Deznădejdi proletcultiste (franceze)

Într-un articol de-un tezism ce s-ar vrea, probabil, fin, subliminal, dar pe care eu, unul, nu-l pot mistui, publicat de Magazine littéraire - Le peuple, ce grand oublié?, Patrice Bollon deplânge cu lacrimi cam roșietice, cu sinistru gust marxist-leninist, ce aduce aminte de tonul discursului ceaușist al tezelor din iulie 1971 și al plenarei din octombrie același an a CC al PCR, următoarele: nu mai scrie nimeni, dom'le, despre popor! Despre indivizi izolați, despre minorități, dragoste și alte drame din astea, mă-nțelegi, „meschine”, mic-burgheze, evazioniste - da. Despre „masele populare” și spiritualitatea lor „adevărată”, despre „dinamism social” - nu.

Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii - se intitula teza lui Ceaușescu. Patrice Bollon mai că nu dă și domnia sa prețioase indicății despre cotele și conținutul de literatură pe cap de massă furajată. Dar tot nu se abține să încheie apoteotic cu o „subtilă” promisiune-amenințare că poporul în mod cert se va trezi, se va ridica și, pe nepusă masă, ne va salva. De cine? De noi înșine, de bună seamă!

Dacă stăm strâmb și gândim drept, chestia asta numită generic „popor” nici nu există în stare naturală, ci numai atunci (și anume, pentru scurtă vreme) când vreun geniu sau vreun dobitoc bolnav de putere adună într-o psihoză unică mai multe mii de frustrați (literatura gauchistă le-ar spune „nevoiași”) laolaltă. Ne și crucim când ne e dat să constatăm că mai avem printre noi inși, umaniști de laborator, care continuă să se iluzioneze că patimile și trăirile social-politice ale omului primează, iară nu cele personale, private, interioare.

À considérer les livres qui paraissent aujourd’hui, on se demande parfois si l’on ne se trouve pas en présence de traductions, non signalées comme telles, d’oeuvres venues d’une sorte de terra incognita, absente des atlas. Alors que tout n’est que chômage, difficultés matérielles, crainte de l’avenir, les romans actuels semblent presque tous se dérouler - quand le monde extérieur daigne s’y montrer, ce qui n’est pas toujours le cas -, sinon dans des quartiers chic avec d’élégantes maisons design, du moins dans d’intéressants districts bourgeois-bohèmes, avec de l’argent à discrétion, puisqu’ils n’en évoquent jamais l’effet du possible manque, et des angoisses bien sûr, de dramatiques même, mais purement « existentielles ». (...) Alors, le peuple? Définitivement oublié? Pas sûr. Car, avec la montée programmée des périls économiques, sociaux et politiques, la plebs et le populus pourraient bien, sans crier gare, retrouver la parole. Et nous sauver.

Pe mine, textul (altfel, din belșug argumentat și asezonat cu lămuritoare expresii latinești) din Mag litt. m-a pierdut cam pe la paragraful în care se elucubrează despre Franța, o țară prin excelență republicană, dans le passé... Atunci va putea fi numită Franța pays républicain par excellence, când această încă juvenilă tradiție seculară (laică) o va depăși în cronologie pe aceea - milenară, sacră! - în care tărâmul ce poartă acum acest nume de țară a fost parte a unui întins și glorios imperiu, și-a unui durabil regat, or, pentru următoarea mie de ani, nu e cazul: „Pays républicain par excellence, la France s’est singularisée dans le passé par ces grandes machines romanesques comme en ont écrit Balzac, Hugo, Zola, Vallès, etc., où passait l’« âme » du peuple.”A se slăbi!