Thera (2)

Zeruya Shalev insinuează ideea că Ella a sa nu suportă „jugul” (apăsarea) propriei căsnicii întrucât acesta îi amintește, cu toate că la o amploare mult temperată, de „jugul” umilitor purtat cu un voluntariat tâmp de mama ei în casa părintească. Îl rememorăm împreună cu autoarea pe patriarhul-tată, găsind în baia familiei primul sutien al fetei și aruncându-l scandalizat pe fereastră. Trupul Ellei, rămas astfel mic, interzis, împuținat, ca la doisprezece ani - oprit din creșterea lui pentru a nu semăna a femeie, de rușinea tatălui, sub amenințarea lui. Formele pline, senzuale, sexualmente grăitoare, nu erau permise în casa adolescenței sale („nu am mai crescut, nu m-am mai rotunjit deloc”).

Ella nu mai poate crede în Familie. Sub aparenta trăinicie a mariajului părinților săi colcăie o viață de șicane surde, de teroare psihică subtilă, un iad ascuns ochilor lumii, nemulțumiri adunate ce nu au sfârșit prin a le fi distrus fizic relația numai grație infinitei toleranței și supunerii oarbe (deprinsă prin educație, din mamă în fiică) probate de membrul slab al cuplului: soția (mama). (va urma)

Inconstanța

Mi-am adus aminte de lumina lăptoasă și încinsă a Constanței, învăluindu-mă indiscret imediat ce soseam în gară și coboram, ca „să schimb”, din trenul supraîncărcat și opărit.

Primăvara lui Zorro

Zorro de la Cotroceni a obosit, e epuizat, primăvară românească nenăscută, s-a trezit vorbind și abia apoi gândind, sincer cu el însuși, păi se cuvenea înainte de Crăciun, cum că avizul parlamentarilor tovarăși întru devalizări e obligatoriu pentru începerea urmăririi penale a celor acuzați de acte de corupție, că în caz contrar nu facem decât să ruinăm prețioasa carieră politică a unor oameni ambițioși și, altfel, de mare însemnătate pentru țară, de unde desprindem că lupta anti-corupție, sau simularea acesteia, e mai importantă decât victoria în sine, o parafrazare și șmecherească, și picată la țanc a generosului slogan asociat de obicei cu spiritul Jocurilor Olimpice, cine parcurge traseul câștigă, câștigătorii nu-s neapărat cei ce trec (primii) linia de sosire, important e să participi, e suficient să privești muntele ca să vezi că-i munte, nu trebuie să-l și escaladezi, te poți apoi culca pe o ureche, lasă pe mâine ceea ce poți să nu faci niciodată și alte asemenea mostre de pseudo-filosofie zen, adaptată turcește pentru uz (iz) bucureștean, primăvară searbădă și nesfârșită, de ți-ai anunța prezența pe meleagurile noastre ac pastorem Romanorum, eu și prietenii mei am emigra cu sprijinul tău ce nu cunoaște istovirea, alungă-ne tocmai în Franța, unde ar urma să alcătuim un guvern de tranziție, în exil permanent. 

Nu veni niciodată să ne ceri înapoi din cele străinătățuri (= afară sau dincolo, să înțeleagă și clasa medie de cartier), pentru că nu vom arăta nici o poftă să-ți dăm ascultare, ție sau vorbelor tale mieroase de târfă scăpătată, exagerat sulemenită la salonul din colțul blocului, amintește-ți vremurile în care nu te dădeai în lături să te tăvălești cu câte trei ciobănei odată și trei turme de miei (ca să iasă rima), scutește-ne de himerele tale fără gât, însă cu trup și țâțe blonde, udrești, neretușate, pentru că - în vârstă de aproape patruzeci de ani, și încă în formă, cu toate că nu încă siliconate, nu botoxate, nu plasticate, adevăr îți spun - nici măcar nu încerca să ne ademenești cu sarmalele tale proaspete, învelite în moațe de varză puturoasă și cu mititeii iuți, sinucigași!

Îi vom lăsa uitați pe apărătorii autoproclamați ai neamului, în uniformele lor cusute prost, primăvară coruptă în fund românească, să-ți păzească întinderea pustie, fără noi, să vegheze la un viitor ce n-o să mai existe, fără noi, să stea cât poftesc cu arma în mână la fruntalii, căci nimeni nu te va mai ataca, primăvară românească infertilă, până într-o bună zi în care vor fi începând să se măcelărească între ei, bănuindu-se reciproc de spionaj în favoarea putorilor străine.

Concubinează tu fericită, primăvară autohtonă pruncucigașă, cu Zorro al tău cel acum despuiat de orice magie electorală, făcătorul de minciuni, justițiarul de televizor, editorialistul ratat, acest Hamelin Piper al intelectualilor naivi, acest prim playstation al statului de drepți, pitulat temerar pe după boscheții din parcul părăginit al Cotrocenilor.

Rave Anthems

Lui Westbam i-au ieșit bine toate imnurile pe care a fost chemat să le compună pentru Love Parade (edițiile berlineze), dar ăsta, unul, din 2006 întrece orice măsură! Este, în fiecare minuțel al lui, o capodoperă. Gândit până în cel mai mic detaliu, făcut să mobilizeze mulțimile de ravers întru celebrarea frumosului, a marelui Nimic: sărbătoare & dans, mișcare și surâs, cui să-i mai pese de psihologii și filosofii existențiale, de „înalta literatură”? Puține lucruri de pe lume ar putea să se măsoare în luptă dreaptă cu dansul și cu sunetul fără vers și să câștige.

Un tact de breakbeat: crăcănat, gospodăresc, dar cursiv, precis, unde Techno-Papst Westbam e maestru, peste care se suprapun armonios ca-ntr-un tipar primordial clapele apăsate sincopat, cu o infimă lunecare - aluzie la gloria (de altădată) Members of Mayday, Westbam probând consecvență cu sine însuși, omagiind legătura subterană dintre Mayday și Parade - și vocea feminină niggerish-suav-melancolică, în stare să topească și cele mai țepene rezistențe. Sincopa se insinuează fără jenă, ca o amușinare sub coadă, ca o mână ce greblează lin prin păr, ne uităm în zare să vedem dacă s-a adunat lumea cea multă, nările freamătă, se deschid larg, îmboldite de feromonii din aer, de parfumul fin de transpirație curată, de bronz natural, parfumul chefului de viață, al mușchilor tensionați sub epidermă, al sfidării.

United States of Love.

Phone-ul bun & falusul virtual

Vous dînez avec votre ami Franck. Un homme que vous avez connu courtois, cultivé, curieux des autres. Or, ce soir, c'est peu dire que Franck porte une attention fluctuante à la conversation. L'oeil rivé sur son téléphone, posé à droite de son verre à vin, il dialogue sans vous regarder, tripote maladivement l'écran, sursaute aux petits bips que produit régulièrement la machine - "un flash info", s'excuse-t-il - et ne parle plus qu'applis, tweets, jailbreaks et mises à jour. "Avant, le soir, pour s'endormir, il lisait. Maintenant, il joue à " Fruit Ninja "", résume sa compagne, consternée. Franck, depuis quelques mois, est propriétaire d'un smartphone.

 Vă îndemn cu febrilitate să citiți continuarea din Le Point. Despre moaștele postindustriale.

Ces smartphones qui nous rendent dingues - Le Point

House sana in corpore

Nu o să preschimb bunătate de blog, cum am mai văzut, în gazetă de perete pentru linkuri către youtube. Cred că s-a putut remarca selecția drastică (pentru cunoscători, firește), nu tu abuz, nu tu lipsă text explicativ, măcar de două rânduri dactilografiate (cei obișnuiți să-și frece degetul de touchscreen s-ar putea să nu rezoneze la înțelesurile cuvîntului dactilografie). Când și când, îmi place să sfidez bunul simț ipocrit și să mă înhăitez fără stinghereală cu câte un tech-house (house NU înseamnă Alexandra Stan decât pentru cei care au deschis ochii pe lume mult prea târziu!), muzică clasică electronică din eternele „vremuri bune”: tech ținut sub presiune ca să se pătrundă bine, pompat până-n prag de implozie, istericuț, prăjit în ulei de măsline, groovy, deep, săltat - așa din pieptar și din grumaz, doi pași înainte, unu-n lateral, dar nu e musai ca tălpile să părăsească solul, e destul ca umerii să șerpuiască smucit). Mărturisesc că ăsta de față nu știu din ce vremuri e, dar e bun la casa omului! Mike Dehnert - Rootstalk. Recomandat de Bobo.

perte de vue

O oarecare eleganță, ciobită la timp de sunetele stridente cu valoare de document. Dintr-o dată, lămurindu-se că totuși a venit frigul, gâștele domestice s-au decis să încerce a zbura, adunându-se cu precipitare într-o întrunire de urgență. Afară, să fim serioși, nu este atât de frig precum pare, este chiar mai frig de atât, dar ne împăcăm unul cu altul, mâncăm în oraș ceva preparat în grabă, râgâim a salam cât e noaptea de lungă, ne balonăm și tragem vânturi aspre, de stepă, îl ajutăm pe candidatul nostru să se facă celebru până dimineață, adulmecăm cu gândul trimis aiurea frigurile avangardiste de pe pagina alăturată și ne închipuim cu lux de amănunte petrecerea tumultuoasă pe care cele două zâne au abandonat-o ca să vie să ne stârnească pe noi, dezinvolte, adorabile. Întrebarea e: câți suntem „noi” ăștia, eu și cine mai? Cinemaiubit?

Princesse de Lamballe, masacrul

Pictura de Léon-Maxime Faivre

Oroare, cruzime pură și tentația irezistibilă a voyeurismului. Fragilitatea distinsă a prințesei Marie-Thérèse Louise de Savoie, Madame de Lamballe, paloarea nobilă a pielii sale, fragilitatea, delicatețea ei, până și-n această postură degradantă: cu picioarele-n lături, un ciorap lipsă, moartă, frumoasă, despuiată, însângerată, expusă profanilor, întinsă pe caldarâmul grosolan al Parisului anului 1792, septembrie - semnalul declanșării Terorii. Revoluția aberantă...

O scenă rigidă, o imensă tăcere, răzmerița continuă în fundal, mulțimea nu murmură, respiră la unison o tăcere nu dintre cele mai pioase. Curiozitate. Răgaz. Mulțimea ucigașă, cu Rațiunea absentă, pusă undeva la păstrare, acasă, sau rătăcită pe veci, încremenește o secundă, fascinată, batjocoritoare: ia să vedem cu arată o Doamnă pe dinăuntru, sesizând parcă, pentru scurtă vreme, dar foarte scurtă vreme, o clipită, disproporția grozăviei comise, gratuitatea crimei în raport cu scopurile inițiale ale mișcării revoluționare, ce ajunsese să pară mai mult o izbândă a forțelor întunericului sau, mai puțin mistic: un genocid (vezi represiunea vendéeană: Guerres de Vendée : après le génocide, le mémoricide…), decât o entuziastă, candidă și precipitată punere în practică a generoaselor idei iluministe. Un alt sfârșit al Istoriei.

Băiatul, micul burghez, zgâindu-se absorbit la cadavrul „reparatoriu” (adjectivul este o găselniță a revoluționarilor, în încercarea de a „lipi” o dimensiune didactică monstruozității), cercetează cumva de sus, cu o bățoșenie sperioasă, lipit prevăzător de peretele rece, în caz că ea va mișca. Pe fața lui prefăcut impasibilă se trasează deja schița viselor de groază care-l vor tot vizita până la exorcizarea completă a traumatizantei scene din conștiința lui fragedă, subit sălbăticită. 

Precupeața masivă, din prim plan, cea care acoperă parțial ochilor noștri inofensiva goliciune a prințesei, își ține mâinile în șolduri, a neîncredere, amenințător, ca și când ar avea de-a face o vită îndărătnică, ce nu se lasă cu una cu două vârâtă în grajd: hai frumoaso hai madam' scoal' odată ce ai înțepenit? ce spui acum nu mai dansezi nu mai faci ochi dulci pomădaților voștri de la curte nu te mai desfrânezi méconnaissable cum scria la gazetă laolaltă cu Austriaca ta în deghizarea măștilor de bal masqué timp în care poporul pierea de foame?!

Și trupul neînsuflețit, livid, tragic, ochii fără căutătură, ațintiți în gol, îndreptați spre un cer întors, ce nu se mai zărește, preț de un secol și ceva cerul va rămâne pe urmă de nezărit, întors, înnoptat de puzderia demonilor sloboziți din cutia Pandorei, trupul e înfățișat în tablou încă intact (întreg), avea să fie hăcuit, tranșat, inimaginabil ciopârțit și decapitat, după cuviință. Capul blond, purtat într-o suliță de „poporul” satanizat până sub ferestrele turnului Temple, închisoare regală ad-hoc, unde își aștepta rândul la moarte buna prietenă a prințesei (cher cœur, așa își spuneau), regina Franței, Marie-Antoinette. A fost, probabil, momentul în care regina începu să renunțe la speranță.