luni, 2 ianuarie 2012

Gunoi - „iadul nu sunt ceilalți”

N-am izbutit și, ca să fiu cinstit, nici măcar nu mi-am propus, până în ziua de azi, să depășesc nivelul (sau „faza”) „cronicii” impresioniste la cărțile pe care m-am apucat să le recomand, răzleț, lumii cititoare. Cel mai adesea, n-am practicat mai mult decât o conștientă „reducere a esteticului la dimensiuni personale și tangibile”*. Scopul mai mult sau mai puțin tainic e mereu același: să ne înfruptăm cât mai mulți din firimiturile lecturilor mele voluntare, îndreptându-ne către lucrările de literatură aflate la îndemâna noastră, dar ocolite pe nedrept. Ce mi-am propus și acum este doar să atrag atenția asupra romanului Mizeria, scris de polonezul Wojciech Kuczok (Polirom). 

Satisfacția spirituală e garantată, povestirea curge lin, amar, ironic, fără poticneli, deși „se tratează” despre umplerea haznalei familiale (cu dejecții de felul terorii domestice, erorilor pedagogice iremediabile, complexelor apartenenței de clasă etc) pe care o casă mic-burgheză din Silezia polonă nu o mai poate, la un moment dat, refula (recicla, canaliza) la subsol, prăbușindu-se erodată din interior de erupția sa lichidă, sufocată în duhoarea sa cât ai zice: final.

O casă mare, cu etajele șubrede ale fiecărei generații rămase despuiate în structura „de rezistență”, o casă care, totodată, nu e și un cămin, nu e resimțită ca un acasă. Este, în schimb, orice altceva: o povară sisifică împinsă fără țintă, o umbră purtată pretutindeni, alterând tihna, o piedică în calea devenirii (alimentând atâtea auto-sabotări ce au să apară negreșit), o închisoare pentru toți cei care o locuiesc. Casa copilăriei strivite, a viselor neîmplinite, metamorfozate în orori - autoritatea parentală „internalizată”, dar comportându-se ca un corp străin înșurubat strâmb și dureros în personalitatea copilului, adultul de mai târziu.

Citindu-l pe Kuczok, se desprinde, iarăși!, de pe cortex întrebarea: cât anume din ceea ce suntem, odată atingând vârsta matură, este rezultatul unei adevărate „deveniri” personale, o sculptură personală, și cât anume e evaziune, fugă unde-vezi-cu-ochii de fantomele părinților arbitrari, un eu mutilat, angajat într-o neîncetată împotrivire față de copilăria otrăvită de persecuții, neajunsuri, nefericire - încercare disperată, fără capăt, de a depăși, de a uita, de a ne mântui de „blestemul trecutului”** (expresia îi aparține lui W. Kuczok)? Or, dacă ne petrecem întreaga viață fugind fără succes de ceea ce am fost crescuți să fim, mistuindu-ne mereu în tentativa de a risipi umbra aruncată asupră-ne de o familie percepută monstruos, ce ne stăpânește și ne manipulează cu sfori nevăzute, chiar dincolo de dispariția ei, determinându-ne iar și iar reacțiile, felul de a suferi, mai este aceea o viață?

Aveați cumva îndoieli? - autor necunoscut nouă, nume greu de pronunțat, vreo prejudecată față de literatura poloneză, titlu prea puțin lămuritor etc -, eu vă îmbiu cu vorbe simple, fără artificii hermeneutice suplimentare: nu-l ocoliți pe acest scriitor, dacă-l vedeți costumat în roman, așteptând cuminte pe raftul librăriei, poate chiar la secțiunea cu reduceri (9,99 lei), cumpărați sau împrumutați cartea, citiți-o degrabă!
__________________
* M. Zamfir - Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (Ed. Univers, 1976)
** „Dacă viața este doar o serie de încercări variate de a-ți îndepărta atenția de la blestemul trecutului, atunci o astfel de existență devine pură aparență.” (W.K.)

5 comentarii:

Hiacint spunea...

Dar de ce nu ar fi viață? De ce să nu fie ăsta sensul devenirii?
Era o carte cu titlul Toate familiile sunt psihotice. Poate nu-i chiar așa, dar eu nu cred că există familie perfectă. Dacă ar exista, ne-am mai dezvolta în vreun fel? Ar mai avea vreun rost să creștem?

O să citesc cartea, mulțumesc pentru recomandare.

Anonim spunea...

@cristian
Pe cat îmi place pe atât ma doare penultimul paragraf. O voi citi degrabă.

@hiacint
Nu te-am vazut demuult...

cristians. spunea...

Așa să faceți, citiți!

E delicat să poarte o „polemică” (desigur, abuzez aici de înțelesul acestui termen) pe acest subiect o persoană (ca mine) care este preocupată (obsedată) de gradul de autenticitate ce definește un EU împovărat de deformări, de erori pedagogice, un EU cu multe cămăși de Dochie (aia avea cojoace), pe care le tot dezbracă până-n ultima zi - cu ajutor de specialitate (terapie) sau în eforturile automăgulitor numite astăzi „dezvoltare personală”, self-help...

Nu poate fi o „devenire” a te învârti în cerc ca un cal împiedicat, dresat să se rotească în jurul fântânii pentru a trage găleată după găleată cu apă. Și continuând să se rotească astfel mult după ce a fost scos în rezervă. Poate însă fi adoptat acest „fel de a fi” ca un resemnat mod de viață, nu zic nu.

A crește, a ne dezvolta mereu „în opoziție” cu ceva (cineva = mama sau tatăl, frați etc), întemeindu-ne pe această veșnică opoziție, nu-mi pare o „opțiune” suspectabilă de un exces de autenticitate.

Sau măcar a se cădea de acord că dezvoltarea (creșterea, maturizarea) nu-i alt lucru decât o jalnică, amărâtă, bovarică, suferindă de mania grandorii, compensație. Freud spune așa: „constituția și accidentul determină soarta oamenilor”. Unde rămâne loc și pentru EU, mă întreb?

Exclusă fiind varianta în care Eul și-ar putea alege singur „constituția” (că doar e înnăscută), râmâne să presupunem, într-o logică improvizată, că suntem liberi să optăm asupra ...accidentelor, nu? :)

Cum fac parte dintre cei cărora le vine foarte greu să creadă în grandoarea omului (de aici și distanța mea față de ideologii și utopii), mi-e mai ușor să gândesc, de exemplu (absurd), că Napoleon s-a proclamat împărat și a încercat apoi să cucerească Rusia numai și numai pentru că a fost dintotdeauna umilitor de mic de statură și nu în numele nu știu căror idealuri naționale nobile.

P.S. oare veni-va acum, aici, unul dintre efeminații mimozici și etici ai blogosferei să-mi dea obișnuita lecție de psiho-hermeneutică? Să vedem. :)

Hiacint spunea...

@brightie: :) sunt aici

@cristian: Eu nu cred că putem fi autentici în orice condiții. Ci mai ales într-o relație care încurajează deschiderea, unde este un flux de empatie, înțelegere, acceptare. Or fi cuvinte mari, cine știe de cîte ori le-ai auzit la traininguri, dar pot avea substanță. cînd te oferi cuiva care nu înțelege ce oferi, autentic fiind sau încercînd să fii, ce iese de aici?

Eu una nu cred că terapia e numai dezbrăcare, nici că Eul e singurul în ochii căruia trebuie să ne uităm. Între constituție și accident nu e loc destul? E o viață de om...

cristians. spunea...

Nu autenticitatea în relație cu Altcineva mă preocupă. Ci onestitatea cu sine, arheologia sinelui, salvarea a cât mai mult dintr-un Eu original.

Mai important decât asta este, pentru mine, să știu cât dintr-un Eu ideal, pur, brut, inițial, am mai putea supraviețui, ar mai putea fi salvat pentru a putea spune apoi, mândri, că ne aparținem, că-mi aparțin mie însumi și nu-s numai o Opoziție, o imagine răsfrântă (până la un punct, opusă), a tatălui sau a condițiilor vitrege în care, să presupunem, am crescut.

Dacă majoritatea lucrurilor pe care le-am gândit, a ideilor pe care le-am îmbrățișat, a afectelor pe care le-am încercat, a conflictelor în care am intrat și mai intru izvorăsc dintr-o ciudă primară, dintr-o rană timpurie, dacă sunt mereu alte forme ale aceleiași polițe de plătit, o demonstrație tardivă de forță, de curaj nedovedit la timp, nu consider că m-am trăit pe mine, ci am pus iar și iar în scenă, cu-o nădejde tristă în găsirea ieșirii, istoria unei neîmpliniri!

Dar am scris deja ce cred. Nu fac decât să mă repet și nu doresc asta. N-are importanță aici ce e terapia (nu e dezbrăcare, e sculptură! sau... detartraj), n-are importanță cum se oferă cineva cuiva... Nimic din astea. Cât timp relația mea cu mine e viciată de o pedagogie strâmbă, relația mea cu ceilalți nu e prioritară în grijile mele.

Între constituție și accident, care e contribuția mea proprie, nu pot să nu mă întreb, nu fără neliniște.

N-am fost destul de limpede, dar poate este, în locul meu, romancierul:

„Dacă viața este doar o serie de încercări variate de a-ți îndepărta atenția de la blestemul trecutului, atunci o astfel de existență devine pură aparență.”