Fără nici o legătură: oamenii toamnei târzii îmi pare că sunt niște personaje aparte, de obicei ascunse, cu tracul scenei deschise, din cele care evită să-și serbeze ziua de naștere, oprimați fiind de un soi de obsedantă angoasă în fața morții și pradă unei mai pământești inapetențe către cheltuială: e ca și când și-ar cheltui însăși viața, risipind banii. Toamna și aniversările sale deprimante - nu ai cu ce să decorezi sala de bal, iar dacă alegi crengile de conifere, gândul te poartă la sărbătorile de iarnă, când totul e țeapăn, până și timpul.
Trebuie să umblăm în rândul lor (cum spun bătrânii) pentru a-i curta, ne folosim, adică, de epuizante artificii pentru a-i atrage să se bucure cu de-a sila alături de noi, iar ei ce fac: se izolează septic, ipohondri cum le e felul, aleg solitudinea, intrând anticipat în hibernare, se congelează, refuzând trecerea și îmbătrânind pe nesimțite, în brațe ținută strâns convingerea că ei nu vor cunoaște sfârșitul.
Deschizându-li-se pentru întâia oară ochii pe lume, n-au putut zări sau simți în nări decât o natură în lentă putrefacție, colorată frumos ca-n octombrie, dar pe moarte, au văzut de la fereastră, sprijiniți de pervaz în brațele mamei, oameni gravi pășind înfiorați pe străzi, înfofoliți în haine groase și grele, copaci înmărmuriți, negri, zgrepțănând un cer sărac, static și cerul, brăzdat de zburătoare cenușii - păsările cele „adaptate”, ce nu obișnuiesc să migreze în țările calde.
Tomnaticii târzii sunt, poate, marii noștri visători - așa cum moldovenii sunt adesea clișeizați în mari povestitori, care sug tehnicile narative, firește, odată cu laptele de la sânul matern. Îți pot bate fără oboseală câmpii despre planurile lor de viitor aducătoare de trai îmbelșugat, numără în neștire bani necâștigați, fabulează despre proiectate (rareori împlinite) călătorii peste mări și țări, alteori „descoperă” că ar fi de sânge boieresc și numai buni de pus în fruntea bucatelor, însă toate acestea nu părăsesc nicicând închipuirea lor sufocant de bolnăvicioasă.
Trebuie să umblăm în rândul lor (cum spun bătrânii) pentru a-i curta, ne folosim, adică, de epuizante artificii pentru a-i atrage să se bucure cu de-a sila alături de noi, iar ei ce fac: se izolează septic, ipohondri cum le e felul, aleg solitudinea, intrând anticipat în hibernare, se congelează, refuzând trecerea și îmbătrânind pe nesimțite, în brațe ținută strâns convingerea că ei nu vor cunoaște sfârșitul.
Deschizându-li-se pentru întâia oară ochii pe lume, n-au putut zări sau simți în nări decât o natură în lentă putrefacție, colorată frumos ca-n octombrie, dar pe moarte, au văzut de la fereastră, sprijiniți de pervaz în brațele mamei, oameni gravi pășind înfiorați pe străzi, înfofoliți în haine groase și grele, copaci înmărmuriți, negri, zgrepțănând un cer sărac, static și cerul, brăzdat de zburătoare cenușii - păsările cele „adaptate”, ce nu obișnuiesc să migreze în țările calde.
Tomnaticii târzii sunt, poate, marii noștri visători - așa cum moldovenii sunt adesea clișeizați în mari povestitori, care sug tehnicile narative, firește, odată cu laptele de la sânul matern. Îți pot bate fără oboseală câmpii despre planurile lor de viitor aducătoare de trai îmbelșugat, numără în neștire bani necâștigați, fabulează despre proiectate (rareori împlinite) călătorii peste mări și țări, alteori „descoperă” că ar fi de sânge boieresc și numai buni de pus în fruntea bucatelor, însă toate acestea nu părăsesc nicicând închipuirea lor sufocant de bolnăvicioasă.
***
11 comentarii:
Tare aș fi curios să știu la cine te gîndești.
Am avut în vedere o seamă de cunoștințe și prieteni de-ai mei, inițial, după care mi-am dat seama că „portretul” se lipește foarte bine și de niște lei, și de niște gemeni pe care-i știu, dar mai ales de berbeci (berbecii fiind cei mai teatral-histrionici).
Mie nu mi se potrivește. Am fost de timpuriu un copil realist-lucid. Nu mi s-a întâmplat prea des să-mi povestesc visurile ca fapte împlinite, cum am văzut, crescând, că se practică la scară largă, în omenire.
Uneori, văzând asta, fabulația asta continuă de care suntem înconjurați, nu mă pot împiedica să mă întreb la ce folosesc stabilimentele neuro-psihiatrice, cu atâția deliranți cronici, neinstituționalizați, pe cap de locuitor!
Pe mine m-ai făcut să mă gândesc la bătrâni, poate şi titlul m-a păcălit... Şi fecioarele cum sunt?
Fiind născut în noiembrie, m-am simțit vizat. Și nu neapărat pentru că aș crede ori că mi se potrivește descrierea, ori că nu mi se potrivește, ci pentru că m-aș aștepta pe undeva să te fi gîndit și la mine. Desigur că așteptarea n-ar fi, dacă; dar asta e altă poveste, deși nu e off-topic.
Citindu-ți schița, îmi sare în ochi separația eu-ceilalți. E mai mult decît o separație, e o ruptură patetică cu surle și trîmbițe, ca la Ceaikovski. Iar problema ei este poziția pe care o ia cel care o face: non-participativă, mai mult, anti-participativă, și în același timp contemplativă. Adică stai la o parte, refuzi categoric să participi, și le spui celorlalți: Ei, hai să vă văd acuma. Și tu, și ei știți foarte bine că urmează sentința nemiloasă, dărîmătoare, ireversibilă, rostită cu satisfacție păguboasă: N-ați făcut bine. (Împachetată în aceleași culori patetice, care au savoarea lor, de ce să n-o recunoaștem.)
Nu vorbesc despre tine ca persoană, evident, ci despre personajul-autor pe care l-ai creat. Excelentă idee literară, reproducere cum nu se poate mai fidelă a psihozei societății în care trăim. (Cred că de o psihoză e vorba aici, mai degrabă decît de o nevroză.)
Iar contradicția oarecum amuzantă este că zodiile pe care mi le-ai dat de exemplu sînt toate din vară și primăvară. În aceeași ordine de idei, nu pot decît să te contrazic amintindu-mi de cei care mă înconjurau în iernile copilăriei: Veneau înghețați și ninși, era un ger de troznea, iar ei tropăiau la intrare și se bucurau că au ajuns acasă, la soba care duduia. Mai că aș spune că pe vremea aia lumea era mai veselă. Dar nu știu. Probabil că lumea e întotdeauna mai veselă în jurul copiilor.
Mă bucur, câtă vreme mai există această distincție eu - ceilalți, e de bine! Nu am a mă teme. Iar că unii se pot simți vizați, sau mai rău, jigniți, nu se numără printre grijile mele de când scriu pe blog (sau la ziare). Dar să se simtă! De aia nu mai pot eu. Iaca tu te-ai simțit, deși nu-ți știam eu ziua de naștere, nu le rețin decât pe cele câteva, pe care m-am străduit să le memorez. Mai și dau rateuri.
Apropo, textul este scris, într-o formă de bază, prin anul 2000... Stilizat în forma asta, ieri-alaltăieri.
Nu-mi plac deliranții, ei nu mă plac pe mine, nașterea lor, apariția lor în formă delirantă nu ține deloc de zodii. A fost o întâmplare că am cunoscut mai mulți tomnatici de acest fel. De aici și exemplele berbec, gemeni etc.
Nu-s ei, sărmanii, de vină că e uscată natura pe când se nasc. Nici măcar pentru nevrozele lor nu-s. Dar sunt ridicoli ca naiba când fabulează. Și mai ales când se cred boieri. Sau când, având vreun cămătar grec prin familie, de pe la 1800, îl cultivă mai ceva ca pe un basileu! Vezi cazuri cu nemiluita în blogosferă. Cu precădere, blogosfera sudistă.
Distincția eu-ceilalți rămâne. Cu toate că în textul ăsta e cumva lăsată în substrat, nu trâmbițată așa cum îți imaginezi tu, ca să-mi dai, probabil un argument în plus, că nu imaginația îți lipsește. Sau să fi zis „închipuirea”?
Îți scuz și trec cu vederea noianul de patetic, păgubos, psihoză etc. Faci ca orice țânc sau „literat” în devenire care a trecut vreodată pe acest blog si s-a agățat de scrisul meu: nu știi decât să te referi la mine (pornind de la o jalnică supoziție că însemnarea ar fi avut la bază noiembrie al tău, nu al altora).
Cred că ar fi bine să nu-mi dai replică la asta. Așa simt eu. Următorul meu comentariu simt că nu va mai fi atât de stăpânit. Oricum sunt destul de „montat” în ce te privește și mai bine ne scutești pe amândoi de o porcăială neavenită.
Îmi pare rău, brightie, nu știu, nu sunt Netty Sandu. :)
”un soi de obsedantă angoasă în fața morții” - Woody Allen sau E. Ionesco sunt și ei 2 buni reprezentanți ai toamnei târzii, moartea o regăsim la ei aproape în fiecare paragraf, dacă nu explicit, atunci mascată; asta ca să dau exemple cunoscute de noi toți. Știu însă să-și povestească nevrozele like no others. Ce am observat eu e că, citindu-i, îmi transmiteau și mie dorința de a scrie în felul lor ludic, absurd, plin de autocritica. Reușesc să se strecoare în mintea ta pe nesimțite (sau cu nesimțire).
Frumos text, indiferent pe cine ai avut în minte când l-ai scris.
Of şi eu care mă întorsesem în speranţa că-mi voi găsi pe masa pustie harta astrală...
Brightie, trebuia să râd?...
Ancussa, normal că indiferent pe cine am avut în minte (nici nu mai știu, e mult de atunci, dar cred la fel). :)
Nu trebuie să faci nimic din ceea ce nu curge natural. Chiar e contraindicat.
Acum zâmbii puțin. :)
Trimiteți un comentariu