Deznădejdi proletcultiste (franceze)

Într-un articol de-un tezism ce s-ar vrea, probabil, fin, subliminal, dar pe care eu, unul, nu-l pot mistui, publicat de Magazine littéraire - Le peuple, ce grand oublié?, Patrice Bollon deplânge cu lacrimi cam roșietice, cu sinistru gust marxist-leninist, ce aduce aminte de tonul discursului ceaușist al tezelor din iulie 1971 și al plenarei din octombrie același an a CC al PCR, următoarele: nu mai scrie nimeni, dom'le, despre popor! Despre indivizi izolați, despre minorități, dragoste și alte drame din astea, mă-nțelegi, „meschine”, mic-burgheze, evazioniste - da. Despre „masele populare” și spiritualitatea lor „adevărată”, despre „dinamism social” - nu.

Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii - se intitula teza lui Ceaușescu. Patrice Bollon mai că nu dă și domnia sa prețioase indicății despre cotele și conținutul de literatură pe cap de massă furajată. Dar tot nu se abține să încheie apoteotic cu o „subtilă” promisiune-amenințare că poporul în mod cert se va trezi, se va ridica și, pe nepusă masă, ne va salva. De cine? De noi înșine, de bună seamă!

Dacă stăm strâmb și gândim drept, chestia asta numită generic „popor” nici nu există în stare naturală, ci numai atunci (și anume, pentru scurtă vreme) când vreun geniu sau vreun dobitoc bolnav de putere adună într-o psihoză unică mai multe mii de frustrați (literatura gauchistă le-ar spune „nevoiași”) laolaltă. Ne și crucim când ne e dat să constatăm că mai avem printre noi inși, umaniști de laborator, care continuă să se iluzioneze că patimile și trăirile social-politice ale omului primează, iară nu cele personale, private, interioare.

À considérer les livres qui paraissent aujourd’hui, on se demande parfois si l’on ne se trouve pas en présence de traductions, non signalées comme telles, d’oeuvres venues d’une sorte de terra incognita, absente des atlas. Alors que tout n’est que chômage, difficultés matérielles, crainte de l’avenir, les romans actuels semblent presque tous se dérouler - quand le monde extérieur daigne s’y montrer, ce qui n’est pas toujours le cas -, sinon dans des quartiers chic avec d’élégantes maisons design, du moins dans d’intéressants districts bourgeois-bohèmes, avec de l’argent à discrétion, puisqu’ils n’en évoquent jamais l’effet du possible manque, et des angoisses bien sûr, de dramatiques même, mais purement « existentielles ». (...) Alors, le peuple? Définitivement oublié? Pas sûr. Car, avec la montée programmée des périls économiques, sociaux et politiques, la plebs et le populus pourraient bien, sans crier gare, retrouver la parole. Et nous sauver.

Pe mine, textul (altfel, din belșug argumentat și asezonat cu lămuritoare expresii latinești) din Mag litt. m-a pierdut cam pe la paragraful în care se elucubrează despre Franța, o țară prin excelență republicană, dans le passé... Atunci va putea fi numită Franța pays républicain par excellence, când această încă juvenilă tradiție seculară (laică) o va depăși în cronologie pe aceea - milenară, sacră! - în care tărâmul ce poartă acum acest nume de țară a fost parte a unui întins și glorios imperiu, și-a unui durabil regat, or, pentru următoarea mie de ani, nu e cazul: „Pays républicain par excellence, la France s’est singularisée dans le passé par ces grandes machines romanesques comme en ont écrit Balzac, Hugo, Zola, Vallès, etc., où passait l’« âme » du peuple.”A se slăbi!

Memorie și culpă

„Je m'appelle Brodeck et je n'y suis pour rien. Je tiens à le dire. Il faut que tout le monde le sache. Moi je n'ai rien fait, et lorsque j'ai su ce qui venait de se passer, j'aurais aimé ne jamais en parler, ligoter ma mémoire, la tenir bien serrée dans ses liens de façon à ce qu'elle demeure tranquille comme une fouine dans une nasse de fer.”

Pe dl Claudel l-am cumpărat (primit), în românește, mereu de la „reduceri”. Întâlnirile cu opera acestui sensibil și pe măsură de nemilos scriitor s-au transformat cu timpul, fără greș, în prietenie. Ferice de noi că Polirom expediază la secțiunea „chilipiruri” și autori foarte buni, care însă nu au cunoscut succesul, din rațiuni nelămurite de mine (snobism?), la cititorii băștinași. Cu universul său mic, cenușiu, claustrant, cu personajele sale minimal conturate, aproape schematice, cam ca în Dogville-ul trasat cu creta al lui Lars von Trier, Philippe Claudel m-a prins și m-a reținut pe-aproape preț de două romane.

O bizară figură omenească, un aparent rătăcit, desprins parcă dintr-un bâlci, oprește și cere găzduire - după război, după Holocaust, după violurile și epurările executate cu sârg de ambele părți - într-un sat uitat de lume.

„Omul acela era o oglindă, n-avea nevoie să rostească nici un singur cuvânt. Îi făcea pe toți să-și vadă propria imagine. Sau poate era ultimul trimis al lui Dumnezeu, înainte să-și închidă prăvălia și să arunce cheia. (...) Iar oglinzile, Brodeck, nu pot decât să se spargă.”(Philippe Claudel - Raportul lui Brodeck)

Taciturnul Anderer, omul-oglindă, schițează pe coli de caiet, din câteva linii apăsate ca niște verdicte inatacabile, portretele sătenilor, gazdele sale din anonima așezare lorenă. Și expune galeria de chipuri în sala mare a hanului. Caricaturi ale sufletelor. Rechizitorii în creion. Portretele, deși schițate inofensiv, fără tușe calomnioase, dezvăluie în mod scandalos ascunzișurile, slăbiciunile și chiar crimele elitei sătești. Oglinzi în care, din nefericire pentru intimitatea celor imortalizați, pot privi, până în profunzime - fără a întâlni vreun obstacol, fără ca vreo taină să rămână neluminată - și Ceilalți. Portretul lăuntric al fiecăruia să poată fi privit (înțeles) și de Alții. Toate mârșăviile, lașitățile înfăptuite, ascunzișurile teribile - date pe față. Anderer trebuie, așadar, să piară.

Celălaltul tipic, acest Anderer: îmbrăcat ca la carnaval, haine ieșite demult din modă, inadecvate, rotofei, cănit & fardat ca un bufon și, dacă e să ne încredem în ambiguitatea sugestivă a descrierilor celor care-i ies în cale și-i adresează cuvântul - puțin invertit. Pedant, zgârcit la vorbă, politicos și darnic, surâzător, voce efeminată. Din cap până-n picioare: altfel. Prescripția nescrisă de prin partea locului, pentru ca oricine o respectă să poată cunoaște răsfățul unei vieți tihnite, era, dimpotrivă, aceea că: „La noi, ca să supraviețuiești, trebuie să nu ieși în evidență cu nimic, să te confunzi cu ceilalți, să fii la fel de simplu și de neșlefuit ca un bloc de granit de pe o culme muntoasă.”

Lumea satului din Lorena nu-i asemenea cronicarului venetic Brodeck (un alt... altul, ales de „consiliul local” să dea seamă despre faptele cele cumplite, în ciuda împotrivirii sale - din acel chinuit „proces-verbal” s-a născut, în schimb, zice-se, cartea asta, Raportul...) - adică, iscoditoare și deopotrivă autoanalitică. Lumea e mai degrabă reticentă, agresivă - dacă e scormonită, vrea să uite, are o aversiune naturală față de destăinuire. Mărturisirea este echivalată de mintea opacă a mișelului cu înfrângerea, deși el ignoră că înfrângerea lui s-a și produs, odată cu păcatul comis.

O istorisire tăioasă și lucidă, personaje ce poartă nume străvezii, fiecare însemnând câte ceva, trădând poate o infimă caracteristică umană; un no man's land  care poate fi, în același timp, și everyman's land. Dincolo de hotarele satului, Istoria la scară „mare”, cu nimic diferită întru ipocrizie, cruzime și absurd.

„Omul e făcut în așa fel încât preferă să se creadă un spirit pur, un creator de idei, de închipuiri, de vise și de minuni. Nu-i place să i se aducă aminte că e și o ființă a materiei și că ceea ce i se scurge dintre fese îl reprezintă la fel de mult ca și ceea ce se naște și îi umblă prin creier.”

Portret în untdelemn de la bunica

Fără nici o legătură: oamenii toamnei târzii îmi pare că sunt niște personaje aparte, de obicei ascunse, cu tracul scenei deschise, din cele care evită să-și serbeze ziua de naștere, oprimați fiind de un soi de obsedantă angoasă în fața morții și pradă unei mai pământești inapetențe către cheltuială: e ca și când și-ar cheltui însăși viața, risipind banii. Toamna și aniversările sale deprimante - nu ai cu ce să decorezi sala de bal, iar dacă alegi crengile de conifere, gândul te poartă la sărbătorile de iarnă, când totul e țeapăn, până și timpul.

Trebuie să umblăm în rândul lor (cum spun bătrânii) pentru a-i curta, ne folosim, adică, de epuizante artificii pentru a-i atrage să se bucure cu de-a sila alături de noi, iar ei ce fac: se izolează septic, ipohondri cum le e felul, aleg solitudinea, intrând anticipat în hibernare, se congelează, refuzând trecerea și îmbătrânind pe nesimțite, în brațe ținută strâns convingerea că ei nu vor cunoaște sfârșitul.

Deschizându-li-se pentru întâia oară ochii pe lume, n-au putut zări sau simți în nări decât o natură în lentă putrefacție, colorată frumos ca-n octombrie, dar pe moarte, au văzut de la fereastră, sprijiniți de pervaz în brațele mamei, oameni gravi pășind înfiorați pe străzi, înfofoliți în haine groase și grele, copaci înmărmuriți, negri, zgrepțănând un cer sărac, static și cerul, brăzdat de zburătoare cenușii - păsările cele „adaptate”, ce nu obișnuiesc să migreze în țările calde.

Tomnaticii târzii sunt, poate, marii noștri visători - așa cum moldovenii sunt adesea clișeizați în mari povestitori, care sug tehnicile narative, firește, odată cu laptele de la sânul matern. Îți pot bate fără oboseală câmpii despre planurile lor de viitor aducătoare de trai îmbelșugat, numără în neștire bani necâștigați, fabulează despre proiectate (rareori împlinite) călătorii peste mări și țări, alteori „descoperă” că ar fi de sânge boieresc și numai buni de pus în fruntea bucatelor, însă toate acestea nu părăsesc nicicând închipuirea lor sufocant de bolnăvicioasă.

***

Omul cu pisici

Temperaturi exuberante ce-ți topesc încet ciorapii de nylon pe degetele lungi ale picioarelor până să ajungi acasă, mai ales dacă locuiești în căsuța din pădure, alături de cei 7 pitici, explicabil științific prin aceea că soarele s-a metamorfozat în mare sportiv și a prins obiceiul de-a alerga cu râvnă înainte chiar de propriu-i răsărit de-a lungul digului, călcând nesimțitoriu peste smocurile grase de măcriș, ca să scape de kilogramele în plus și de pisicile care - se vorbește - urmăresc tocmai acele femei ce umblă fără țintă, și umblă fără (să aibă nevoie) a ști încotro o apucă, amușinând mirosul tare, înțepător, marin, de bărbat pus pe hârjoană, cu ceafa zbârlită și toracele înfoiat, pregătit a (se) impune în fața concurenței. Vastă ceremonie regală pentru un minut de tăvăleală.

Lucrătorii forestieri se odihnesc pe marginea bătărorită și de lumină ferită a șanțului, la o bere ieftină, neluând seama la ce se petrece în preajma lor, pentru ei, hai să mori tu, nu există sexînsine, ci doar mlăștinosul hău dintre coapsele femeii, iar femeia are răbdare, trebuie să aibă, învârtind mereu cu linguroiul în mămăligă, ștergându-și prevenitor, la fereală, puținul ruj cu care își înviorase buzele la locul de muncă, îl așteaptă pe el să se întoarcă acasă și s-o azvârle dintr-o îmbrâncire în așternutul duhnind a lăbile picioarelor lui descompuse sub soarele (nefiresc de cald al) lui aprilie.

Inconveniente

Nu pot dormi cu lumina aprinsă (decât zbuciumat, cu plăsmuiri feroce năvălind în preconștient). Nu-mi convine ca partenerul de conversație să schimbe brusc (laș) subiectul, în plină fervoare a argumentației mele. Am nevoie de draperii groase la ferestre. Nu mă grăbesc să răspund la telefonul mobil, dacă mă aflu în miezul unei discuții cu altă persoană. Nu răspund la telefon în timp ce frizerița mă tunde, nu-mi permit să o întrerup (cu toate că ea nu ezită să schimbe o vorbă, câte un pic, cu fiecare membru al familiei dumisale, uitând apoi unde a rămas, de care parte a capului meu). Nu răspund nici când sunt într-o bancă, așteptându-mi rândul. Nu e nimic atât de urgent! De-aș fi șofer, nu aș răspunde la mobil conducând, intrând într-un sens giratoriu - cum fac atâția, și anume: chinuindu-se să țină aparatul cu mâna stângă, inexplicabil, la urechea dreaptă (sau invers). Nici măcar la semafor. Să sune până-i sare softul! Nu suport ticăitul ceasului în minutele de dinaintea venirii somnului, hainele largi sau părul meu când e dezordonat, în creștere...

Cu alș, despre... despre BB & MM

Se face un an de când alș...

Nu am înţeles niciodată de ce atâta tărăboi cu Monroe. Mă uit la ea în fotografii şi-n filme şi imaginea ei, jocul ei actoricesc, mişcările ei scremut languroase, la marginea isteriei, nu ating nimic în mine. Mai totul este artificial - citeşte patologic - la ea. Timp în care Bardot era senzualitatea genuină întru(chi)pată. Dincolo de partitură şi de indicaţiile scenice primite, prezenţa ei, lunecarea ei de colo-colo - desculţă, dezinvoltă - tensionau erotic orice peliculă, vrăjeau, hipnotizau fără cuvinte. (la dialogul ce urmează au participat și alți oameni interesa(n)ți, cărora le mulțumesc din nou și îi rog să mă scuze că i-am „forfecat”)

BB

Cristian spunea...: - Între MM, pozând mereu în postura aceea tipică: fund împins în afară, pleoape întredeschise, rochiţă-n vânt, pe de o parte, şi nudul întins pe canapea al lui BB, din Le Mepris (de ex), pe de altă parte - ochii, trupul, simţul meu estetico-erotic se îndreaptă instinctiv către BB... Doar că 'pendularea' prezentată mai sus nu a avut loc nicicând. Nu am oscilat niciodată între cele două.

alș spunea...: - cred k mai 'corect' ar fi fost sa scrieti: 'mie imi place DECIT bardot' :))

n-am inteles - idolatria pt mm e 'puerila' (ba kiar 'stupida', hm... alt extremism lexical), in skimb aia pt bb e ok?? k ce kestie?

dvs ma acuzati k va 'excomunic' din masculinitate (desi NU acesta era sensul scriselor mele!) si k postulez o atitudine de tipul 'aut marilyn, aut nihil', in skimb tot dvs continuati s-o caricaturizati - nedemn - pe biata mmm, fudulindu-va cu apartenenta la 'minoritatea-adoratorilor-de-bb'...

ok, si mie mi-a placut bb in 'le mepris', am spus & o repet k avea un corp perfect, dar am dreptul sa spun k nu mi-a placut niciodata mutrita ei, cette moue boudeuse? (in plus, ii statea mai bine bruneta - vezi acelasi 'le mepris')

si, daca vreti sa stiti, SI lucia terzea-ofrim o ADORA pe marilyn! am petrecut o zi intreaga la paris vorbind numai dspr mm - si deloc dspr bb! ;P

Cristian spunea...: - D-le alș, sunteţi teroare la casa omului! Chiar că v-ar lipsi să trageţi în piept, „dăcât” câteva săptămâni, neşte guri de buenos aires. :) Recunoaşteţi măcar că Lucia Terzea-Ofrim (domnia sa m-a lămurit despre MM, amabil şi civilizat, pe email) a scris un articol foarte bun despre BB? Atât de bun încât ar putea să-i atragă lui BB noi admiratori. ;)

alș spunea...: - mm nu era, categoric, 'une idiote', dimpotriva! exista marturia categorica a lui truman capote in acest sens, care spunea k era (intr-adevar) nescolita, dar f inteligenta, plina de spirit & cu mult umor. si nici bb nu cred k era idioata, k sa fiu fair... exista aceasta prejudecata k, daca e femeie e f frumoasa, musai sa fie si proasta. niste idioti. ps si eu mi-as fi dorit un menage a trois cu mm, dar cu nimeni altcineva: doar eu, ea & un strop de chanel 5 ;P   

Cristian spunea...- Foarte bine.:) Iar mie îmi place doar Bardot. Fragmentul copy/paste din art. d-nei Terzea-Ofrim surprinde într-un inspirat fel motivele pentru care o (mai) adorau (o adoră) bărbaţii pe Brigitte. Doar că mă întreb cine mi-a citit textul cu atenţie şi până la capăt... Până să scriu acest text (stimulat, îmbucurat fiind de recenzia din Dilema v.), nu ştiam că a nu-ţi plăcea deloc Monroe e aşa un capăt de univers. Oricum, pentru a fi în trend, mainstream sau în asentimentul general, nu mă voi screme de-acum înainte să-mi placă MM. Chiar dacă asta ne va micşora catastrofal traficul pe blog.:) „Feminitatea ei absolută” mă plictiseşte. Şi acum, având o nouă probă a idolatriei puerile care o înconjoară, mă şi irită! 

alș spunea...: - frumusetea lui bb s-a trecut, cea a lui mm va ramine forever... ps nu inteleg de unde aceasta echivalare 'artificial = patologic' (!?); daca a demonstrat ceva, mm a demonstrat k, dincolo de 'artificiul' impus de stilistii hollywoodului, exista ceva profund genuin & necosmetizat care ne emotioneaza si astazi. barbatii care nu vibreaza la mm nu sint barbati (iar femeile, se stie, sint invidioase ;P)  

Cristian spunea...: - Nu pricep, îmi demonstraţi aici de ce îmi place mai mult BB decât MM şi cât de emasculat sunt din această pricină sau ce? Pe mine nu mă 'emoţionează' deloc cums-ofinumind-ul lui MM. E nevoie de altceva ca să mă fac înţeles? Am simţit-o mereu ca pe una căreia i-a fost permis de la ospiciu să joace niscai roluri, eventual, în scop terapeutic, în absenţa efectelor scontate ale medicației. Nu-mi place, dar nici măcar vag!, Monroe (sper că e clar că nu mă refer strict la actriţă, ci la detalii pornind de la înfăţişare şi ajungând la 'miauneala' ei de fetiţă labilă). Nici nu ar fi trebuit să încerc să explic de ce. Nu neapărat (simplificat) artificial = patologic, cât părea astfel screamătul supărător de vizibil al lui Monroe de a părea o Doamnă, când îi transpira prin toţi porii vocaţia de prostituată tristă. Dar nu a demonstra cine era MM a fost scopul meu, ci cât o îndrăgeam pe BB!

alș spunea...: - ce va reprosez este k ati antagonizat inutil lucrurile: de ce trebuia, k s-o 'inaltati' pe bb, s-o 'scufundati' (in noroi) pe mm?? mi se pare lipsit de eleganta si de fair-play (daca nu cumva eleganta este sinonima cu fair-play-ul...) v-am mai spus: sinteti mult prea patimas, cu un 'talent' cu totul special in a va face dezagreabil prin extremism. si macar, de-ar fi voite (& ludice) extremismele dvs - k ale mele ;P sinteti capabil de fine empatii (cu jurnalul lui green, de ex.) & de asasine antipatii... nu-mi permit sa va dau sfaturi; sint convins k inaintarea in virsta va va domoli intransigentele ps: nu ma 'identific' cu mm! (!) dar este idolul meu (feminin & cinefil) & kiar nu suport s-o vad terfelita - nici macar pe un blog :(din fericire, kiar 'plec departe' (= argentina); inutil sa mai spun k o fac fara niciun regret

 ***

Noutăți vechi, intenții bune

Sigur că, în starea de tâmpire în care ne păstrează cu grijă părintească execrabilele radiouri (cu o excepție - Guerrilla!) și televizuini românești, e greu să găsim loc și pentru conectarea (la care visam în anii comunismului și de care beneficiarăm din plin, paradoxal, înainte de anii 2000, înainte ca românilor să le vină ideea proastă de a compune) la noutățile muzicale occidentale. Ne e hărăzit să băltim azi în tone de muzică autohtonă ineptă, cel mult neinspirată, cu un segment lounge - new jazz cvasi-neacoperit, intoxicați din belșug cu cântări interpretate robotic, fără accentul natural din limbile respective: în portugheză, zulu, spaniolă, greaca nouă.

Cu gângureli și miorlăituri cocalarești, imitația vulgară a Orientului apropiat - bărbați cu metrosex incert, care gem și șușotesc femeiește în niște făcături muzicale destinate prepuțului, nu simțirii sau dansului. Le-am ignora cu aplomb, de nu ar fi puse până la spălarea creierelor în autobuz, automobile personale sau de ocazie, în brutării, fabrici și uzine, cafenele. Privită dinspre muzica nouă, România - cu concursul dat de năucitorul conformism întru dezinteres al ascultătorilor locali de pop/dance/electro - fie admitem că nu există, fie că, în cel mai fericit caz, se află înțepenită undeva într-o epocă pre-medievală.

În „atașament”, vă propun o îmbucătură de KIMBRA - e o producție de prin 2011! Și zic să nu vă limitați la a asculta doar ce am postat eu mai sus din creațiile fetei ăsteia neozeelandeze.

Inevitabil, mă poartă gândul la o neconvingătoare șansonetistă (tânără) franțuzoaică, numele îmi scapă, prezentă la noi, cu aceeași melodie obsesivă, pe unele radiouri. Un cântecel fără istoric, despre liberté, bogățiile de care domnișoara (să-i zic „cetățeanca”?) se leapădă, modul de trai burghez, pe care, ce surpriză!, îl disprețuiește. La un moment dat (sau or fi două momente date?), imită și trompeta, ceea ce îi iese chiar bine. De ce nu i-o fi venit cuiva ideea să, și anume, sufle în biata solistă ca-n instrument, să ajute fata a se simți bună la oarece, la altceva decât a despărți în silabe versuri folkiste în perfecta antifonie a insipidului fel franțuzesc de a cânta. Francezii-s atât de încântați de sonoritățile (incontestabil desăvârșite, nu cred că sună altă limbă mai frumos urechilor ca franceza cea curată!) limbii pe care o vorbesc, încât îi ia pe dinainte, adesea, impresia că orice ar murmura, graseind, pe fundalul unui zdrăngănit de chitară = muzică. Greșit!

Restaurare

Unghii indigo? Nu de cadavru, ci de picior alb, viu, ivit din tainele unei rochițe „napoleoniene”, cu brâul imediat sub sâni.