Aperitiv

O carte copioasă - Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori), un tânăr protagonist din cale afară de enervant, pentru că-i foarte credibil (auto)portretizat și ne seamănă, întâlnit în plin calvar al maturizării, al ruperii dureroase de educația teutonă, întru obediență, primită în familie; o traducere muncită de Catrinel Pleșu - o gurmandă, foarte bună traducere, atât de bună încât provoacă o satisfacție aparte, fidelă soață a lecturii propriu-zise. Iar lectura curge asezonată cu un melanj de aversiune, dezgust și curiozitate nesățioasă.

A fost odată povestea unui aristocrat austriac (dar și: român, italian, grec, bavarez etc, un mittel-european tipic), pe vremea când era de neconceput să iubești, să te iubești cu un evreu, o evreică, să intri într-o relație umană atât de directă cu un evreu. Mai degrabă treceau drept acceptabile social alte "perversiuni", ca fetișismul și sodomia.

Evreul, oricât de bine educat, îmbrăcat și integrat în societatea est-europeană, deranja, provoca o nestăpânită indignare, dacă nu binevoia să afișeze umilința specifică străbunilor săi etern prigoniți. În schimb, oamenii locului, oricât de imbecili, infectați de orientalism, mincinoși și de neam prost ar fi fost, nu supărau pe nimeni, nu în aceeași măsură. Ca și când prostia, supușenia ipocrită, mămăligeala neaoșă, românească, ar fi oricând de preferat (mai puțin scandaloase) ambiției, poftei de instruire și succesului economic evreiești. Cu evreii, românii au avut în sfârșit ocazia să demonstreze, pe o întindere temporală extrem de redusă, că pot încerca și ei să intre în pielea Stăpânului. N-au avut prea ades ocazia asta în istorie.

Sigur că, în răstimpul în care noi, românii, ședeam și (ne prefăceam că) meditam, cu bărbia proptită-n bâtă, evreii, armenii, macedonenii și alte seminții aciuate pe aici se școleau, munceau, tranzacționau și agoniseau avere. Acționau. Era mai important pentru români să fie lăsați să băltească în nostalgia integrării în absolut nimic, compunând și interpretând la frunză de salcâm poeme pastorale ce, de fapt, cosmetizau folcloric lenea cronică, fatalismul nereflexiv ca simptom al acesteia, imposibilitatea de a ieși din rutina unui tradiționalism, greșit înțeles, ce ne împietrește (de atunci și până azi). N-ar fi nimic în neregulă cu trândăvia națională, de n-ar veni la pachet cu jinduirea la bunul altuia.

Ca pe urmă, în acest cuibar, să eclozeze ideologii caraghioase, fascisme de opincă, care propovăduiau creștinismul mitic, daco-centrismul, o fantasmagorică puritate morală înnăscută a românului dintotdeauna, și minciunile despre pacifismul și ospitalitatea, pasămite, atât de caracteristice nouă. Popoarele istoricește mici, în lipsă acută de prezent, nu-și pot reprima, la strâmtoare, recursul la zdrențuitele lor episoade glorioase, numărabile pe degete, răspunzând cu manifeste și sloganuri colorate, țipete indignate și poeme, în locul luptei - în împrejurările în care sunt călcate pe cap de adevăratele Puteri.

Înapoi, în zilele noastre, cei mai bogați cetățeni din top 500 sunt în proporție zdrobitoare români din tată în fiu. Conducătorii pe care ni-i alegem, de asemenea. Cei mai nerușinați hoți ai avutului țării, muieri și bărbați politici, dar și interlopi dovediți și cunoscuți de toată suflarea, sunt de sânge românesc! Însă scormonind puțin forumurile septice de pe site-urile ziarelor veți afla ce bine înrădăcinată & vânoasă e și acum credința că tot evreii sunt răspunzători pentru toate relele (ghinioane geografice, nedreptățiri diplomatice, înapoiere economică) câte ni se întâmplă...

 Humanitas, 2008.

Ființe geloase - iarna

Iarna e o creatură geloasă. Urăște să nu fie băgată în seamă. Întârzie, uneori, înadins la întâlnire. Vine cu frig, se instalează cu brutalitate, iar dacă constată că nu îi merge așa, nu ezită să abuzeze de ultimul său argument: zăpada. Pe când vara se înfățișează înaintea noastră mereu pusă pe sedus și uzând de alte metode, mai fine. E mult mai insinuantă, mai stăpână pe farmecele ei. Preocuparea ei este aceea de a fi plăcută cu buna, nu cu de-a sila. Victimele adorației sale nu se aleg dintre cei obișnuiți să tremure. Imposibil să n-o iubești! Ar fi, totuși, bine să-ți pice cu tronc înainte să se preschimbe în caniculă. Bineînțeles, dacă reușești să-i întrezărești sufletul cald și trupeș privind-o prin ceața propriilor complexe.

Morala și neputința

Dacă ești realmente atât de împăcat, egal cu tine, în privința lucrurilor pe care ți le-ai interzis, pe care le înăbuși (din teamă, din timiditate, din superstiție, lașitate sau neputință), de ce ai mai simți nevoia să le combați zgomotos la alții? 

- Pentru că te ispitesc în continuare, pentru că, de fapt, nu ești împăcat nici cât negru sub unghie? Breaking news: nici n-o să fii vreodată! Frustrările adânci nu trec cu detergenții obișnuiți (pozitivism, behaviorism, NLP). Oricât ai freca. E ca și cum ai schimba covorul vechi sub care obișnuiești să ascunzi gunoiul vieții cu unul nou, mai scump. Și te-ai îmbăta privindu-i în neștire desenul.

Fritz Rieman (Formele fundamentale ale angoasei):

O variantă mai blândă a agresivității „legitimate” este corectitudinea exagerată, care, alături de reprimarea agresivității, este forma cea mai frecventă de manifestare obsesională a agresivității - fără ca obsesionalul să fie aici conștient de agresivitate.

Ploaia cu soare de duminică

C.S./2012

S-au trezit și putorile, e ora unu a după-amiezii. S-au trezit fetițele acre de gimnaziu ca să-și dilueze puțin, la duș, acreala hormonală a pielii lor de lapte. Acum fac ele duș, după ora unu! Pe cracii goi, îmbrobonați cu apă clorată, curge râulețul galben al plăcutei urinări de-a-n picioarelea. Pielea lor acră, brânzită de umezeala perpetuă din timpul zilei, stă acră și după săpuneală.

*

Bărbații încă mai dispun, cum îi taie pe ei vrerea, de femeile lor. Le scotocesc și-n cur, le controlează la cel mai mic semn de nesiguranță. Iar femeile tremură. Altfel, n-ar fi o problemă. Dar femeile tremură, le e frică. Ele „aparțin”, ele se află - într-un mod subtil, adaptat cerințelor mai rafinate de teroare conjugală ale secolului XXI - tot în proprietatea bărbaților lor.

*

Respect ploaia de duminica. Mă scutește de planificare. Dulce e haosul!

Nuanțe de herpes

Doi cercetători excentrici (cum altfel!) belgieni au testat bacteriologic și toxicologic zece cărți luate aleatoriu de la o bibliotecă publică. Toate conțineau urme de cocaină! Nu îndeajuns de multă cocaină, totuși, încât o lectură asiduă să te poată transporta direct în ringul de dans o noapte întreagă, fără a simți oboseala. 

Asta nu-i totul. Pe lângă praful de coca, belgienii au identificat în, de exemplu, paginile cărții-balsam pentru multe gospodine aflate în căutarea libidoului pierdut - Fifty Shades of Gray - germeni de herpes. Articolul din Le Point (16/11/2013) nu precizează dacă e vorba de herpes vaginal sau bucal. 

Dar, date fiind valențele romantico-erotice ale cărții lui E.L. James, nu m-aș mira ca herpesul din pagini să fie vaginal. Poate că unele cititoare, mai distrate sau, din contra, prea prinse în chingile intrigii, își înmuiau degetul în vagin pentru a răsfoi mai comod, pentru a evita să dea două pagini dintr-o dată.

Pep Gaya - Live Act February 05

INTELLIGENT PSY TECH TRANCE

Vita de tramvai

Orășenii noștri (orășeanul român fiind doar un locuitor al orașului, nu și un ins cu trăsături urbane) și-au dezvoltat multiple stratageme de descurcăreală a căror înfăptuire le reconfirmă zilnic apartenența la regnul primatelor. Cu toate că populează de decenii localitățile ce figurează în rândul urbilor, orășeanul român conservă aceeași mentalitate de imigrant - un persecutat (închipuit), mai sărăntoc, de neam mai prost, așa, care dacă-i vine pofta, se sloboade oricând pe cuceririle civilizației ce l-a adoptat.

Una dintre strategiile de natură a-i asigura orășeanului senzația unei minime împliniri cotidiene: ocuparea unui loc pe scaun - în tramvai (bus, metrou etc). Vitele urcă înainte de a coborî toți doritorii, ocupă mai întâi locul, apoi se întorc, bulversând tot ce le stă in cale, ca să valideze biletul. Copiii lor procedează la fel, educați bine în direcția asta, din născare.

Validarea călătoriei rămâne, totuși, opțională pentru vite. Cu controlorul știm cum rezolvăm. Orășeanul tratează tramvaiul ca pe un dat, un drept câștigat (la Revoluție?), un privilegiu. Nu degeaba muncește el spetindu-se 8-10 ore pe zi, doar n-o să-i pretindă cineva să și plătească pentru transport. Nu de aia se cheamă „în comun”!?

Cu cât sentimentul inconștient al ratării socio-vocațional-familiale e mai puternic cu atât nevoia unui bou de oraș de a avea asigurat locul său pe un scaun din tramvai e mai imperioasă. Fie și preț de o stație. Iar impulsul civic, firesc, de a-și plăti drumul, teama de o amendă, scad exponențial.

Meschinării fericite

Editura Polirom a tipărit tot felul de autori obscuri în deja clișeicele „condiții grafice deosebite”. A consumat degeaba hârtie albă și coperte cartonate pe, de exemplu, un rateu sonor ca Henderson, regele ploii sau pe Thomas Wolfe. Ion Vianu (nu că ar fi obscur, bietul om, dar...), Le Clézio și Lessing au beneficiat și ei de ediții cartonate, mari și aerisite, lizibile. 

Când ajungem însă la Philip Roth, lucrurile se schimbă, se micșorează. Proporțiile nu mai sunt respectate. Autor consacrat, multi-premiat (cu premii care contează în literatură, nu ca Nobelul), scriitor care nu a dat năvală, ca alții, în discuțiile tuturor snobilor numai după ce a fost nobelizat (pentru că n-a fost), Philip Roth apare în românește - bine că apare! - în ediții nepractice, format înghesuit, în ciuda fațadei lucioase. Mai ales volumele sale masive, de peste 300 de pagini, sunt foarte greu de ținut în mână, făcute pe zgârcenie, greu de deschis, așa comprimate cum sunt. Și, mai nou - aproape imposibil de citit!

Teatrul lui Sabbath, 520 de pagini - o apariție la care jinduiesc de ani de zile, pentru că varianta în original depășește cunoștințele mele de engleză americană, neavând simplitatea si precizia de cristal a lui Everyman - se bucură de o copertă superbă și un corp de literă bună de citit cu lupa filatelică! Cu toate acestea, o citesc, chinuindu-mi ochii în fiecare seară, pentru că-l ador pe Roth.

Topică și punctuație

Vă provoc doar pe voi, cei care ați studiat și vă mai amintiți gramatica din gimnaziu și liceu. Dar și pe autodidacți. Ce anume vi se pare dubios în felul cum arată următoarea frază a lui Roberto Bolaño (Detectivii sălbatici, ed. Leda), transpusă în română din spaniolă de Dan Munteanu Colán într-un moment de oarecum justificată oboseală (ajunsese cu tălmăcirea la p. 611 din 759):

Mă duc pe balcon și nu văd pe nimeni sau poate îl văd pe bețivanul de serviciu întorcându-se acasă, care dispare după colț.

Echilibrații

Cei care nu iubesc vara, ghețarii ambulanți, de fapt nu pot îndura că natura e mai fericită și mai dezinvoltă ca ei. 

Vara se suie cu picioarele sale zvelte, desculțe și murdare de praf, făcând o echilibristică în derâdere pe îngustimea lor superstițioasă, de oameni realizați - copil, burtă, mobilă și casă în rate.

Sau viceversa: copil în burtă, casă în rate și mobilă la comandă. Copil în rate, mobilă în burtă și casă.

cei care se supun

„Sentiment pe care, de pildă, îl apropii de acela al scriitorului care-ar găsi ridicol să aibă "discipoli", pentru că știe din ce-i făcută personalitatea lui și cum devine cazul cu "mesajele". Un om demn de acest nume disprețuiește influența pe care o exercită, în orice direcție s-ar manifesta ea, și socoate drept o încercare faptul că trebuie să exercite o influență, un fel de răscumpărare a nevoii lui de a scrie. Vai, noi am voi să nu depindem de alții. Și-atunci cum să-i stimăm pe cei care ni se supun? Numai având o idee înaltă despre natura omenească poți refuza să fii șef.”

Henry de Montherlant - Fetele

RAO, trad. Angela Cismaș

Lecturi publice

Ce rost ar putea avea lecturile cu public? Am asistat la una cândva, fără voia mea, în capitala Austriei. Cu mult timp înainte de a fi început cineva să citească - aduseseră acolo și lămpi de lectură, ca să fie clar pentru toată lumea că ținuta și atmosfera rămân intelectuale, chiar dacă suntem democratici și populari - s-a adunat o mulțime cuminte care a ocupat, mai întîi, scaunele disponibile și pe urmă s-a așezat turcește, în stil alternative - pe jos. În fine, pe scurt: a venit omul cu cartea și a citit cu o voce aproape imperceptibilă, timidă. Publicul a asistat docil, în cea mai deplină liniște. Și? Și apoi a plecat.

Lectura publică (cea de mai sus a avut loc în aer liber), ca și zisul festival de literatură - prilejuri de puricare mutuală. Deparazitare rituală? Admirarea buricului. Poale-n brâu.

Nu o să înțeleg niciodată (ah, cât aș vrea, din nou!, să fie alș prin preajmă) cine sunt aceia care se apucă de lectură influențați de câte unul care-și citește din propria carte. Nu i-am întâlnit. Fie că e vorba de începători, fie de cititori înrăiți - cum mă consider eu însumi. Pe cine ajută realmente festivalul literar? Pe unii care cunosc deja acei autori, acele cărți? Pe alții, oricum, dezinteresați?

Nu convertești un „virgin” la lectură dacă-i citești din Orbitor. Nici din Victor Erofeev. Se va speria de moarte, va fugi unde va vedea cu ochii. Trebuie „alfabetizat” mai întâi. Nu știu: cu Jane Austen, cu Jules Verne, Alexandre Dumas. Dacă, în festival, îi pui în brațe din prima un tom de complexitatea lui Ulise, cu certitudine te va căuta poimâine și-ți va arunca volumul fix în cap.

Tot ce am citit eu mi-a fost recomandat (sau impus) de profesori, am fost corupt de prieteni sau de reviste literare, atras de recenziile online... Cărțile vin singure la cine le adoră. Sau mi-am imitat părinții (am avut norocul ăsta). Urbanii aceia care lecturează ostentativ-educativ în metrou, ca să fie văzuți și nu dintr-un impuls intim, numind asta acțiune, happening, mă fac să râd cu paginile până la urechi.

Și ce e cu preumblarea asta a scriitorilor, expunerea lor ca și când ar fi animale rare de la Zoo!? Cu ursul prin iarmaroc. Nu alunecă Litera în sinapse fără adjuvantul voyeuristic, fără împlinirea imediată a acestui délire de toucher? Respectele mele deosebite pentru talentul creatorilor. Îi invidiez deschis pe mulți dintre ei. Mă declar subjugat de ei. Se vede asta și din filele blogului de față. Lăsați, totuși, cărțile să ajungă la mine! Nu atât oamenii.

Întâlnirea cu autorul în carne și oase nu m-a excitat și nu m-a stimulat niciodată în sens cultural. Sigur, sunt și eu ușor impresionabil, ca toată prostimea și țopimea literară, de aura cutărei celebrități într-ale scrisului. Dar nu suficient cât să mă deplasez la o lectură ca să fac curte, să mă simt eu mai important sau ales, când uriașul catadicsește să mă accepte în preajma lui. Darmite să-l pup în fund, lăudându-i inepuizabil toate operele, bune sau proaste, cum vin la rând și cum se practică pe scară largă!

Sunt convins că unor Philip Roth și Paul Auster le-au căzut în pat numeroase admiratoare pe care cărțile domnilor respectivi, mai înainte (sau în loc) să le îmbogățească spiritual, le-au stimulat clitoridian din belșug. Unii cititori înțeleg și iubesc necondiționat Cartea, alții nu-i pot pătrunde esența nici dacă se fut cu autorii. Ceea ce nu-i împiedică să mai încerce... Poate că odată cu transpirația și alte fluide li se transferă și un stop de har.

Titlul

Dintotdeauna, de când fac însemnări jurnaliere (cca. 1993), nu puteam începe lucrul la un text intim fără a-i fi pus mai întâi un titlu pe care eu îl găseam potrivit. Potrivit cu ce, căci nu fusese scris încă nici un singur rând! Asta n-a stat vreodată în calea oportunităților de a mă amuza pe seama celor care ridică gardul pompos înainte de a-și zidi casa. 

Acum aflu că, păstrând proporțiile, împărtășesc mica mea manie a aflării titlului potrivit cu însuși Michel Tournier - ceea ce îmi îngrașă egoul. De colecționat alături de obsesia mea pentru imaginea textului, ritmul vizual și forma cuvintelor alese pentru a fi alăturate într-o frază, ce mă plasează vecin de salon, secția Pedanți fără speranță, cu Flaubert. Tot respectând proporțiile, bineînțeles.