Acte de circumscriere

Îmi câștig existența, ca atâția alții, jucând un rol despre care nici măcar nu-mi mai bat capul să mă întreb dacă e al meu sau nu. Nu exercit o meserie sau o funcție. Mă produc zilnic, încercând să scornesc noi și noi măscări. Când îmi voi isprăvi scriptul, voi deveni, probabil, cu totul neinteresant & decăzut din drepturi.

Până o fi „să mă realizez”, joc zilnic mici acte ce țin mai mult de circul vieții decât de-o reprezentație teatrală „de clasă”. Adevărul e că sunt un neînsemnat personaj dramatic. Dramatizant, în orice caz. Probabil că și de aceea teatrul, scena, nu mă prea atrag. Sunt destul de obosit de propriu-mi spectacol, ca să mai pot primi fără grimase declamările artistice (emfatice) ale altora. Propriul spectacol îmi câștigă bine pâinea.

Joc rolul copilului rătăcit, veșnicul imatur vulnerabil (fotografiile grăiesc, neajutorarea mi s-a întipărit pe chip), deștept și mustind de talente. Un cavaler în miniatură al cuvintelor, ce mai! Neseriozitatea mea fără surâs, eterna nemulțumire, cinismul mă împiedică să-mi fac treaba cum se cade. Pentru a-mi păstra slujba, trebuie să strecor prin culise, storc și ultima picătură din șarmul personal.

Trist, pentru că „reprezentația” mea e atât de veridică, lifelike, încât e lipsită de orice valoare. „Mă joc” perfect, impecabil, imperfectibil. Așadar - sec, neatractiv. Chiar sunt un copil. Am rămas așa dinadins, pentru a nu fi fost nevoie cândva să mă iau în serios. Pentru a beneficia la nesfârșit de circumstanțe speciale. Și am reușit, imaginea de „idiot” mi-a ieșit cel mai bine. Poți și câștiga din asta: (un pic cam multă) compasiune și multă pizmă din partea celor care trebuie să muncească asudând (nu degeaba mă autoporeclesc evreu închipuit) pentru a obține aceleași roade, să se stropșească pentru a obține ajutor, iertare, toleranță maximă, fluturări din gene, iubire, leșinuri amoroase.

Nimic despre Franz Kafka (interviu pe „TheChronicle”)

Kafka a avut în primul rând probleme cu legea tatălui! Cu legea iudaică, simbolizată de tatăl său tiranic. Se pare că devine din ce în ce mai mult o viziune superficială asupra operei kafkiene a considera că dl. K. și-ar fi „alimentat” răul existențial numai de pe urma contactelor sale absurde cu stufoasa birocrație chezaro-crăiască. Kafka și-a pus în operă drama de a fi rămas suspendat între două lumi. Pe de-o parte, era un evreu perfect asimilat, școlit, dar condamnat să rămână un permanent străin în țara, în limba și-n cultura care-l găzduiau (tolerau). Pe de altă parte, simțindu-se asimilat, nu putea să nu dezvolte și un sentiment inconștient de vinovăție, de datorie neîmplinită față de legea strămoșilor săi, pe care-i trădase, uitându-le limba și tradiția, dezicându-se de ei, ca să devină una cu majoritarii, invizibil, capabil să se piardă cu ușurință în masa anonimă. Kafka nu face altceva decât să-și ceară dreptul la o viață normală, chiar banală. Își dorește cu febrilitate să se scuture de excepționalismul evreiesc ce-l împovărează și-l obligă.

Interviul nostru integral pe:  TheChronicle

Mulțumim!

Structuri defensive

O fată în cârca unui băiat care o cară șerpuind instabil pe sub iluminatul public, supus, dispus și mirosind a transpirație acră - sudoarea sclavagismului, a șerbiei pe moșia lui Eros. Fata îl strangulează cu brațele ei osoase, picioarele i se-mbulzesc, strivind băiatului, strâns împletite, abdomenul crud. Din postura lui de capră bipedă poate simți că tenișii fetei put, nu prea grațios, a cauciuc încins și a lapte prins. Ea țipă, speriată de-o închipuită primejdie, cu gândul la cine știe câți alți băieți sau bărbați zăriți în treacăt sau minuțios observați de-a lungul serii. El rage măgărește, pe trei voci, nebănuind că nu-i el alesul. El e doar măgarul acestei seri. Și, până să apară altul, măgarul serii ce vine.

tata

Cred acum că acea „primă zi a restului vieții” (răsfolosită, cauciucată sintagmă de sonet) se numără abia din clipa senină de vară când, bărbat fiind, ți-e dat să afli că tatăl meu este (ca să folosesc un eufemism) bolnav. Și îți trec prin minte, pentru judecată, fix cele mai rele lucruri pe care i le-ai aruncat în față, morocăneala, nevorbirea, și, în general, lucrurile bune nefăcute la timp, sau deloc, sau făcute altfel decât s-ar fi cuvenit. În rest, cuvintele nu ajută la nimic. Faptele inspirate din intuiție și simțurile (bune) redeșteptate - da. Ce sunt analizele torturante, raționalizările de fiecare zi, ritualice, ca să vezi cine ești, cum stai, cine vei fi; ce este această deja obișnuită viitură de endorfină din fiecare dimineață? Știe cineva cum e ca propriul tată să-ți fi fost și învățător, la școală? Îmi pune cartea în mână. Apoi, peste ani, începe să se îngrijoreze - lipit de carte, eu nu mai încep nimic altceva. Anii preadolescenței și ai adolescenței mi i-am citit. E de două ori mai greu (aritmetică după ureche) să accepți că, acolo unde cuvintele nu ajută

fata XONI

Joaquín Sorolla y Bastida - Idilă la mare

Căldura lovește ca strechea, băbații, nesemnificativi, dispar din peisaj, reduși la stadiul de fete morgane, femeile umblă fără tihnă, gonflate până la refuz, în căutarea apei. Și ca să adune căldură în ovare pentru la iarnă.

Fata XONI. Nu ruginește în condiții vitrege de umezeală, este maleabilă ca plastilina, profită cu mare talent de orice oportunitate. Nici trecerea anilor și nici măcar excesul ocazional de curry n-au îngălbenit-o. Evită oamenii inteligenți, pentru că a remarcat în timp că-n cercurile lor strâmte i se spune, în taină, INOX. Ceea ce, atunci când a aflat, a jignit-o amarnic pentru câteva clipe.

Baia strâmtă a apartamentului de bloc comunist. Trupul albea și părea a i se rotunji în cada mică, remoldelat sub efectul de lupă al apei cu săpun. Sânii se susțineau singuri, semeți, unsuroși, apa nu zăbovea prea mult pe întinsul lor. După baie, cada ridată se spală bine cu ajutorul dușului. În aplecare, fesele se întind și se fac una cu coapsele. O dată-s și coapsele fericite că nu mai sunt surclasate estetic de rotunjimea mai fotogenică a feselor.

Bronzul pălește, carnea crește la loc pe oasele calcifiate de soare. La toamnă, vor avea mare trecere crenvurștii.

Iubirea de departele

În imaginarul colectiv, individul care cunoaște succesul ar putea fi capabil de așa ceva numai în virtutea diferenței sale față de massă. Diferență ce merge în închipuirea colectivă până acolo încât, în discursurile revanșarde ce nu întârzie să apară, omul de succes este deposedat, una câte una, ca-n decojirea cepei, de toate virtuțile sale omenești, fiind, astfel, mai întâi în-străinat, redus la absurd, și finalmente abstractizat, ca și când ar fi venit din altă lume.

El e bogat sau faimos pentru că nu-și „irosește” timpul iubind semenii, empatizând, nu joacă după reguli, îl amuză prejudecățile paralizante, nu poartă credință nici urme de morală pe reverul sacoului. Ignoră scrupulele & inhibițiile tradiționale. Profită și acționează. Așadar, nu este om! Poate fi lesne, și nu numai că poate, trebuie suprimat. Căci este doar o abstracțiune, până la urmă. Averea lui, neapărat împărțită celor mulți. În acest fel s-a copt „ideologic”, la focul mic al iraționalului bine canalizat, orice pogrom, orice revoluție, orice egalitarism criminal.

S-a văzut vreme de secole cum, pentru că evreul stă de-a curmezișul mântuirii, corupând moral, vezi Doamne, relativizând tot ce atinge cu „materialismul lui lipsit de moralitate” (Kant), instigând, înșelând, ademenind, el este cel care trebuie pedepsit și, firește, nu slăbiciunea, nu coruptibilitatea noastră... Cel care corupe, pentru că e Altul (necreștin), trebuie să piară, însă în veci nu va fi penalizată predispoziția „victimei” (pentru că victima e Seamăn de-al nostru) de a se lăsa ademenită, de a aluneca în păcat. E o soluție mult mai simplă aceasta, mai „sigură”, pentru majoritar. Majoritarului îi este dat doar „să greșească” - se poate răscumpăra; Altul, în schimb, comite mereu câte „o crimă”, odată cu fiecare faptă a sa, e destul ca fapta asta să iasă din tipare - nu poate fi iertat.

Comprimări: orice ființă care se refuză iubirii sau, mai grav, nu poate iubi devine suspectă masei infectate de romantism și de nevoia universală de automistificare, așa cum suspect este omul care se păstrează lucid printre cei în beție.

Nietzsche (Aurora): „nomad, evreul e omul devenirii, al incertitudinilor, pentru că nu se supune unor locuri precise, nici unor idei preconcepute. E omul liber prin excelență (...), nu se refugiază în anestezia viselor (subl. mea C.S.). Om al îndoielii. el e ca drojdia care face să se ridice alte popoare, pe care le îmboldește și le leagă de miturile sale.”

Unii îi acuză pe evrei că l-au dat omenirii pe Christos, alții că l-au ucis. Din orice combinație de idei tâmpite, evreii ies culpabili.

Presupusa invectivă a lui Nietzsche că evreii ar fi „îmbolnăvit umanitatea”, constrângând-o la „conștiință și responsabilitate”, poate trece la fel de bine drept elogiu și reverență la adresa marilor rătăcitori mozaici.
________________
Gânduri notate cu ocazia lecturii minunatei cărți-eseu a lui Gilles Zenou - Priviri asupra condiției evreiești, Ed. EST, trad. Liviu Ornea.

Tenho vontade de lágrimas*

Primesc un briceag, în gusturile unora ar putea trece drept frumos; un amănunt neobișnuit despre acest briceag: demontat în părțile sale componente, va trebui să-l realcătuiesc eu. Nu-i pot găsi și lama, însă dispune de o mulțime de alte accesorii și „aplicații”. În baia noastră, mătușa nedorită, o babă, se spală pe dinți, în ascuns, cu periuța mea de culoare roz, cum a făcut-o întotdeauna când a venit la noi în casă.

Robert Musil: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul.”

C.S./2011

Femeia aceea care, deunăzi, își trimisese țipând concubinul să mai meargă înpuleamea pe sub ferestrele noastre cu sens unic să fie fata asta tânără, lăcrimoasă, devreme ofilită, cu-o mină de susceptibilă, de fostă dependentă de droguri ori, la fel de bine, de nimfomană, fetița de odinioară sedusă de tată sau de unchi-su la o vârstă primitivă, de-și târăște copila către grădiniță în fiecare dimineață? Când am văzut-o de mai aproape, i-am putut prețui cu ochi expert degetele de la picioare - cam buretoase, sub unghiile îmbibate de lacrimi neplânse, m-a frapat că se ascundeau unul într-altul, rușinate, înghesuite în sandale. Și precauta ei uitătură de urmărită.

Nu înțeleg nimic din lumea noastră. O paradă de mezeluri. Dar și de copane, gheare. Carcase, în general. Nu înțeleg nimic din trecerea lor.

Jean Cournut: „Din ireprezentabilul feminin matern reiese ceva: nu are nici un înțeles, dar face copii! Pe când acest ireprezentabil feminin erotic nu produce nimic: este o furie și asta-i totul. (De ce se tem bărbații de femei)

Din nimicul unei zile. Am coborât vertiginos cu bicicleta de pe olimpul meu de praf și beton, grădina observatorului, ultima respirație a teilor, străzile necirculate, ora miezului zilei. Am schimbat viteze și am privit, ca de obicei, lumea prin ochelarii de soare învechiți de care nu mă pot despărți, din zgârcenie. Din când în când, mă opresc și privesc. Nu-mi trag suflarea - respir insuficient, nu mă odihnesc - rămân încordat, agățat cu pumnii strânși de coarnele bicicletei, mijesc ochii, struț ascuns în dosul lentilelor negre: privesc. Nu înțeleg nimic din pașii lor, nu încerc nici o empatie cu indiferența lor țanțoșă. Fac în așa fel încât să-mi sângereze chipul, îmi prescriu singur penitența, amușinând cu obrazul lipit de ele urmele de tălpi goale lăsate nimănui în asfalt. Păreri de pași gravând asfaltul cu o scriere indescifrabilă.

Mă „recunosc”, distant, numai cu ceilalți bicicliști. Ritualul minimal-teritorialist, de haită. Am deja traseul meu, dar nu cunosc cu adevărat pe nimeni, cât e de lung.

Moșul vrea să-mi vândă un ceas kitchos, cu un automobil grosolan gravat pe capac. 17 rubine, cere două sute de lei, lasă singur din preț, fără tocmeală, până la o sută cincizeci. 

Mă opresc din privit, din încercarea neostoită de a pricepe ceva, nu știu cum se face asta, privesc vidul; de nevoie, îmi micșorez la loc pupilele atingându-le cu degetul gol și, în sfârșit, respir. Încep să simt: gustul lipsit de iluzii al berii din miezul zilei, ghicesc durerea de cap ușoară de mai târziu și mă cuibăresc ca-n fotoliu în starea de bine, de timp topit, nemăsurat. În ciuda pașilor ce nu se opresc, a oamenilor care ies fără clopote din dom; picturile ieftine pălind în soare. Moșul nu vinde, de fapt, nimic. E un mic mincinos bătrân, nu-l așteaptă nimeni acasă.

_________________________

*(trad: Îmi vine să vreau lacrimi) - Fernando Pessoa: O Livro do Desassossego

Lieblosigkeit

Astăzi nu-mi doresc muzică, mă las în voia sunetelor naturii urbane, din care încerc să elimin pocnetul sacadat, inegal, al capacului de canal din mijlocul drumului, de neevitat sub roțile automobilelor. Câteva vrăbii tigrate, însă, ciudat, nici o mierlă în seara asta, câțiva bătrâni se aud mormăind ceva mai departe, vrabia ține tactul cu țipete ritmice, fără melodie - nu e ca la vodevil.

Și-apoi, privitul pe geam, privitul în general, m-a cocoșat. Soluția la asta ar fi un balcon.

N-am putea, oare, salva pe cineva doar printr-o privire? Fericindu-l cu o privire fix în acea zi, în acel moment în care ajunsese la convingerea că nu mai există, că e insignifiant. Să se recunoască, să se reconfirme, subit, salvator, în ochii mei.

Citim, ne odihnim picioarele unu-n poala celuilalt, picioarele miros a cremă cu mentă & lămâiță, trecem dintr-o odaie într-alta, mersul nostru du-te-vino stârnește mici curenți inofensivi și norișori nostalgici din praf de piele moartă - briza unei case, briza unei intimități fără cuvinte. Primele cuvinte, mereu rostite prevenitor, cu un zâmbet permanent, proptea între literele lor, subiectele alese sunt dintre cele ușoare ce nu alungă zâmbetul, iar palmele foșnesc mulțumite pe-ntinsul pielii, timp în care ochii nu părăsesc paginile furăcioase ale cărții.

Pessoa: „Niciodată nu iubim pe cineva. Iubim doar ideea pe care ne-o facem despre acel cineva. E un concept care ne aparține și - de fapt - pe noi înșine ne iubim.” (Cartea neliniștirii - Humanitas, trad. Dinu Flămînd)