Alunecare

Bănuiesc că l-am visat în mai multe rânduri. Ajung, și nu-mi dau seama cum, „ca prin farmec”, pe palierul unui bloc nu foarte înalt. Întotdeauna mă regăsesc acolo sus, fără introducere, fără să-mi amintesc vreo cale de întoarcere. Aș fi obligat să mă cațăr peste balustrada balconului pentru a coborî. Și numai gândul ăsta e suficient cât să-mi provoace o stânjenitoare senzație de frică amestecată cu o suspect de plăcută amețeală. Am impresia că în alte rânduri alesesem această cale disperată a escaladării balconului, reușind să ajung la sol, însă cu prețul unei terori grozave, încercat de un rău de înălțime înfiorător, tălpi electrizate, furnicăturile spaimei, senzație de înțepenire și imboldul absurd de a nu mă opri. E ciudat că în episodul ăsta nu mai trebuie să urc, însă până și coborârea, care e de fapt o cădere frânată, o convertesc într-o părere de performanță!

Mai bine aș rămâne sus, îmi dă târcoale un gând. Pentru totdeauna. Decât să risc o descindere „neconvențională”, căci nu se arăta prin preajmă nici o scară. De pe balconul „nostru” trebuia să săltăm pe cel de dedesubt, după care ziceau unii că ar fi simplu. Având aceleași probleme cu înălțimile, B decide în acest vis să sară și o face fără să amâne, surprinzându-ne, ca și când ar fi vrut să scape odată, să evadeze din ceva-ul care ne ținea prizonieri. Cei rămași ne împărtășim bănuiala descurajantă că locatarii acelui bloc nu coborau nicicând.

B cade cu o bufnitură destul de „promițătoare” pe trotuar, nu știu în ce stare este, dar simt că n-a pățit nimic. Eu mai am de stat. Străbat încă o dată holul, studiez cu suspiciune toate treptele ivite în cale ca la comandă, încerc să intru în vorbă cu niște oameni care aveau aerul a fi venit totuși de undeva de jos și se îndreptau către apartamentele lor. Mi-e oarecum teamă să-i privesc în față, teamă că sunt cu toții bătrâni cărora nu le pasă dacă-și mai părăsesc vreodată casele sau nu. Refuză să-mi spună care era ieșirea, ba mai rău: îmi indică piste false: un horn îngust prin care aproape aș primi să mă strecor, dar nu are scară..., orice, numai să nu fiu obligat să mă cațăr și să fiu iarăși terorizat de teama de înălțime.

Om mai vedea.

Kalap

Un om, mărunțel și încărcat de ani, trece pe stradă. E îmbrăcat într-un costum ponosit, costumul lui de bun, și are pe cap, oleacă aplecat pe-o ureche, din obișnuință, un clop de culoarea incertă a hainelor. Îmi închipui cum femeia lui i-o fi pritit la plecare, cu glas ascuțit, să-și ia și pălăria pe cap, da' undie crezi că meri așe cu capu' gol!? Și-n gândul ei: fălosule...

Generația ultimului război. Domnii războiului. Luați de acasă cu arcanul țărani și întorși domni, fără grai, amuțiți în traumă, plângând subit din orice, dar înnobilați. Ei trăiesc acum cu maximă discreție printre noi, aproape că nu mai biruie să iasă pe uliți, iar când o fac, se strecoară pe lângă ziduri, ocupând cât mai puțin loc, de acasă până la „cooperativă”, să-și cumpere pită.

Colivia de aur

Rămânând de unul singur în casă devin un automat meticulos, prins în manie, încep să mut lucruri, să le aranjez, șterg praful și scutur pe geam ce e de scuturat. Pe urmă, încep să-mi aud tare gândurile, și sinapsele lucrând ca niște filtre foarte fine, mi se întâmplă să rostesc gândurile cu sonor, murmurând, cert e că sunt foarte conștient de asociațiile lor fără căpătâi, de roboteala lor fără sens, gălăgia făcută de ele într-un cap atât de strâmt fiind prea mare ca să le pot trece cu vederea.

Dacă îți dresezi prea conștiincios animalele de pe lângă casă, riști să le surprinzi într-o zi nefastă preluând sub ochii tăi frâiele gospodăriei, apropo, să-mi mai scrii răvașe pe foi de hârtie transparentă, cuvinte neconvenționale ce mă fac să mă simt o amantă de mare stil, întreținută într-o eleganță copleșitoare în colivia ei de aur!

Ducă-se

I-am spus cinstit de când s-a urcat în mașină că gândul meu se va avânta aiurea și că n-am s-o ascult și totuși asta n-a împiedicat-o să-mi turuie la urechea dreaptă vrute și nevrute, o bandă ce părea imprimată cu sunete new age din natură, muzică „de meditație” ce scapă lesne atenției și gândul chiar îmi zbură pe unde-l tăie capul, nestingherit de imaginile care curg fără să mă lase a zăbovi asupra lor, copii mergând înfrigurați sau zâmbitori către școală, maturi care gonesc la slujbe, abia respectând câteva reguli elementare de circulație, somnoroși, nervoși, cu ochii lipiți, taciturni.

În săptămâna ce urmează știu ce voi face, voi trăi de la o prognoză meteo la alta, după care nu mai am nici un plan. Prietenii simt că sunt doar un perdant, încât se retrag în altă parte, nu-mi mai caută compania molipsitor de deprimantă. Îi învăț prostii, cu unul ca mine e greu să te lași amăgit de existența sau de explorarea „aspectelor pozitive ale vieții”.

Începuturi

Cîteva începuturi care m-au făcut să citesc mai departe (invitație de la brightie):

„Pînă la șase ani, Iolanda, n-am cunoscut familia mamei mele nici mireasma castanilor pe care o aducea din Buraca vîntul de septembrie, cu oile și iezii ce se cățărau pe Calcada în direcția cimitirului părăsit, acompaniați de un bătrîn cu basc și de vocile morților.” (Antonio Lobo Antunes - Ordinea naturală a lucrurilor)

„Se trezi, deschise ochii. Camera nu-i amintea de nimic; era încă mult prea cufundat în neființa din care tocmai se întorsese.” (Paul Bowles - Ceai în Sahara)

„Cald, gîndeau parizienii. Atmosferă de primăvară. Noapte, război, alarmă. dar noaptea dispare, războiul e departe. ” (Irene Nemirovsky - Suita franceză)

„Ours is essentially a tragic age, so we refuse to take it tragically. The cataclysm has happened, we are among the ruins, we start to build up new little habits, to have new little hopes. It it rather hard work: there is no smooth road into the future...” (D. H. Lawrence - Lady Chatterley's Lover)

„- S-a întîmplat ceva cu tine.
Asta a spus Rita, acum mai bine de doi ani, și azi știe că n-a fost doar o chestie de moment.” (Graham Swift - Lumina zilei)

„Cu numai cîteva minute înainte de a se fi produs criza aceea de tulburare mintală sau ce-o mai fi fost, George McCaffrey se certase cu soția lui.” (Iris Murdoch - Discipolul)

Ludăi stropșite

M-a bucurat să mă reîntâlnesc cu dovlecii... Pentru că-i ador(am) în secret! Nu trebuia să se afle, eu fiind... raver. O melodie ca un susur, în amintirea deceniului meu născătoriu. Și-a anilor inegalabili, când mi se părea că-s prieten cu toată omenirea. Basul de grunge, intrând numai când și când, după trebuință, linia armonică atât de hipnotică, bătaia dansabilă și moațele blonde năstrușnice ale fetei!

Vampa în trening

mă intrigă, totuși, făptura asta care dimineața e copil și mai spre seară, cu poșetuța pe-un umăr, cu părul adunat, fir cu fir, într-un coc, văleu, nimicitor, bogat, buzele conturate și strânse, la rându-le, într-un botic supărat ce se arcuiește și zvâcnește strunind cuvintele căzute la întâmplare pe limbă, fetița își leapădă încet pielea de lapte, intră în trening și se preface în vampă, iar noi visăm nopțile cum o ucidem cu un biet pistol care nu ia foc, dar care ne arde palma ținându-l în mână, vraja privirii ei înroșește pistolul, îl arunc cât colo și-o forțez pe intrigantă să-și întoarcă fața la zid, poziția polițienească pentru control corporal, palmele sprijinite de peretele cojit, neînfricoșată, făptura în preschimbare continuă să mă cerceteze peste umăr cu privirea ei impasibilă, ochii sclipindu-i ciudat, conștienți de puterea lor nemăsurată cu metrul etalon sau cu indicele forței de frecare, unde-i maestrul farmecelor iraționale să vină dumnealui cu un număr special și să oprească această clipă la minutul 18?

Mendre

Se schimbă mirosurile trupului. Devin mai grele, cam ca la acei copii sugari pe care părinții îi țin, hiperprotectori cum sunt, nespălați cu zilele, într-o cameră fără oxigen și încălzită peste măsură, cu sticla de lapte definitiv înfiptă între buze, laptele scurgându-li-se amestecat cu balele pe bărbie și pe hainele negre de jeg întărit. Te iubesc, rostesc eu, încercând să joc smerenia, dar îmi iese emfază, și gândesc: nu-i așa că și tu mă iubești, deîndată ce-ți vine rândul? mă iubești îndeajuns cât să nu mă părăsești, n-o să mă părăsești fix acum, nu-i așa?, în această perioadă stearpă a anului, dar când? nu știu, mai târziu, niciodată, rămâi pe vecie în corul celor ce pretind că țin la mine, dragostea lor e nutrețul meu, de acolo se ramifică în varii direcții mendrele mele.

Fous-moi le camp

Ai fost alături de mine atâta timp cât ți-a luat să-mi pui mâna pe sâni pe amândoi sau numai pe cel din dreapta a ta a mea nu mai țin minte știu doar că odată ce te-am cutremurat cu tăria lor naturală ai fugit departe peste câmpi și ai lăsat în urma ta propriile regrete și nota de plată neachitată apoi văzând că nu te mai întorci am purces și eu să-mi găsesc pe altcineva, n-aș vrea să te aștept o vară întreagă.

Extravagant

Mi-amintesc de o zi în care, la fel ca alți oameni mai degrabă cenușii, am stat pe margine și am comentat o apariție neobișnuită: o femeie cu pălărie-joben albă, pantofi cu platformă albi cu ceva sclipici, o vestă de blană, mult machiaj, lăsînd în urmă un parfum sufocant. Cu zîmbete ironice am comentat, desigur. Dar acum mă gîndesc, de fapt, eu admir aparițiile extravagante, aiurea, sărite de pe fix, ieșite din comun, poate vulgare, poate kitsch din cap pînă în picioare. Sunt oameni care au îndrăzneala nebună să se expună unei mulțimi de ochi dezaprobatori, ironici, oameni care trec printre comentariile obraznice și nesimțite ale celorlalți. Sunt oameni care au puterea asta, să te lase gură-cască de uimire, nedezmeticit. Le admir curajul de a ieși în evidență și de a fi cum vor ei. Aceste apariții bizare îmi aduc aminte de două lucruri: creativitatea este o treabă perversă, iar a avea imaginație nu înseamnă a vedea doar lucruri pozitive și frumoase. Așa că recunosc: îmi plac ciudații.

Gunoi - „iadul nu sunt ceilalți”

N-am izbutit și, ca să fiu cinstit, nici măcar nu mi-am propus, până în ziua de azi, să depășesc nivelul (sau „faza”) „cronicii” impresioniste la cărțile pe care m-am apucat să le recomand, răzleț, lumii cititoare. Cel mai adesea, n-am practicat mai mult decât o conștientă „reducere a esteticului la dimensiuni personale și tangibile”*. Scopul mai mult sau mai puțin tainic e mereu același: să ne înfruptăm cât mai mulți din firimiturile lecturilor mele voluntare, îndreptându-ne către lucrările de literatură aflate la îndemâna noastră, dar ocolite pe nedrept. Ce mi-am propus și acum este doar să atrag atenția asupra romanului Mizeria, scris de polonezul Wojciech Kuczok (Polirom). 

Satisfacția spirituală e garantată, povestirea curge lin, amar, ironic, fără poticneli, deși „se tratează” despre umplerea haznalei familiale (cu dejecții de felul terorii domestice, erorilor pedagogice iremediabile, complexelor apartenenței de clasă etc) pe care o casă mic-burgheză din Silezia polonă nu o mai poate, la un moment dat, refula (recicla, canaliza) la subsol, prăbușindu-se erodată din interior de erupția sa lichidă, sufocată în duhoarea sa cât ai zice: final.

O casă mare, cu etajele șubrede ale fiecărei generații rămase despuiate în structura „de rezistență”, o casă care, totodată, nu e și un cămin, nu e resimțită ca un acasă. Este, în schimb, orice altceva: o povară sisifică împinsă fără țintă, o umbră purtată pretutindeni, alterând tihna, o piedică în calea devenirii (alimentând atâtea auto-sabotări ce au să apară negreșit), o închisoare pentru toți cei care o locuiesc. Casa copilăriei strivite, a viselor neîmplinite, metamorfozate în orori - autoritatea parentală „internalizată”, dar comportându-se ca un corp străin înșurubat strâmb și dureros în personalitatea copilului, adultul de mai târziu.

Citindu-l pe Kuczok, se desprinde, iarăși!, de pe cortex întrebarea: cât anume din ceea ce suntem, odată atingând vârsta matură, este rezultatul unei adevărate „deveniri” personale, o sculptură personală, și cât anume e evaziune, fugă unde-vezi-cu-ochii de fantomele părinților arbitrari, un eu mutilat, angajat într-o neîncetată împotrivire față de copilăria otrăvită de persecuții, neajunsuri, nefericire - încercare disperată, fără capăt, de a depăși, de a uita, de a ne mântui de „blestemul trecutului”** (expresia îi aparține lui W. Kuczok)? Or, dacă ne petrecem întreaga viață fugind fără succes de ceea ce am fost crescuți să fim, mistuindu-ne mereu în tentativa de a risipi umbra aruncată asupră-ne de o familie percepută monstruos, ce ne stăpânește și ne manipulează cu sfori nevăzute, chiar dincolo de dispariția ei, determinându-ne iar și iar reacțiile, felul de a suferi, mai este aceea o viață?

Aveați cumva îndoieli? - autor necunoscut nouă, nume greu de pronunțat, vreo prejudecată față de literatura poloneză, titlu prea puțin lămuritor etc -, eu vă îmbiu cu vorbe simple, fără artificii hermeneutice suplimentare: nu-l ocoliți pe acest scriitor, dacă-l vedeți costumat în roman, așteptând cuminte pe raftul librăriei, poate chiar la secțiunea cu reduceri (9,99 lei), cumpărați sau împrumutați cartea, citiți-o degrabă!
__________________
* M. Zamfir - Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (Ed. Univers, 1976)
** „Dacă viața este doar o serie de încercări variate de a-ți îndepărta atenția de la blestemul trecutului, atunci o astfel de existență devine pură aparență.” (W.K.)