Simbioză & autonomie*

"O voință sănătoasă ia naștere dintr-o delimitare clară de ceea ce vor alții de la tine."

"Să te simți bine cu tine însuți, să îți poți urma propriile dorințe este un semn esențial al autonomiei. Pe de altă parte, un semn clar de relație complicată simbiotic este atunci când indivizii cred că trebuie să fie mereu în centrul atenției tuturor. Părțile supraviețuitoare, private simbiotic, nu îi pot lăsa pe ceilalți în pace. Ele confundă adesea nevoia de ceilalți cu iubirea."

"Indivizii implicați în complicații simbiotice trebuie să învețe că a avea o relație cu altul nu înseamnă să fii mereu împreună cu el sau să îl monopolizezi, ori să fii monopolizat de el."

_______________________

*Franz Ruppert - Simbioză și autonomie. Eliberarea din complicațiile simbiotice, editura Trei

Traducere (foarte bună!) din germană: Raluca Hurduc

a heart so white

"(...) lumea întreagă se mișcă adesea numai ca să ajungi să nu-ți mai ocupi locul și să-l poți uzurpa pe al celuilalt, numai pentru asta, spre a uita de tine însuți și a-l îngropa pe cel care ai fost, toți obosim îngrozitor să fim cei care suntem și cei care am fost."

(Javier Marías - Inimă atât de albă, trad. Tudora Șandru Mehedinți, RAO)

Ineul duminicii

Senzație de Ineu. Dar duminicile, de felul lor, erau dintodeauna Ineu! Încremenire păstoasă, nimic. Nimic este și agitația Timișoarei, însă larma face orașul ăsta mai tolerabil în lunile în care-i plăcut să-l locuiești. Vara, de exemplu. Promenada deșartă, neîntreruptă, morganele cărnoase, dorul în urma lor. Liniștea e bună în doze măsurate șpițerește. Altfel, devine asurzitoare. Lunea te trezești încleiat în ea. 

Duminica este un Ineu de nemișcare, plină de șoaptele unor promisiuni neînțelese.

Familii talentate din blocurile patriei

Pe scară, avem parte de o familie talentată. Ei împart cu noi, generoși, tropăitul dezinvolt, vorbirea pe un ton autoritar, sonor, dominant, amplificat de ecoul casei scărilor, cântatul la duș, ce se aude până la parter, voci melodioase, voci croncănitoare, mă pot mușca singură de nas dacă insiști! Noi nu împărțim mare lucru cu ei: doar bănuiala și teama. Se poartă ca și când ar fi familia fondatoare a blocului și ar deține în proprietate toate apartamentele. S-ar putea căca fix pe trepte, prelung, gros și întins, ca să ajungă până jos, la parter - dacă prin asta și-ar putea consolida autoritatea. 

Fiul talentat al familiei talentate de „la doi” se întoarce (sporadic) din străinătate și pune la cale jam sessions împreună cu tatăl familiei talentate. Tatăl bate execrabil la tobele aduse de fiul talentat special în acest scop și lăsate tatălui familiei talentate ca tribut și omagiu. Nu am surprins niciodată momentul când se scoboară din mașină fiul talentat, cum este primit de comitetul familial fiul talentat care descinde pe teritoriul natal, blocar, românesc. Presupun că ia parte întreaga familie. În timpul ăsta, mama-cioară-blondă stă afară, proțăpită pe treptele personale ale blocului și scuipă abundent, dar cu distincție, de deochi.

Dislocări. Lydia Davis - Sfârșitul poveștii*

Să scrii până la demonetizare despre cineva care a plecat (de la tine, din lume). Să-l scrii până la estomparea contururilor. Să-l banalizezi, amintindu-ți cele mai nesemnificative și mai vulgare amănunte. Nimic nu-l va mai putea reașeza, după aceea, pe soclul obsesiei. Nu poți fi îndrăgostit pasional de o autopsie. De niște cili filiformi măriți de o mie de ori, exhibându-și într-un mediu lichid, sub lupa ta, ultimele zvâcniri. Dragostea se hrănește din zgârcenia detaliilor. Abundența cauzează...

Celălalt pleacă, trăgându-și grăbit hainele peste bucăți încă funcționale, smulse din noi. Din mine. Pleacă, și te trezești că nu mai poți gândi, nu poți concepe absența, dar mai cu seamă motivele ei. Mintea se blochează, profilactic, înainte de a trage concluzia de neîndurat că acum ai rămas doar tu, vechiul tău chip uitat în oglinzile întoarse, iată-te pe tine, gol, cu defectele tale, decorat cu cine știe ce fapte pe care nu ar fi trebuit să le comiți. Uși pe care n-ar fi trebuit să le deschizi.

Plecarea celuilalt nu te lasă cu nimic mai împuținat decât erai înainte de a-l fi întâlnit. Cel mult, te lasă așa cum te-a găsit. Puțin ai fost, puțin ai rămas.

Există mereu o poveste de iubire și una despre iubire - antidotul sau, nu rareori, îngrășământul suferinței ulterioare. Povestea despre iubire ne-o spunem în încercarea de a ne consola. Alegem clipele insportabil de frumoase și le revizităm maniacal, ca să mai suferim un pic, retrospectiv. Ori plonjăm în micile mizerii ale vieții de cuplu, în speranța că vindecarea o să se instaleze și mai repede.

Chiar petrecută demult, povestea nu se va sfârși decât atunci când căutarea (revizitarea obsesivă a poveștii despre) a încetat. În ziua când ne deșteptăm curați și, pășind în stradă, chipul lui binecunoscut nu se mai suprapune, fulgerare a memoriei obosite, altui chip - unul străin, nici măcar asemănător.

Sfârșitul poveștii de și despre iubire survine atunci când rememorările se fac o zeamă din ce în ce mai lungă și searbădă, ori când constatăm că flash-urile involuntare revin fără a mai fi însoțite de obișnuitele emoții. Repetiția ce stăruie poate pustii totul în cale. Tocind. Repetând, înveți, clădești, dar și, în același timp, cauterizezi, defrișezi: zonele virgine ale sufletului.

Povestea despre iubire (ca și povestea de iubire) se termină numai atunci când totul a fost spus. Niciodată „totul” nu va fi spus! Însă - cu ultimele noastre resurse de intuiție - avem, cel puțin, capacitatea de a întrevedea cât de jos va trebui să coborâm (să cădem) în noi înșine, ca să putem reuși, la urmă, să ne urnim mai departe.

Eu sunt eu și ea este ea = tot ce s-a ales din noi. - „De ce sufăr?” - Pentru că ești conștient! C.G.Jung considera că nimeni nu devine conștient dacă nu suferă mai întâi. Și apoi urma întrebarea: „în ce măsură e bine să fii conștient?”
________________
*Lydia Davis - Sfârșitul poveștii, Ed. Univers/Colecția Globus

O poveste spusă de un idiot

Macbeth:
To-morrow, and to-morrow, and to-morrow,
Creeps in this petty pace from day to day,
To the last syllable of recorded time;
And all our yesterdays have lighted fools
The way to dusty death. Out, out, brief candle!
Life's but a walking shadow, a poor player,
That struts and frets his hour upon the stage,
And then is heard no more. It is a tale
Told by an idiot, full of sound and fury,
Signifying nothing.

(Shakespeare - Macbeth, act 5, scena 5)

Statut și anxietate

Bogdan LEPĂDATU oferă o traducere mediocră, deși nu proastă, neverificată temeinic de redacție, captivantei Statut și anxietate a lui Alain de Botton. 

Journey = periplu (periplu are ca prim sens călătoria maritimă în jurul globului)

First class (avion) = clasa întâia :))

Prioritize = prioritiza (!)

Nu le-am notat pe toate, pe primele considerându-le scăpări. Ca de obicei. 

Deh, poate că domnul este lucrător în vreo multinațională tembelizantă. Despre carte, cu altă ocazie.

Haina-l coase pe om

Cu cât societatea e mai înapoiată și îngustă în vederi, cu atât mai mult "haina-l face pe om". 

Tre' să te afli în SUA și să te numești Jobs, ca să-ți poți permite, CEO, să apari la lansarea unui produs nou, nemaivăzut, îmbrăcat în helancă și jeans. 

În România, cu cât amintirea cozii îmbăligate a vacii familiei e mai proaspătă & pregnantă în mintea cuiva, cu atât mai fancy devine vestimentația respectivului(ei). 

Nu poți fi și (recunoscut ca) merituos și (să apari) îmbrăcat în tricou și-n blugi, într-un birou din România. 

Poți să fii tu cel mai tembel aflat-în-treabă din gașca ta, cât timp te înfățișezi la lucru mereu în altă cămașă și-n niște chinos de la Zara, chiar dacă ocupația ta e să porți toată ziua niște hârtii inutile în mână - ăla ești! Șansele de a fi apreciat se amplifică vertiginos.

Prezentabilitatea, simularea meritului, băgarea în seamă și aflarea în treabă sunt mult mai prețuite decât treaba în sine!

Până la urmă, oricum vei fi ceea ce decid alții că ești, nu ceea ce ești cu adevărat. Așa că, e timpul să bagi bani serioși în garderobă și să accesezi Prima Casă. Imaginea asta nouă a ta, de om responsabil cu cămașă și împrumut la bancă, va aduce după sine fie succesul și strălucirea, fie falimentul. N-o să afli decât dacă încerci. 

Sună acum!