Eu sunt cal

Ea e cal şi dacă aşa susţine cine ar putea să o contrazică? poate Ursus? n-aş prea crede Ursus era blând, lăudăros şi vorbăreţ un pic cam lăudăros un pic cam vorbăreţ şi pisălog Noaptea el căuta telegenic prin gunoaie şi scuipa din belşug maşinile scumpe, răcnind: sieg Pus pe dat sfaturi şi pe deschis minţi cu deschizătorul de conserve Calul e negru elegant pur sânge dar nu românesc ci poate arăbesc cu grumaz cambrat şi gingii indigo Sunt curios în ce ungher doarme diavolul în cal Către coadă probabil... Sau în copiţelele acelea înşosetate albe aspre la pipăit dar foarte simţitoare ale naibii Dând domol din cap și din comiţă vine adulmecând înfiorat câtre noul stăpân şi-şi pune botul pe umărul lui ca un copil alintat care nu mai vrea să se servească de cuvinte. Sau cine ştie ce înţelesuri dosite mai zac...

Knut Hamsun

"Nopți de vară: marea calmă, iar în păduri liniște deplină. Nici un strigăt, nici un pas pe cărări; inima îmi era plină ca după un vin reconfortant."

(Pan • Victoria, ed. Meridiane, 1967, trad. Valeriu Munteanu)

Lapte miere câini

Mi-aș fi dorit un duș cu adevărat fierbinte în dimineața asta, prin țevi să curgă-n capul meu lapte îndulcit ușor cu miere și aromat cu scorțișoară, o întoarcere în placentă, cum îmi vine placenta azi, trebuie să mai slăbesc? cu toate că lichidul amniotic are altă compoziție, nu știu care, puțin îmi pasă de lichidele voastre amniotice și nu mă dau în vânt după scorțișoară.

Visez. Așteptam nota finală. Dădusem un examen important al vieții. Riscam să nu-l iau. A nu lua un examen, deși n-am murit niciodată din asta, mă sperie ca improbabila perspectivă a privării de libertate. Închisorile lăuntrice nu-s cu nimic mai puțin înspăimântătoare decât cele reale.

Ideea insuportabilă: cineva e fericit. Nu cunosc fericirea și nu aspir, constituțional, către ea. Dar fericirea (detașarea), fie și aparentă, a altuia oglindește mai crud nefericirea mea! Când eu sunt suferind, rămân pe loc, lumea ar trebui să stea în loc. Or, ea nu stă!

Doliul se trăiește cu iuțeală, ca la hipermarket, altfel riști să fii împins de la spate de coșul plin al clientului următor. Fii bărbat, ți se spune. Ești femeie în toată firea, ți se spune. Am timp să sufăr astăzi doar între nouă și zece treizeci, când se așteaptă să intru într-o întrunire importantă. La cafea, arăt fața mea zâmbitoare, cunoscută dintotdeauna, nu-mi permit derapaje emoționale. După șaisprezece încolo poate, nu garantez, poate îmi rămâne o jumătate de oră ca să-mi reaminesc de suferința mea, detaliu care oricum nu aduce nici un beneficiu, nici un ban.

Cioran a fost ultimul care și-a câștigat masa zilnică suferind. Era o cu totul altă epocă. Iar Cioran nu s-a lăsat deturnat de maritale, nici de îndatoriri funcționărești cotidiene. S-a trăit pe sine.

Ce ai? Te ajut cu ceva? Însă câți stau să afle până la capăt, darămite să și facă un gest de întâmpinare. Ne simțim legați de mâini și de picioare, dar ceea ce ne ține departe și nu ne lasă să ajutăm este, de fapt, sfânta teamă de infecția cu tristețe. Cum credeți că a devenit cemaifaci o întrebare golită de sens?

Iubim enorm (ce numim noi) normalitatea, or un prieten suferind e adeseori o persoană "ciudată" care, alături de toate lamentațiile cu care ne îneacă, mai are și stânjenitorul har de a ne aminti cât de precar suntem noi înșine instalați în cuibușorul nostru de mici mulțumiri (cele mai multe, de origine materială).

Te gândești numai la tine, ți se spune - dacă îndrăznești să cerșești apăsat ajutorul (știind imediat ce îl ceri că, de nu-l vei primi, o să te doară și mai mult - umilința). Da, mă gândesc numai la mine, dar nu e ca și cum tu, celălat, prin comparație, ai fi mai performant sufletește (altruist), gândindu-te cu succes și la tine, și la mine! Suferim singuri, nu vă mai amăgiți. De altfel, o să vedeți!

Echilibrul personal e la mare preț. A te apăra de Ebola e vax față de a-ți exersa și fortifica inteligența emoțională. În înțelegerea comună, ești inteligent emoțional atunci când celălalt nu-ți poate ghici sau citi pe față sentimentele reale. I le arăți doar în cadrul și-n limitele permise. De nu, te trezești exclus. 

Așa cum pierzi lesne iubirea unora, arătându-li-te prea disponibil. Dovada pentru cât de volatile-s motivele și prilejurile îndrăgostirii (unde inaccesibilitatea ocupă o poziție de frunte). 

Randamentul & aparențele; supraviețuirea - obținută plătind prin lașitate sufletească. Fuga din mine și de ceea ce sunt eu.

În genunchi, pentru un dram de atenție, te vezi transformat într-un sens giratoriu îmburuienat, ai rămas împietrit în mijlocul lui, ocolit cu precauție. Prioritate în sens au regulile, convențiile, entuziasmul simulat și oamenii cu fețe de poker.

Deschid gura, pătrunde apa cea aspră, cu clor, nici urmă de lapte cu miere. Doar câțiva litri să înghit, și rugina de pe țevi aduce, la gust și textură, a scorțișoară.

When I'm feeling koi

"...the term koi no yokan, a poetic Japanese turn of phrase that expresses the feeling of knowing that you will soon fall in love with the person you have just met. It’s not love at first sight so much as an understanding that love is inevitable."

(The Atlantic - The Cognitive Benefits of Multilingualism)

Bilețele pe trup

Nu-s într-o perioadă fastă şi trupul meu o ştie. Numaidecât, îşi delimitează supărările cu punctuleţe, deluşoare rozalii şi întinse pete roşii-semafor. Marfa expusă nu se atinge. Iar cea vândută nu se schimbă. Domniţa K. mă chestiona, prin antichitate, care este relaţia mea cu trupul meu. În general, bună. Mergem împreună la cumpărături. Iubim cărţile, îndeosebi. Suntem iresponsabili. Ne bărbierim. Ne ferchezuim, ne ţifrăşim, ne toaletăm cu meticulozitate de câteva ori pe săptămână. Înlăturăm de comun acord, şi-n deplină armonie, ce e excesiv şi sporeşte cu nesimţire, de regulă, în cele mai nepotrivite momente. Noaptea, când ochii nu văd şi inima cere. 

Trupul meu se defineşte în funcţie de mângâieri. Nu are conştiinţă de sine decât în clipele când i se urmăreşte relieful cu degetele, cu toată palma. Se acceptă şi pe sărite, şi cu talpa. Trupul ştie să aprecieze sincopele, punctele de suspensie şi versurile albe, inconsecvenţa unei traiectorii. Eu nu mă pricep să mă conturez. Mi-e şi ruşine. Ce-o să-mi zică? Trupul se arată în toată geografia lui doar când mi-e atins de altcineva. Recunoaşte imediat zimţurile amprentelor străine. În rest, stă pe undeva risipit între mine şi împrejurimi. Nu are sediu fix. 

Nu tot timpul port întreg trupul cu mine. Nu îmi aduc aminte cu precizie cât trup am, cert e că obişnuiesc să fiu slab. Nici unde ţin depozitat ceea ce nu iau cu mine în deplasări. Pentru rezervele de trup neadăugate la rezultatul final - cel de care mă folosesc ca să merg la shopping şi să fac amor din culpă - las bileţele pe te miri unde, ca să fie găsite uşor şi să se simtă, astfel, şi ele, rămăşiţele, luate în seamă. Să nu se creadă abandonate acolo pe unde-or fi.

Chipul meu, azi

La vremuri de adâncă supărare, chipul meu, cum e și firesc, răspunde. Se restrânge, se micșorează, se chircește în fetus. Eu îmi închipui că-i surâd vânzătoarei, dar în oglinda din spatele ei mă descopăr, jenat, schițând fără succes o grimasă stângace. Pierzând pe de-a-ntregul controlul asupra ei, fața mi se retrage toată în ochi, ochii mi se cască mari și se duc mirați către fundul orbitelor. Sprâncenele ridicate, aproape se unesc, mult deasupra nasului, spre mijlocul frunții, ca și când numai arcuite ar putea susține mai bine povara gândurilor. E mimica de mirare a omului bolnav, întrebarea lui fără sonor, adresată bolii sufletești căzute ca din senin pe capul lui. Devin un mic de ce ridat, boțit, exprimat prin semnul mirării, nu printr-al întrebării.

Românii și Gândirea

„Când cu doctoratul plagiat de V. Ponta, ziarul Gândul a pus pe două coloane textul tezei şi textul cărţii copiate. Orice ins alfabetizat putea să constate identitatea şi furtul comis de Ponta. Dovada era simplă şi imparabilă. Rezultatul asupra electoratului lui V. Ponta? Zero barat. N-a pierdut nicio zecime de procent.”(C.T.Popescu)

Excepția catolică

NYT publică o știre care în patria ortodox(ist)ă a lui tanti Gabi Firea, țața de ieri devenită peste noapte conservatoare febrilă, va trece neobservată:

VATICAN CITY — An important meeting of bishops at the Vatican used remarkably conciliatory language on Monday toward gay and divorced Catholics, signaling a possible easing of the church’s rigid attitudes on homosexuality and the sanctity of marriage. 

The gathering of bishops from around the world called on pastors to recognize, among other things, the “positive aspects of civil unions and cohabitation.” 

Călcîie

Încetezi a mai fi vulnerabil când îți preschimbi taina în ceva ce poate fi istorisit și altora. Nu vrei să îngădui ca un secret stupid (de cele mai multe ori, de-o gravitate închipuită, un defect, o rană) să decidă măsura vulnerabilității tale în lume. Puterea reală e dată nu de cât de bine ascunzi, ci de cât de bine te ții pe picioare cu taina exhibată. Aici se face diferența între curajoși și cei care se lasă trăiți de tarele lor.

Ce ai mai făcut? Tăcere. Nimic, răspund după niște clipe, nici măcar n-am cheltuit bani - adaug, fără să-mi dau seama de ce, părându-mi mie însumi, pe loc, foarte neinspirat. După care, rămas singur, îmi cumpăr o pereche de pantofi de (uzat pe) stradă.

Am deoseori senzația copilului care privește printr-un vizor, port în mine copilul, sunt însărcinat cu băiatul care am fost cândva, iar astăzi el stă captiv într-un ungher din mine, neatins, urmărind cu aceeași ochi mirați viața adultului nemulțumit care sunt. Copilul intuia încă de pe-atunci ce va deveni - adică, adultul ăsta nemulțumit. Era scris în destinul său și el îl putuse citi încă de mic. Ca și când ar fi ghicit întocmai ce ne aștepta. Preștiința asta m-a împins spre a refuza să mai iau parte la orice ar fi semănat a construcție. De atunci, îmi sunt mai dragi demolările, demontarea iluziilor. Prin cuvânt.

Drumul egal*

„Traversam orașul în lumina încetinită a duminicii.”

„Străzile se răreau, lenevind de duminică, și soarele bătea altfel, stăruitor și anevoios, în vitrinele pline de praf și-n obloanele trase.” 

*Gabriela Adameșteanu - Drumul egal al fiecărei zile, Polirom 

Gabriela Vrânceanu Firea-i a dracu'

Gândul:

„Din punctul meu de vedere, a fi un bun familist înseamnă nu doar a fi căsătorit, ci şi a avea copii... Nu eşti un om complet fără să creşti un copil şi consider că, din greşeală, domnul Klaus Iohannis a spus ce gândea atunci când a afirmat că, neinvestind în educaţia copiilor, a investit în imobiliare. Într-un fel, pune mai mult preţ pe investiţia în imobiliare decât în educaţia copiilor'', a declarat Gabriela Firea.”

Din punctul meu de vedere, individa Firea nu-i un om complet și basta - familistă sau nu, cu sau fără copii. Dacă crezi că, neisprăvită fiind din născare, compensezi cumva prin turnarea de plozi și, astfel, îți vine minea la cap, ești proastă de-a binelea. O proastă fudulă. Ca și când un uter fertil ar putea stimula sinapsele tale atrofiate de subnutriția îndurată copilărie. 

Româncă de viță proastă, ajunsă „doamnă”, cum se bagă ea (să dea directive) în viața oricui, tot așa procedează orice român prost - de la cel care-și vâră neinvitat capul sub capota mașinii vecinului, până la vecină-mea, care intră peste mine în baie, în propria casă! Trecând și pe la românul bun sfetnic bancar, coleg sau amic, care - imposibil să nu vi se fi întâmplat - vă consiliază insistent să accesați, cum a făcut-o și el, un împrumut de „prima casă”, cu rate întinse pe 65 de ani. Argumentul: că tot plătiți chiria! Mie astea nu-mi par deloc faceri de bine, ci băgat unde nu-ți fierbe oală aia spartă, plină ochi cu mămăligă românească, neaoșă. 

În litera ei, intervenția de neam prost a Firei e doar o altă calomnie la adresa unui inamic politic. Pe lângă faptul că atâta o duce mintea, la a echivala cu orice preț nașterea de pui vii cu împlinirea, un dram de inteligență (aceea a flămândului atașat oral de bugetul țării) tot are. Iar să pună niște mizerii corecte gramatical laolaltă se pare că o ajută neuronii. 

Nu reacționez acum în felul ăsta din motivul că Iohannis mi-ar fi favorit(ul) în cursă. Ci pentru că acest tip de atac, la care aplaudă generos poporul spălat pe creier, dar soios pe trup, îmi face greață, oricui i-ar fi fost adresat. Și mai știu ceva: se vor găsi milioane (fără exagerare) de tâmpiți care să se arate ipocrit sensibili (și, deci, refractari) la infertilitatea antinațională lui Iohannis (asta pe lângă că e neamț și, vai!, neortodox). Mâine vom afla că e caz penal să fii celibatar!

Dacă ar fi să credem că PSD (sau un alt partid din România) ar avea vreo ideologie, atunci ideologia, chipurile „social-democrată”, promovată recent de PSD este de fapt una de un conservatorism ațos, specific mai curând sec. al XIX-lea. Familie, națiune, credință, ogor, ie, ițari, motive populare, daci, traci, maci și laci.

Plăcerea anticipării

„Nu-i așa că cea mai sigură formă de plăcere, ne întreabă, cu subînțeles, Flaubert, este plăcerea anticipării? Dorește oare cineva cu adevărat să dea buzna în dezolanta mansardă a împlinirii?”

(Julian Barnes - Papagalul lui Flaubert, Nemira, în traducerea lui Virgil Stanciu)

Lovesc un copil. Copilul sunt eu însumi. Primesc palmele nemeritate, le primesc fără proteste, privindu-mă fix în propriii ochi. Seduc o necunoscută (de) sub ochii prietenului ei, care rămâne înmărmurit. De uimire? De neputință?

Iarna a aruncat vălul. Ne are sub poalele rochiei sale străvezii, ce n-o apără de frig. Ea este frigul. Faldurile ei de mireasă părăsită în ajunul nunții.

Sunt un diversionist. Coroziv, demolator. Sunt un "deziluzionist", cum i se spunea și lui Freud. Mă pricep să aleg și să înlătur cărămizile esențiale dintr-un edificiu (șubred?), pentru a-i grăbi prăbușirea. Unde am învățat asta?