Sigur că, în starea de tâmpire în care ne păstrează cu grijă părintească execrabilele radiouri (cu o excepție - Guerrilla!) și televizuini românești, e greu să găsim loc și pentru conectarea (la care visam în anii comunismului și de care beneficiarăm din plin, paradoxal, înainte de anii 2000, înainte ca românilor să le vină ideea proastă de a compune) la noutățile muzicale occidentale. Ne e hărăzit să băltim azi în tone de muzică autohtonă ineptă, cel mult neinspirată, cu un segment lounge - new jazz cvasi-neacoperit, intoxicați din belșug cu cântări interpretate robotic, fără accentul natural din limbile respective: în portugheză, zulu, spaniolă, greaca nouă.
Cu gângureli și miorlăituri cocalarești, imitația vulgară a Orientului apropiat - bărbați cu metrosex incert, care gem și șușotesc femeiește în niște făcături muzicale destinate prepuțului, nu simțirii sau dansului. Le-am ignora cu aplomb, de nu ar fi puse până la spălarea creierelor în autobuz, automobile personale sau de ocazie, în brutării, fabrici și uzine, cafenele. Privită dinspre muzica nouă, România - cu concursul dat de năucitorul conformism întru dezinteres al ascultătorilor locali de pop/dance/electro - fie admitem că nu există, fie că, în cel mai fericit caz, se află înțepenită undeva într-o epocă pre-medievală.
În „atașament”, vă propun o îmbucătură de KIMBRA - e o producție de prin 2011! Și zic să nu vă limitați la a asculta doar ce am postat eu mai sus din creațiile fetei ăsteia neozeelandeze.
Inevitabil, mă poartă gândul la o neconvingătoare șansonetistă (tânără) franțuzoaică, numele îmi scapă, prezentă la noi, cu aceeași melodie obsesivă, pe unele radiouri. Un cântecel fără istoric, despre liberté, bogățiile de care domnișoara (să-i zic „cetățeanca”?) se leapădă, modul de trai burghez, pe care, ce surpriză!, îl disprețuiește. La un moment dat (sau or fi două momente date?), imită și trompeta, ceea ce îi iese chiar bine. De ce nu i-o fi venit cuiva ideea să, și anume, sufle în biata solistă ca-n instrument, să ajute fata a se simți bună la oarece, la altceva decât a despărți în silabe versuri folkiste în perfecta antifonie a insipidului fel franțuzesc de a cânta. Francezii-s atât de încântați de sonoritățile (incontestabil desăvârșite, nu cred că sună altă limbă mai frumos urechilor ca franceza cea curată!) limbii pe care o vorbesc, încât îi ia pe dinainte, adesea, impresia că orice ar murmura, graseind, pe fundalul unui zdrăngănit de chitară = muzică. Greșit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu