Femeia de carieră

După femeie odihnindu-se pe sofa, mi se pare că noua poză dragă artiștilor vizuali va fi femeie întinsă pe burtă, navigând desculță pe laptopul de serviciu, cu tălpile întoarse către privitor.

N-o fi cel mai fericit titlu, dar ne-am făcut o idee, nu?

Femeie întinsă pe burtă cu laptopul înaintea ochilor pierdută cu totul în ceea ce i se desfășoară pe ecran iar noi n-avem posibilitatea să întrezărim cu ce anume se obosește (excită) înainte de a se lăsa pradă somnului; e încă echipată în hainele de birou, fustă strâmtă ce-i alungește nefiresc linia coapselor, o cămașă neagră, cambrată, dresuri negre, albindu-se puțin, tensionate, pe pulpe, explodând apoi rarefiate pe curbura tare a tălpilor. Oare îi și miros puțin picioarele? 

Până și femeile atrăgătoare se împut.

Să nu mă urăști

Nimeni nu-i fără vină. Cine n-ascunde fapte condamnabile ascunde gânduri ori intenții avortate. Nefaptele nasc - de asemenea - remușcări, ranchiună. Înlăuntrul indivizilor care au primit un dram de educație morală, intenția rea ce n-a devenit niciodată faptă provoacă aceeași stare de disconfort ca simțământul vinei după o făptuire reală.

Doliul

Felul cum suferi, durabilitatea suferinței (prelungirea ei, aș adăuga, felul cum o „întinzi”), permanența ei (felul cum reușești să-i încarci pe ceilalți cu suferința ta). Afișarea suferinței la cote ce frizează indecența.

Dar nu: socialmente - doar pornografia și preacurvia sunt imorale. Nu există limite prescrise în exhibarea durerii. Tot ce ai de făcut este să suferi și, mai cu seamă, să nu mănânci!

A nu mânca „de supărare” e martiriul suprem. A te sinucide trăind. E-o adevărată satisfacție să te autoprivezi, să te autopedepsești. Să nu bei apă, să sari peste principalele mese ale zilei... Să aștepți ca să te usuci. Și, astfel, să-ți situezi doliul în afara oricărui dubiu.

De ce trântim telefonul?

“Acum știu că avea nevoie de el în acea zi, iar mânia ei era lucrul cel mai apropiat de o invitație de care era în stare.”

Mary Karr - Clubul mincinoșilor

Ed. Publica // Narator

Trad. Paul Slayer Grigoriu

Cei șapte nebuni*

“Ea a continuat:
- Te iubesc atât de mult, că, pentru a-ți face plăcere, am studiat furnalul și convertizorul lui Bessemer. Vrei să-ți spun ce sunt aparatele de legare și cum funcționează răcirea?
Erdosain a învăluit-o într-o privire rece, gândind: ‘Femeia asta nu e zdravănă.’
Ea a continuat:
- Mă gândeam mereu la tine. Vrei să-ți explic analiza oțelurilor și cum se topește cuprul, ca chiar și spălarea aurului și ce sunt muflele?”
____________
*Roberto Arlt, ed. Univers, 2014, trad. din spaniolă de Lavinia Similaru

Bule de săpun

Eu învăț privind. Văd răni și măști, văd rigidități defensive și (mai rar) văd deschidere; altfel, văd multă încuiere în sine - aflat în lume, încuiat în sine. Văd oameni, prizonieri în baloane de săpun, suflate de vânt de colo-colo, suflate de dumnezeul bulelor de săpun.

Închisori personale. Intangibili, ne purtăm frumusețea ca pe o insultă, ca pe un blestem de care suntem mândri. Grija noastră primă este să nu împărtășim, să nu ne lăsăm văzuți, cunoscuți, dezvăluiți. Să ne apărăm cu destoinicie secretele deșarte în jurul cărora ne-am edificat.

***

Doliul, care nu mai e o trecere necesară, ci s-a făcut o stație permanentă, o vatră în care te așezi, te muți, îți faci cămin în doliu. Îți faci din doliu un scop.

Speranța din somn

N-ați încercat niciodată speranța ca, după o noapte de somn bun și lung, necazul & frământarea, disperarea, să se dizolve, să se spulbere în zori, uitate, ca un vis urât, ca o falsă amintire? Ca și când n-ar fi fost...

O carte bună de dăruit:

“Se întoarse la sofa, se întinse pe ea și în curând se cufundă într-un somn adânc, dar nu destul de adânc ca să fie liber. Își imploră somnul să nu-l mai necăjească, să-l lase să se odihnească, să-l lase să uite, ca să învețe cu timpul cum să procedeze, în decursul altei nopți, al altei zile, al altor nopți și zile, să știe ce să facă, cum s-o facă, să știe pentru tot restul vieții.” 

W. Saroyan - Ce am mai râs! O poveste serioasă, ed. Litera, 2017, trad. Virgil Stanciu

D.OR(M)

Ruminația mea insomniacă e aceea că ajung acasă și tu mă chemi ca să dorm. Somnul are chip și are numele unui vis. Mă trezesc adormit în brațele acestui chip frumos al somnului ce are un nume al său. Dintr-o dată-s liniștit, narcotizat cu-o anume lentoare de căldura brațelor somnului al cărui chip nu-l văd, dar al cărui nume îl cunosc. 

Mă vrea! Mă va chema așa cum mă cheamă: dor.

Nume de colină domoală, nume de mușețel, de șervețel, floare rară de pus la rever. Licoare de absorbit în mine prin piele. Te epidermă. Te numesc. Mi te alipesc.

Mă încred

În acea timidă rază de primăvară nestatornică. Mă încolăcesc iarăși (însă, acum, ca să rămân!) - fetus, în cuibul ei umed, noroios. Și, mai ales, sper să nu (mai) plece.