsson), vrei să afli, îți stimulează voyeurismul non-sexual, înclinația către bârfă, ingrediente care te îndeamnă să mai dai o pagină și încă una. Să vezi „cum se termină”.

E doar o altă tetralogie pe care o citești ca să afli „cum se termină”. Or, pentru mine, ăsta n-a fost nicicând un criteriu îndestulător. E o slăbiciune a romanului. O șarlatanie, o scamatorie ordinară - orice roman a cărui „forță” stă numai în deznodământul său.

Ferrante are înzestrarea necesară unei povestitoare, deși, pe de altă parte, pare a fi deprins arta scrisului în mod artificial, cu sudoarea frunții, ca o studentă silitoare la cursurile de creative writing. Și mai cred că zace atât de multă autobiografie în acest roman încât am bănuiala că tocmai am dat peste unul dintre motivele pentru care autoarea a ales să nu publice sub numele real.

Principalul defect al ciclului de romane despre care scriu mai sus este șablonistica fără fisură, neascunsă, sau prost ascunsă, apoi sunt potrivirile de situații cu totul neverosimile și, găsesc eu, siropoase, aparițiile bruște, ca de telenovelă, datul buzna, minunate coincidețe...

Fuga de libertate*

„Adesea, cel ce este mai bine adaptat o face în detrimentul renunțării la sine, ca să devină mai mult sau mai puțin cine crede el că ar trebui să fie.”

„Pe de altă parte, nevroticul poate fi caracterizat ca persoana care n-a fost dispusă să capituleze în bătălia pentru sine.”

„Cu toate acestea, din punctul de vedere al valorilor umane, el este mai puțin mutilat decât tipul de personalitate normală, care și-a pierdut complet individualitatea.”

*Erich Fromm, ed. Trei

Turn on

Sunt undeva sus, cocoțat în vârful unui turn format din trupuri, trupuri & ziduri, stucaturi și pervazuri, trupuri compactate, oameni vii, unii pe umerii celorlalți, unii striviți de ceilalți.

Trebuia să cobor, voiam să cobor, acolo jos era miezul a ceea ce stătea scris să se întâmple, nu știu anume ce, eram chemat, dorit, așteptat acolo jos, unde urma să-mi regăsesc o familie mai calmă ca niciodată, părinți cuminți, emoționați, timizi, așteptând și ei, într-un deplin respect pentru mersul lucrurilor, pentru rânduială.

Dar din rai

Atașamente vechi fără angajamente vin să mă bântuie sub forma unui vis nou, apocaliptic, căruia de dimineață i-am dat numele de „călătorie în Rai.”, atâta doar că era, de fapt, Iadul. Raiul, Iadul - astea se scriu oare cu majusculă, sunt considerate nume de localități?

Vis. Îmi urmez cu angoasă calea până dau peste o dărăpănătură pe care acum mi-o evoc ca fiind monumentală, acolo găsesc o cameră încă bună de folosit, în ea - un cuplu ce părea însuși Cuplul, nu neapărat adamic sau evic, ci cuplul generic, părinții. Tineri, frumoși și perfect necunoscuți mie ca înfățișare - străini.

Mama & tata - niște necunoscuți; pe ea o mai țin minte, avea părul lung și ușor ondulat, șaten deschis.

M-am apropiat de ei, angoasa dinainte era de pe acum groază, m-am așezat alături și le-am luat capetele împingându-le delicat, de cefe, în poala mea. Într-un urlet mut, părinții încep să-și rânjească gurile băloase, dinții li se ascut și se alungesc, iar eu mă trezesc sufocat, abia putând respira, cu pisica privindu-mă oarecum îngrijorată de lângă pat.

Părinții devoratori. Sabotorii dinăuntrul meu. Cuplul malefic ce suge seva vieții, inițiativa și creativitatea. Cuplul care mă consumă. Și, pentru a fi consumat, mi se cere să străbat tot iadul acela de cenușă, brăzdat de trăsnete.

Oprit pe trecere

Teama de trecere mă face neatent, mă rătăcește, îmi fură vigilența și pofta de a mă implica în orice. De a lua startul, de a duce la capăt. A economisi, a renunța, a alege deștept...

Am uitat de dimineață să-mi domesticesc părul. Astăzi am avut ceva din inocența unei păpădii, nu-s încă lămurit dacă în faza ei de floare sau în cea de semințe, puf, parașută.

***

Cel care cheamă câinii - L. D. Teodorovici. Am citit-o în două sesiuni gâfâite, făcându-mi mai înainte curaj.

Delicatețea cu care L.D.T. evită patetismul, lamentația, cu toate că nimeni nu-i putea lua dreptul de a se folosi la ambele, cine ar putea judeca lacrimile și patimile cuiva fără a greși, fără a comite o răutate de neiertat?

Cum i se ghicește teama, dincolo de rândurile îngrijite, de tabieturile de scriitor pe care se sprijină ca să n-o ia razna, punctuația fără scăpări, dozajul maniacal al sentimentelor și cuvintelor, obsesia pentru structură, disciplina notațiilor - nu se abate nici o clipă de la acestea. Poate că rigoarea & servitutea față de bunele obiceiuri sunt parte din ritualul ce l-a ajutat să treacă cu bine de criză.

Pe măsură ce i se adună cartea, pagină cu pagină, L.T.D. împărtășește cu noi chinul facerii ei - chin, pentru că omul fusese obișnuit cu ficțiunea, nu cu mărturia nemachiată.