Mendre

Se schimbă mirosurile trupului. Devin mai grele, cam ca la acei copii sugari pe care părinții îi țin, hiperprotectori cum sunt, nespălați cu zilele, într-o cameră fără oxigen și încălzită peste măsură, cu sticla de lapte definitiv înfiptă între buze, laptele scurgându-li-se amestecat cu balele pe bărbie și pe hainele negre de jeg întărit. Te iubesc, rostesc eu, încercând să joc smerenia, dar îmi iese emfază, și gândesc: nu-i așa că și tu mă iubești, deîndată ce-ți vine rândul? mă iubești îndeajuns cât să nu mă părăsești, n-o să mă părăsești fix acum, nu-i așa?, în această perioadă stearpă a anului, dar când? nu știu, mai târziu, niciodată, rămâi pe vecie în corul celor ce pretind că țin la mine, dragostea lor e nutrețul meu, de acolo se ramifică în varii direcții mendrele mele.