El jardín de senderos que se bifurcan*

als spunea...

parca spuneati k nu mai cititi 'dilema'?!...

Cristian SÎRB spunea...

Spuneam că nu-mi mai fac abonament. Mă iritaseră cumplit mai mulţi companioni de-ai dv de redacţie: S. Sora, M. Florian, A. Gorzo. Fiecare în felul său. În acest nr m-a indispus cumplit dl S. Voinescu, în veci neconsolat că nu toată omenirea l-a însoţit în doliul dumisale pentru Pavarotti. Ş-apoi: 1. Mi-e destul de greu să nu o cumpăr când o văd la tarabă. :) 2. Mi-a făcut din nou poştaşul abonament din oficiu... 3. Dl. Pleşu pare a-şi regăsi încet condeiul acid (iar când scrie astfel la adresa confraţilor de elită, care s-au rătăcit în adulaţia faţă de grobienii politicii, miam!), e păcat să pierd asta.

als spunea...

1) va inteleg, uneori o mai cumpar si eu, de joi - n-am rabdare sa mi-o iau a 2-a zi de la redactie. 2) om atent, deh... 3) pai probl e materialu! cind are dspr ce sa scrie, e zeiss (4 - plus k si eu imi continui calatoriile, care stiu cita placere va fac ;)  ps si pe mine m-a enervat atit 'colegu sever', cit si 'the bright young scholar' m. neamtu... le-am dedicat un 3,14 ;P

Cristian SÎRB spunea...

Ah, călătoriile alea! :) Dar musai să(-mi) spuneţi pe cine aţi văzut. "Bright young scholar" - cu asta mi-aţi făcut uichendul, pe bune! :) E o caracterizare atât de compactă şi atât de sarcastică încât nu văd ce aş mai adăuga. Mulţam! Încă mă amuz! :) Tre' să-i găsim (scuzaţi acest bovaric 'noi') şi lui Seve' una, tot pe-atât de concisă!

Cristian SÎRB spunea...

Vizitat 3,14-le. Aceleaşi m-au indispus şi pe mine. Doar ştiţi că SeVe şi Michael Neamţu fac windsurfing pe 'aripa moderată' a autohtonismului ortodoxist conservator zis (eu zic) şi 'Răcnetul Carpaţilor'. Articolul (Declinul apusean la moartea unui idol: Michael Jackson) pomenit de dv a fost preluat şi citat într-o veselie chiar de neprietenii 'scholarului' (da, se poate şi mai 'tradiţionalist', mai 'autohtonist', mai puritan de atât! - este vorba de neprietenii legionaroizi ai lui M. Neamţu, care-l consideră prea filosofard, papistăşit..., prea 'ecumenist', printre altele). Iar tona de 'pilde' nemțene, culese din rockul hard sau psihedelic, din jazz, nu alungă nici o ţâră din impresia de băiat de altar uşor impresionabil şi pasibil a auzi 'şoapte divine' cauzate de calitatea îndoielnică a vinului de împărtăşanie. Ah, aceşti născuţi-gata-maturi, care ne predică jazzul din cădelniţă!

als spunea...

'predica jazzul din cadelnita' - bine spus! daca o s-o folosesc o sa precizez sursa ;) ps asta mi se pare si mie infricosator, la neo-conii nostri: li se pune 'schema ideologica' pe ochi & urechi si nu mai vibreaza - simplu & sincer - la nimic... artele sint 'filtrate' partinic :( (* J.L. Borges)

Un accident de cal

Dacă aș face o repezită clasificare a personajelor antipatice din Căutarea timpului pierdut, imediat în urma celor doi neîntrecuți Verdurini - pe care îi percep ca pe o unică ființă bicefală, vampir social - ar veni absentul, dar mult invocatul pictor cu nume prețios, artificial, Elstir, descris ca un fel de zeu moral al epocii sale, o „conștiință”, un „fermecător spiritual”. Reperul absolut, guru-ul consultat de toată suflarea cu pretenții culturale a epocii.

Cu ajutorul pisicii, am isprăvit și Captiva. Fugara. În chinuri. Greoi final. Glorioasă expandare! Odată buretele de absorbit amintirile mustind de apă murdară, Proust îl stoarce cu o ultimă mișcare energică, brutală, n-aș spune însă și neașteptată: „Albertine a plecat”. A părăsit de bunăvoie colivia sa de aur din centrul Parisului. Îi rămân recunoscător Albertinei că a împachetat și s-a tot dus, încotro văzu cu ochii. Oscilația aceea vicioasă între gelozie, interes și indiferență, jocul de-a iubirea, angoasa de separare mă obosiseră. Sau mi-au amintit, ca să fiu cinstit, de prea multe de-ale mele.

Libertina Albertine alege să iasă din „captivitate” pe ușa principală, care, de altfel, stătuse mereu descuiată. Nu sare pe fereastră, nu se sinucide. Cel puțin, deocamdată. Nevinovată sau vicioasă, cum o bănuia tânărul Marcel, nu mai îndură să trăiască în deținere, împăiată, prezervată ca un trofeu, la discreția umorii schimbătoare a gardianului ei.

Muri Albertine (aseară) într-un accident de cal. Se poate spune așa, nu?, dacă se folosește și expresia accident de mașină.

Durimi în noaptea de sânziene

Sînziene & cărți - C.S./Iunie 2012

M-am trezit în durerile facerii în dimineața zilei lui Ioan, iar în spatele altoiului creștin, dezlipit pe la colțuri, am văzut cum încă-mi surâdea neliniștitor, solar, cultul zeiței Diana și al hologramaticelor nimfe fidele din suita sa.

Ioan Botezătorul, îmi pare, rămâne același personaj charismatic, apropiat sufletului meu; e însă un nedreptățit - o figură estompată cu de-a sila, cam prea grijuliu pus la o parte de numeroasele concilii și sinoade care au „normat”, printre altele, cu o pricepere și un har de care mă îndoiesc fără teama de a greși, sexul îngerilor, dar și, în mod arbitrar, ce anume să fie păstrat și ce să fie „cosmetizat” din Evanghelii.

Mi-am petrecut ajunul Sânzienelor prins în pântecul fecioarei de fier a durerii mele de cap din fiecare sfârșit de săptămână. Durerea m-a trăit, m-a gândit (dacă poți avea gânduri limpezi într-un asemenea chin) și a îndeplinit cu oarece succes, în locul meu, un minimum din tabieturile mele zilnice.

Am devenit și eu unul dintre urbanii de ocazie. A fost un proces rușinos de facil transformarea mea. Mireasma discretă, de câmp, a florilor de sânziene îmi fecundează acum migrena. M-a deochiat. În afara Orașului, mă pasc alergiile. Iar „urbanul” - cu event-urile sălcii & conformiste, mimetic-occidentale, cu „papionadele” sale, susținute de oierii minții în sprijinul refutabililor boieri ai minții, cu street delivery-urile sale rayban cu tot - m-a pocit. Dianele poceau dintotdeauna gura fetelor care nu le țineau sărbătoarea, și-i pedepseau îngrozitor pe feciorii care juraseră strâmb (ca din prima zi a restului vieții să-și urmeze mereu vocația și nu corporația).

Astăzi, sper că numai astăzi!, auriul și mireasma sânzienelor din vază nu mă mai transportă. Nu mă pot opune curgerii timpului, ziua cea mai lungă a trecut, ne îndreptăm lent către ziua „cea mai egală” și apoi către ziua cea mai scurtă a anului.

Schuldbewusstsein

Onorată Tanță, de bună voie m-am prezentat dinaintea înălțimii voastre pentru a mărturisi că mă fac vinovat de o infinită vină, după cum se va vedea în cele ce urmează. Mărturisesc că am început să-l citesc pe domnul, actualmente absent, Robert Musil - Omul fără însușiri, din pur snobism. Nu vreau să par acum țâfnos sau să încerc prin vreun vicleșug oratoric a obține îndulcirea pedepsei pe care cu umilință o aștept să cadă nemilos asupra mea, izvorând din întotdeauna imparțiala judecată a înălțimii voastre. Însă mi-a fost dat să văd că snobismul chiar este uneori de ajutor în a ne apropia, a le da cep și a duce la bun sfârșit unele cărți, altfel, imposibile. Cărți atât de grele încât le-am putea folosi cel mult în sezonul rece drept pietre pentru muratul verzei. Snobismul, puterea de neînfrânt a imitației, teama de gura țoapelor literare, a rafinaților cunoscători de beletristică, defecanții de Litere în general, sunt de natură a ne pricopsi cu pleașca unor lecturi esențiale, pe care le-am fi trecut, în alte împrejurări, înspăimântați, cu vederea. 

Multe n-am citi noi. Noroc cu vigilența acelor inse & inși cu prea multe însușiri, bine situați cultural, răsuflând greu și la răstimpuri îndelungate în aerul rarefiat din mediile scriitoricești în care-și poartă aurita existență, și care, chiar și atunci când merg la magazinul din colț în scopul lumesc de a-și reface rezervele de hârtie igienică, o cer vânzătoarei prin mijlocirea perifrazelor baroce sau, din contră, a elipselor minimaliste, iar, dacă dispun de ceva mai mult timp și de-un taburet neșchiop, pot chiar face parada unui stil eseistic fără cusur pe subiectul: cum să ne ștergem cu mătase la fund din trei mișcări.

C.S./Mai 2012

Din păcate, de la o sută douăzeci de pagini încolo (traducere Mircea Ivănescu; curată traducere, deși o groază de la modul într-însa, deh, poate că omul avea o slabă încredere în puterea adverbelor de mod românești neînsoțite de locuțiuni), snobismul singur nu mi-a mai fost, recunosc, onorată Tanță, de nu știu ce ajutor.

Așa am ajuns de mi-am dat seama, prin propriu-mi efort de astă dată, că pe Robert Musil nu trebuie să-l citești neapărat descoperit, stând de-a-n picioarelea, costumat la frac și gâtuit de-un papion alb-negru. Secretul e să nu-l iei în serios nici măcar în cele mai aride și filosofice pasaje ale romanului. Să te lași lunecând liber pe mâzga neostenit caustică ce lubrifiază cap-coadă monumentala-i lucrare. Omul fără însușiri ar trebui citită și, mai ales, recitită ca într-un fel de joacă. Cu-o minte de copil (firește, de copil învățat) care nu și-a pierdut abilitatea de a se juca, de a fi și neserios, pus pe năzbâtii, degeaba îți rulezi ochii, Tanțo! Mi-a pierit schuldbewusstseinul.

Adio, Udrea! Să nu ne scrii!

Au pus în scenă, bieții, toate scamatoriile, trucurile, tertipurile omenește posibile pe o durată de timp atât de restrânsă, scursă între eșecul răsunător la guvernare și alegerile locale: și-au schimbat culoarea, sigla, s-au „creștinat” pe afișe, au fost mai degrabă discreți în campanie (păi, ce - Doamne, iartă-mă - ar mai fi putut promite?) și au contat pe somnolența proverbială a electoratului băștinaș, acolo unde știau prea bine că au administrat scandalos de prost sau de indolent localitățile ținute de peste un deceniu în încremenire (orașul meu natal nu e o excepţie). Aș adăuga la șirul eforturilor lamentabile de a repara ireparabilul, la capitolul cum te iluzionezi, așa dormi, și modificarea sinucigașă, pregătită cu autodedicație, a legii electorale în sensul renunțării la cele două tururi de scrutin. Se presupunea, cu o viclenie proastă, că primarii PD-L aflaţi în funcție vor avea astfel un avantaj. Dar n-a mai fost să fie. Cel puţin, pentru edilii cu realizări minore - nu!

Sunt convins că oamenii care îi vor înlocui acum pe - mai deunăzi, aroganții grofuți locali şi peste noapte botezații - meceliști în fotoliile roase-n șezut din cauza excesului de mandate (obținute mai mult inerțial decât pe merit) nu sunt chiar toţi niște personalități providențiale; minuni nu se vor întâmpla în acest tărâm al fatalismului. Dar am satisfacția că, grație jocului democratic, grație puterii votului fiecăruia dintre noi, o bună bucată de vreme nu o să le mai îndurăm chipurile suficiente şi paşii crăcănaţi de povara autorității ce le apăsa pe umeri, fojgăind de colo-colo pe corso fără nici o treabă, cheile de la „tancuri” zornăindu-le - masculin, potent, dominant - la inelar. În lipsa unor personalități reale, înzestrate cu bun simț și pregătite să ne administreze decent, înlocuirea prin vot democratic, o dată la patru ani, a celor care au mai rămas "buni" de ales, adică răii cei mai mici, aproape că mă mulțumește - oricât de jalnic ar suna asta!

Și nu, am trăit cu toții, minut cu minut, în aceeași țară, nu-mi spuneți, așadar, că PD-L plătește acum cu impopularitate nu știu ce reforme îndrăznețe care ar fi dat un avânt nemaivăzut României! Nu plăteşte nici aşa-zisa, selectiva politică de austeritate, în fapt, aplicată aproape exclusiv pe spinarea bugetarilor cu salarii infime şi a merituoasei clase mijlocii (austeritate ce a dus până la aberaţii ca desfiinţarea unor spitale şi şcoli, în condiţiile în care au fost inaugurate, în schimb, inutile parcuri săteşti sau solare parcuri urbane cu alei halucinante şi cu fântâni arteziene care şoptesc basme de groază copiilor, patinoare scumpe, fără gheaţă). Până și cel mai neinstruit elector are un anumit (minim) simț cu ajutorul căruia poate amuşina făcătura, incompetența sau reaua voință, abuzul şi deșănțarea. Orice plătitor de impozite locale se poate declara insultat de cârpelile de ultimă oră, electorale, aplicate (pe unde se vede) infrastructurii, de găsirea magică, de ultim moment, a unor bani pentru nişte pavaje incomplete şi pentru vopsirea unor garduri fără urme de leoparzi dincolo de ele. Blamul a fost, de aceea, ferm.

Ne revedem la re-examinarea din toamnă. PD-L, pân-atunci, adio! Dar, am putea spune şi: adio alternativă! Asta nu-i tocmai o bucurie.

Sentimentul imponderabil al telefonului

La telefon, sentimentele contradictorii costă bani. Gândul la timpul care curge, contorizat, ne face incoerenți, ne agită și (pe mine) mă abrutizează. Replicile ni-s fragmentate, poate și pentru că ochii nu întâlnesc nici o față, chipul Celuilalt, înaintea lor. Vorbim folosindu-ne de-o avalanșă de stereotipuri. Nici o scrutare semnificativă, nici o tresărire, o umbră, o roșeață alunecând necontrolat peste obraz, nu pot trăda gradul de sinceritate din cuvinte. Mi se pare atât de fățarnic dialogul la telefon în timp ce stai întins comod pe spate în pat și privești tavanul cu pupilele fremătând în gol, agățate de cele mai fine crăpături din tencuială, descoperind fire de păianjen pe care nu le voi înlătura niciodată, dilatându-se, răspunzând stimulilor fără chip ce vin pe calea undelor, orbecăind în căutarea, negăsirea, și-n istovitoarea închipuire a Celuilalt, ca în cea mai adâncă beznă.

Se va auzi la deal. Playlist pentru la vară

Am arat cu mandibula ta douăzeci și cinci de rânduri de vie, am altoit vițele sălbatice cu vițe nobile, am cules strugurii rupându-le codițele cu dinții, am stors vinul călcându-l cu picioarele a șaptesprezece fete de curând foste virgine, am pus toți strugurii căzuți pe de lături la loc sigur, întinși pe ațe în pod, so why you're pushin' it?, am escavat un puț cu falca ta și eu nu m-aș fi oprit de n-aș fi fost oprit, voiam să eliberez fiarele subsolului patriei, să le ajut să iasă din măruntaie, să nu le mai aud chinul, scâncetul, implorările, urletul surd. Mi-am luat chitara dragă de alături și i-am făcut din ea un guler frumos pentru pian și coarde celui mai bun prieten al meu.

Iar pe dl Milan Kundera (Testamente trădate) - cu tot cu Stravinsky și Janacek ai dumisale și cu pledoaria uscată pentru muzica adresată Rațiunii și nu Simțirii, și disprețul olimpic al cehului apatrid față de rock, față de simfoniile compuse de Chopin, față de operele lui Beethoven și față de polifonia prea ordonată și prea sentimentală, prea ca la carte, a lui Bach, cu erudiția dumisale acumulată, ai zice, în zadar, acest Milan Kundera îmbătrânit degeaba, pentru că tot ce a citit și-a pățit pare-se că l-a făcut mai îngust și mai înăcrit - l-am legat frumos de un scaun, urechile deschise larg, și am apăsat pe-un picior de play. Toată tărășenia asta ce a condus la producerea unor astfel de sunete a început înainte de alungarea familiei adamice din Paradis. Dieselboy.

Essence

Erau atâția vapori de benzină în interiorul mașinii încât nici n-am băgat de seamă când și prin ce scamatorie peisajul începuse să-și modifice înfățișarea, împodobindu-se firesc cu palate ducale și comitale, împresurate de parcuri grandioase, în stilul raționalist francez, ferecate cu ziduri de netrecut, privindu-le, surâdeam cuprins de-o nesfârșită voie bună și mulțumire de sine; picotind și tresărind în transă, mi-am scos pașaportul la vamă și i l-am arătat, râzând deja în hohote, vameșului nedumerit care intră automat la bănuieli, ignorând ce picioare întinse purta dumneaei pornindu-i direct din fund către sol, sfidând gravitația!, și cum îi mai fluturau pe deasupra genunchilor stindardele decolorate, înnegrite de mizerie ale teritoriului românesc!

erau atâția vapori acumulați în mașină că în momentul în care femeia de lângă șofer își aprinse cu mișcări încete o țigară am închis ochii fiind sigur că ne vom pulveriza cât ai clipi, cât ai zice pește, dar eu n-am vrut să fiu cel care clipește în astfel de situații explozive, nici cel care zice pește, și doar așa, grație firii mele ezitante, am putut fi salvați, ne-au găsit într-o parcare cântând ceva psihedelic, de la cenaclul flacăra, și inhalând în draci cât mai multă benzină

iar când s-a apropiat polițistul să ne întrebe vedem și noi un buletin ceva, deschideți portiera vă rog, am izbucnit cu toții într-un hohot comun și tot mai răsunător de râs de la care s-au pus în mișcare ștergătoarele de parbriz începând să frece isteric sticla uscată și au ieșit airbagurile din roți, că altundeva nu se găseau, mai fuseseră parcă niște pungi veștede de plastic pe-acolo și-o cutie cu prezervative, dar noi nu folosim, avem încredere în bolile transmisibile sexual, deci fute-mă, în plus oricum nu garantez că alea s-ar fi putut umfla în caz de impact, n-aș băga mâna în foc.