De ce nu-mi plac(e)...

Naționalismul. Patria mea este locul în care trăiesc, satul în care am crescut până pe la unsprezece ani, strămutat acum cu totul în amintire, orașul în care muncesc. România mea este acolo unde mi-e bine, ca-n proverbul latinesc, câtă vreme sunt liber. Nu mă număr printre cei care (declară că își) iubesc țara necondiționat. Nu cred în așa ceva, să fiu bine înțeles. În afară de iubirea de mamă, nu există iubire  adevărată, hrănită din nimic, unilaterală - o iubire care să nu aștepte adică un răspuns oferit cu aceeași unitate de măsură - decât în patologie (da, și-n nevricoasele scrieri romantice). Familia e patria mea și atât! N-aș putea lupta în numele unui concept abstract, cum n-aș lupta să impun semenilor să fie cobaii unei ideologii utopice. Iar asta face din mine un liberal à la lettre.

C.S. Iarna mitomaniacă

Traian Băsescu. În sensul unei oarecare învățături de minte venită după valul de speranță (deșartă) ce m-a infectat și pe mine în 1996, atunci când am contribuit la (și am sărbătorit din plin) aducerea CDR la putere, în Traian Băsescu nu am avut încredere niciodată, nu mi-am pus nici o nădejde în el: personajul, caracterul său nu-mi îngăduie. Nu i-am înțeles, așadar, în veci pe alegătorii care l-au și reales - aceștia îmi par cazuri serios analizabile, între noi fie vorba. Nu l-am văzut pe actualul președinte nici măcar ca pe „răul cel mai mic”, în balanță cu mult „procesatul” Adrian Năstase. Doi foști comuniști, beneficiari ai regimului comunist, însă unul mai comunist ca altul. Unul - cu reminiscențe naționaliste, venit în politică din rândul militarilor. Celălalt, un socialist de caviar, care ar fi făcut, de-ar fi fost vreodată onest în intenții, o faină figură de liberal. Nu am crezut în Traian Băsescu. Pe mine nu m-a putut vrăji. Nu l-am votat! Cum o fi să pui ștampila pe numele lui? Între el și A. Năstase, am preferat să nu aleg. Răul mic nu e o opțiune. Cum puteam alege între un om politic bine instruit, cultivat, cu ținută, vocabular decent, talent la scris, dar suspectat intens de acte de corupție și unul ce se străduia cu o suspectă ardoare lăcrimoasă să pară (și îi iese) „din și pentru popor” (și din topor), omul unei singure cărți, și aceea scrisă de dl „Cărturescu”, dacă țineți minte!? Ce a urmat mi-a dat deplină dreptate. O țară deziluzionată până la abulie, aceleași reforme mimate, începute și neterminate, „original” gândite încât să nu fie aplicabile, taxe noi, nu avem nevoie de autostrăzi, birocrație greoaie, care n-a murit sufocată de tăierile salariale, investiții puține - așa cum cunoaștem de peste douăzeci de ani.

François (Gérard Georges) Hollande. Pentru că le promitea recent francezilor, cântându-le la urechea internă melodia lor atât de dragă: neschimbarea. Înspăimântat de scăderea sa în sondaje și de ironiile aduse chiar și de presa de stânga, cum că ar plimba prin hexagon doar un mesaj antisarkozyst și nimic altceva inteligent de pus în loc. Vai, dulce Franțo, tărâm excepțional(ist), unde stânga e mai conservatoare și ține mai mult la privilegiile achiziționate după ani grei de rodnică luptă sindicală și proteste brute de stradă ale uriașului aparat funcționăresc (plus liceeni, studenți, scursuri de la periferii etc) decât însăși dreapta! Mi se întâmplă nu rareori să rămân fascinat, cap-coadă, în fața ecranului când jurnaliștii francezi de elită, în momente cruciale, îi iau interviuri îndelungi, transmise de TV5, președintelui N. Sarkozy. Sarkozy, care și acum, în campanie, își riscă al doilea mandat, alegând să rămână fidel principiilor sale de dreapta, susținând coerent, doct și cu o încăpățânare sinucigașă în discurs, de exemplu: reintroducerea săptămânii de lucru de 40 de ore, afirmând cât se poate de răspicat că numai muncind mai mult poate cineva pretinde să câștige mai mult, și are curajul măririi impopulare a TVA-ului. N-am auzit să propună vreo „reîntregire” a salariilor (tăiate oricum pe negândite, la noi, căci nu acolo se risipesc banii cei mulți), ca să asigure victoria sa și a grupării care-l susține. Suntem la milenii distanță de apariția unui astfel de politician, net superior alor noștri, cu tot cu hibele sale evidente, în România!

Impozitele. Firea mea liberală înnăscută (clădită bine, probabil, în opoziție cu autoritarismul patern), amușinând de la mare distanță orice jug, merge până acolo încât, dincolo de un anumit prag al suportabilității, percepe impozitul (diverse tipuri de impozit), plata unei dijme pe un bun propriu, pe exercitarea unei meserii (cea de psiholog, e.g.) ca pe un indubitabil și injust atentat la proprietate și, prin aceasta, la libertatea individului. Admit că e nevoie de bani la bugetul local (nu și la cel central) - pentru lucrări de infrastructură, urbanism, pentru asistență socială, blabla. Plătim ca autoritatea locală să poată asigura, pasămite, confortul nostru public minim (sau maxim), în funcție de valoarea sumelor colectate și de priceperea cheltuirii acestor sume. Dar de la un punct încolo, statul (oriunde în lume) se comportă ca o entitate complet pervertită, ruptă de cei pe care ar trebui să-i reprezinte, un bugetofag, un jupuitor, inamicul contribuabilului. A achita o anumită taxă (globală) pe venit sau pe profit mi se pare firesc, în condiții de civilizație. Însă a răscumpăra anual dreptul de a sta în propria casă, terenul pe care ți-ai construit-o, care nu produce nimic, nici un profit, și care îți aparține legal, de drept, transmis fiind de generații, din tată-n fiu - asta mi se pare încă aberant, deși îi stă în spate o lungă „cutumă”, nefiind deloc o găselniță a modernității. La fel, impozitul pe automobil. Nu pot simți că-mi aparține ceva pentru care, în continuarea corvoadei ratelor bancare, plătesc un consistent tribut periodic (a cărui cheltuire în interesul meu nu mi-e permis să o urmăresc în mod transparent), simt ca și când aș fi pedepsit din cauză că am puținul pe care-l am, penalizat fiindcă dețin! Injust este să-l jefuiești (sigur, cu delicatețe, să nu crape) pe cel care are, adunat în ani de muncă, și nu lipsa de solidaritate cu „cazurile sociale”. Injust e a prăda ca să dai apoi pomeni altora, sau ca să-i nivelezi pe toți, să încerci să-i faci ca unul, ca să potolești frustrarea ce mocnește în cel care ar vrea și el, dar nu se pricepe. „Nu este suficient să-i sărăcești pe cei bogați ca să-i îmbogățești pe cei săraci.” (Raymond Aron)

Iarna. Este doar un anotimp - denumire convențională a sezonului rece. De-a lungul și de-a latul acestui anotimp, au loc anumite fenomene meteo: de pildă, ninge! Ninge, cad niște fulgi = apă înghețată. Ninsoarea excită mințile puține ale copiilor. Copiii țipă. Și mai excită „mințile” televiziunilor (vezi grețoasa formulistică de lemn: „ninge ca-n povești”, „primele troiene”, „România sub zăpezi”). Ca-n poveștile din capul lor polar! În afară de acea mult discutată în orice birou - și costisitoare, ah! - săptămână de ski în Austria, nu ai ce folos să tragi de pe urma gerului, a zăpezii care îngreunează plimbările, ori chiar le pune în cui, și interzice sub amenințarea hipotermiei șederea cu orele pe bancă, afară, noaptea; oare ce plăcere să ai a purta grija hainelor multe ce te cocoșează, să cunoști musaiul de a alerga grăbit, alunecând mereu, dintr-un loc într-altul, dacă ai vreo treabă și e chiar obligatoriu să ieși din casă? Mucii, virozele, gripa (că, doar, iarna este, nu-i așa, anotimpul în care microbii mor și epidemiile înfloresc...). Nu-i admir și nu-i invidiez pe acești fulgodependenți de se pot minți atât de lesnicios că le e bine iarna. Îi compătimesc. Îi pot explica, fără însă a-i înțelege: da, știm placa voastră: comunismul a fost o idee bună, prost aplicată... Ei au acest talent de a putea ignora evidența. Îi suspectez a face parte dintre aceia care încă își mai imaginează că regii, înaltele fețe bisericești sau Justin Timberlake nu se cacă.

Grâce leur soit rendue

Dimineața îți ești propriul împărat, îți oferi ușurarea supremă, și ce bine e să scapi, leneșule, de cauza frământărilor de-o noapte doar printr-o modestă sforțare a sfincterelor, gazele se întorc în natură, înveselind-o, iar tu obții liniștea mult visată, aproape că intri în catatonie așteptând isprăvirea materialului rezidual. Peretele cel alb dinaintea mea se diluează, își pierde forma și rigiditatea.

Verișoara ta e superbă, dar eu îl caut cu înfrigurare pe Julien, cu toate că el șade chiar în fața mea la masă, absent, cu privirea rătăcită, rămas fără grai, verișoara ta are niște ochișori negruți ca două bobițe de rahat de șoarece și bine-i mai stă cu buzele așa micuțe cum sunt, date cu lipstick sidefiu, rozior, acușica va ieși împreună cu tine la o bere, dincolo de ora ei obișnuită de culcare, și la o țigăruie trasă pe de-ascunselea, dosită cum obișnuiau soldații pe front, în tranșee - cu jaru-n palmă, ferească Dumnezeu, de ce să se ferească ea?

http://scrambled-fashion.blogspot.com

Grâce leur soit rendue, făpturi de poveste ce se lasă mistuite lent în ceața ticsită de gudron și nicotină a cafenelelor patriei noastre în perpetuă tranziție către o viață mai bună, mai prosperă, în care tot omul ar putea avea acces lesnicios la strictul necesar și ceva în plus pe lângă casă, creaturi de vis, unele străvezii, cu pulpele (forțate de pantofii odioși cu platforme să stea) tensionate, colectate într-un mănunchi tare ca nuca de mușchi înspre scobitura din spatele genunchiului, dar și altele bine clădite, cu pieptul năvălind peste marginile suportabilității, fundul smintit și pantalonii atașați într-un disperat abandon afectiv de dânsul, amintindu-mi de jocul meu nevinovat, jucat timid de la distanță, de-a declarațiile rostite în gând și tulburarea scontată - pe care acest joc o va fi provocat într-o minte încă verde, neprevăzută cu cochilie

mă arăt lor la intervale gândite în așa fel încât să nu uite cu totul că exist, mă port ca un sadic temperat, din care au rămas veninoase doar cuvintele ce-l alcătuiesc dintotdeauna, afișându-mă împodobit ca la paradă și neschițând un gest ca să ajut la coacerea, scuturarea și culesul merelor, le mănâncă viermii și ciorile dovedind același discernământ arătat și de cei doi străini înființați în crucea nopții la poarta noastră pentru a cere găzduire, iar câinele..., însă câinele era tocmai plecat din localitate, copleșiți de dezamăgire, cei doi consumară o bucată sănătoasă dintr-un salam roz, dietetic, cu soia și o felie de pită tăiată subțire, puteai citi ziarul local prin ea, se minunară de pește; unul dintre ei, cel mai vânos tăie capul peștelui fără a șovăi, căci i se povestise din bătrâni de pericolul împuțirii acestuia, apoi îmi făcură pradă în strugurii cei dulci și se cam mai duseră de unde au venit, pierzându-se în noapte ca și cum n-ar fi fost.

Un guru'

Un articol în cinstea d-lui Péter Nádas - pe care îl prefer înaintea multor scriitori români, da, chiar și înaintea LUI, a marelui candidat autohton permanent la Nobel, și nu la Sorescu mă refer, firește - de citit în poiana lui Assouline:

Un monstre venu de Hongrie

Scriind timpul

N-ar fi întâia oară că o spun decis: The Timewriter este cel mai sensibil, cel mai inspirat, cel mai omenos producător de deep house al timpurilor noastre. Că o fi existat un altul în timpurile „celelalte”, nu pot depune eu mărturie. Francofonul Jean F. Cochois nu dă drumul la sunete în piesă de capul lor, demonstrează o preocupare pentru formă tipic frâncească, fiecare suspin la locul său, o voce feminină șoptind, o interjecție, un îndemn, go, timewriter, go..., yeah, se autoîncurajează autorul, domnind asupra mersului treburilor dinlăuntru, let it go, velocitatea bpm-ului, o fredonare zdrențuită - voce de bărbat, un trubadur, auzim în urechea dreaptă, îi răspunde alta, tot de de bărbat, un zeu, în ambele urechi, o picătură de claviatură cade cu ecou, lepădată, repetată la răstimpuri rare, clare, și răspândindu-se imediat, în cercuri concentrice, urmăriți-o!, de nu știți care e, aflați că se încheie cu ea însăși melodia, după ce s-a făcut liniște, ritmul a pierit, așteptați-o, mai cade o dată, undă vibrantă topindu-se cu decență în concertul celorlalte sunete tocmai atunci când și acolo unde o așteaptă spiritul ca s-o danseze, adâncimi din astea. Deep house fără rest.

Conversaţii conservate

Scrisesem eu cândva, urmat de câteva replici pe care le găsesc și azi interesante:

Dan Puric, citat de EVZ, găsea, cu bănuită mândrie, că „țăranul român nu avea nutriţionist". E îndeobşte cunoscut că pentru dl. Puric ţăranul român este etalonul suprem. El (ţăranul) îşi împărţea viaţa - în viziunea paradisiac-elegiacă a d-lui Puric - între  ogor, biserică şi câmpul cu flori, unde mirosea în neştire garofiţe şi papucul doamnei.

anca giura spunea...

Elias Canetti, „Masele şi puterea", pag. 154, Nemira, 2009: eseistul consideră că arhaicul din noi e foarte viu, doar uşor metamorfozat, însă nimic nu s-a pierdut cantitativ. Masa derivă din haita de vânătoare. Iar noi, oamenii tehnologizaţi, încă ne căutăm haita atunci când ne grupăm pentru o cauză comună (vezi inclusiv comunitatea din jurul unui blog, zic eu). Inclusiv pornirile eco sunt tot extinderi ale instinctului de haită, deci a ceva arhaic, ancestral, nemodificat, animalic. Revenind, după acest captatio benevolentiae, Dan Puric face apologia acestui arhaic, compactat în modelul culturii ţărăneşti, româneşti. Pathosul său poate fi (şi este) discutabil, anacronic, la fel ca şi argumentele. Dar tot rămâne ceva (nu sunt o fană, încerc să mă poziţionez obiectiv şi un pic mai mult eco), anume dorinţa de a se opune unui curent globalizant. Opoziţia, dialectica, a mânat civilizaţia înainte. Sunt de acord cu ce ai scris, dar eu îl percep pe Dan Puric mult mai inofensiv decât pare. Un câmp (câmpul opiniilor generale) e mai frumos, dacă-i pestriţ, nu? aş sugera printr-o metaforă.

Marea mea dilemă este alta: ce opunem uniformizării de gândire care riscă să ne înghită? Nu aveţi senzaţia că la coadă la hypermarket toţi suntem asemănători,stereotipi, precum o turmă cuminte? A, da, şi cu cât dispreţ ori indiferenţă ne privim reciproc, în aşteptarea plăţii... Nu proferez renunţarea la tehnologie, doar o justă măsură. Şi o seninătate pe care bătrânii ştiu că o aveau. Nu tot ce e vechi e vetust şi rău, nu tot ce e nou aduce satisfacţii. Unele din cele vechi merită a fi conservate(cetatea, nu?), unele din cele noi trebuie cumpănite. Stoic?

Cristian SÎRB spunea...

De acord că se cuvine să opunem ceva efectelor nocive răspândite de viitura globalizării şi a tehnologizării alienante. Cei care se ţin a fi un pic mai inteligenţi, măcar ei, sunt pe deplin înarmaţi pentru asta, sunt apţi pentru rezistenţă. Dar nicidecum evocând obstinat trecutul. Care trecut? și-apoi, putem dovedi mai mult de-atât, sunt sigur.

Nu e, însă, cazul să ne iluzionăm că ar fi găsibile în zestrea neamului oarece valori bune de „importat" în zilele noastre; să le luăm, adică, din vreun „veac de aur al românismului" (dacă are cineva cunoştinţă de contrariul, rog să ne dea de ştire), când toate mergeau, pasămite, strună, iar ţăranii erau monumente vii de virtute şi de prosperitate spirituală. Nici măcar manualele de istorie falsificate ale comunismului nu ne-au învăţat/îndoctrinat în legătură cu existența unei astfel de epoci nirvanice din trecutul acestui neam.

Mai vine şi o vreme în care ar trebui să ne dăm seama că nu e taman sănătos să gândim tot aşa păşunist-nostalgic-romantic-sentimentaloid. Ar fi de aşteptat să probăm un dram în plus de spirit practic. Țăranul cel adevărat s-ar uita lung, înjurând sceptic în barbă și scuipând departe, în praf, la cineva care l-ar bate la cap cu teoriile astea fără nici o noimă. Admit că și mie mi-e dor de ţăranul de străbunicu-meu. Dar mi-ar fi mai degrabă milă de el, dacă ar fi să fac o minune să poată trăi în ziua de azi. Nu sunt convins că i-aş face chiar un bine dacă mi-aş propune, într-un acces dement, şi-aş reuşi să-l resuscitez.

Unele dintre „cele vechi” ar trebui, sigur, conservate. Om vechi, pentru a-l „conserva” (resuscita spre a fi refolosit), nu m a i există. A încerca acum să practicăm din nou obiceiuri şi tradiţii, să ne ţinem de apucături care încă făceau casă bună cu omul sec. XIX sau, la noi, în vigoare chiar şi-n prima jumătate a sec. XX, asta ar fi o uşă larg deschisă unui nou tip de totalitarism (paseist), un neîndurător pat al lui Procust în care n-am face alt lucru decât să potrivim cu forţa omul contemporan. Or nu avem nici o cădere să visăm (măcar) a schimba programatic oamenii sau să creăm oameni noi. Doar Dumnezeu are job descripiton-ul ăsta. Îndeajuns cu experimentele ideologice! Atât cele vechi, cât şi cele noi - ce tocmai fermentează prin eprubetele cine ştie căror descreierați.

Bătrânii mei nu arătau nici un fel de „seninătate”! Chestia asta cu seninătatea pastorală a celor de demult este fix sămânţa de unde germinează gândirea puricistă! Erau oameni normali, cu zile bune şi zile rele. Eu, unul, nu-s zămislit din sfinţi, nici din sfincşi. Ci din oameni supuşi greşelii, umorilor, Răului etc. Bunicul meu a fost combatant pe frontul antisovietic şi pe cel antigerman, fost puşcăriaş politic, dar, în acelaşi timp, umbla vorba că-i plăceau (prea) mult şi cucoanele. Aşadar, era un om în carne și oase, nu o referinţă culturală sau o imagine blurat-luminoasă, ca a Fecioarei de la Fatima.

A se mai slăbi cu idilismul acesta, rogu-vă! Să ne întoarcem iară cu picioarele pe pământ. Nu defilând cu stafii ne opunem noi globalizării şi neomeniei. Iar faptul că eu contest sau iau peste picior poziţia d-lui Puric nu atentează deloc asupra libertăţii dumisale de a se exprima. Nici asupra diversităţii de păreri din spaţiul public. Ironizez, dar nu interzic. Nu am nici puterea, nici căderea.

Cărți vecine

Dacă ne-ar fi dat dintru început, sau de foarte timpuriu - din adolescență, de exemplu, să percepem viața cu mintea și cu ochii unei persoane în vârstă, ai unui bătrân (pentru a-mi respecta incorectitudinea), să-i conștientizăm, așadar, uimitoarea scurtime, paralizați de această subită perspectivă ultralucidă, nu ne-am mai putea decide să facem măcar un pas afară din casă, striviți sub neîncetata nevoie de a cântări rostul oricărui gest.

„Copilul nu ghicește niciodată, se înțelege, adevărata stare de lucruri din unirea sexelor: în locul ei, el pune alte reprezentări, derivate din experiențele și senzațiile sale”. (S. Freud - Tehnica psihanalizei, Ed. TREI)

Spectatori ai scenei originare, primele „facultăți” de care suntem deposedați (ne lipsim?) sunt judecata limpede și simțul vederii.

Kundera: „Pudoarea înseamnă că ne ferim de ceea ce vrem, și ne rușinăm că vrem ceva de care ne ferim” (Nemurirea)

Oamenii lui Ștefan Bănulescu (Iarna bărbaților - Ed. Jurnalul Național) apar de nicăieri și dispar tot așa, brusc, așezările lor nu există, sunt de negăsit sau par a fi durate într-o realitate paralelă, accesibilă doar unor aleși. Suflete fără tihnă, oameni pieriți de pe astă lume, reîntorși temporar, în căutarea odihnei veșnice, sau chiar rătăcind fără țintă. Iubiri netrăite, bântuind, alungând liniștea oricui, ca niște spectre răuvoitoare.

Ar trebui interzisă întrebarea ce mai faci celor care nu o pun realmente, ci o lansează (o aruncă?) doar ca pe o formă de salut, ca să se afle în treabă, și nu în așteptarea unui răspuns. Mă număr printre cei care, întrebaţi, chiar ar sta să dea un răspuns amănunţit.