Lavinia Braniște - Escapada

Am cumpărat Escapada cu proze scurte a Laviniei Braniște la recomandarea lui Marius Chivu (Dilema veche). Cu preț întreg, n-am apelat la pile! Am mers pe mâna d-lui Chivu, pentru că nu mi-a înșelat nici o așteptare cu vreuna dintre recenziile lui până-n sfânta zi de azi. Și mă gândeam că merită să scriu câteva rânduri. De bine.

Lavinia Braniște, alături de cealaltă Lavinie, Bălulescu, fisurând suprafața realității pentru a-i sonda profunzimile fără a face apel la incontinența lexicală (prietenii lor mulți îi spun stil baroc...) de care suferă bărbații scriitori (români). Și fără mizerabilism răsuflat.

Mai bine aș evita limbajul silit „competent”, detest când îmi iese așa, și aș scrie: volumul Escapada demonstrează că mai sunt și scriitori care au cultul punctului. Nu tratează cu milă fraza. O secționează, o întrerup, atunci când e necesar. Pentru cursivitate, ritm și, de ce nu, din respect pentru inteligența cititorului - pe care nu mereu o poți păcăli cu alcătuiri proustiene, marqueziene sau antunesești. Lipsa talentului nu se poate mereu ascunde sub un stil flamboaiant sau șocant.

L. Braniște probează într-un mod fericit că s-a așternut la scris pentru că avea ce să povestească! Povestirile ei au credibilitatea, simplitatea, dar și forța unor confesiuni ce așteptau demult lumina tiparului (acumulând necesara tensiune, maturându-se). De împărtășit și altora. Bate la ochi de la o poștă că mai întâi de toate a fost nevoia de a scrie, nici vorbă de setea snoabă de faimă. Braniște nu face parte din categoria, preponderent masculină (dar nu exclusiv): m'as tu vu? Își vede de scrisul propriu, fără ocheade exhibiționiste către public.

Găsesc similitudini, de asemenea onorante, cu scriitura d-nei Adameșteanu (Drumul egal al fiecărei zile). Unde poezia prozei stă în cuvinte debarasate de prețiozități, în elipse, în topică. Nu în abundență. Acolo unde mulți masculi cu veleități artistice ar sta în prag și ar tot lovi cu capul în tabla ușii, insistând, scrijelind obscenități, forțând intrarea, Braniște (și Adameșteanu) se insinuează subversiv - ca foița de hârtie a succintei telegrame, ca o carte de vizită prin sine grăitoare, ca un bilețel strecurat tainic în palmă - pe sub ușă.

Îmi plac tot mai mult scriitoarele noastre! Nu se tem să fie econoame la cuvinte. Nu-și trădează spaima de vid. Au găsit metode de a păstra doza specifică de lirism fără a cădea în păcatul înfloriturilor de stil. Apropo de partea adversă, însă: am citit Degete mici. Nu e nici măcar o carte de tren. Mie nu-mi pare că cele istorisite între coperțile romanului s-ar lega unele de altele. Cu sau fără acest roman, Literele românești se descurcă de minune. Așa sărace cum sunt acum (și cum n-au fost nicicând).