Cu a.l.ș., despre, despre... II

„Argument”: Numele acestei meserii de jurnalist ar trebui să fie o TM înregistrată în Occident. Iar românilor de la gazete să le rămână în exclusivitate apelativul de mâzgălitori fără coloană, sclavi ai gusturilor joase ale publicului de-format tot de ei. O discuție polemică purtată cu a.l.ș. în decembrie 2008.

als spunea...

...si nu credeti ca motivul pt care se intimpla asta este ceea ce se tot spune - anume ca publicul asta cere, jurnalistul asta ofera?

ce public exista in gt. britain & ce public exista la noi?
din pacate insa, tendinta de tabloidizare este universala... si este o tendinta datorata SI bloggerimii de pretutindeni: in momentul in care 'demonstrezi' ca jurnalismul nu inseamna 'mare lucru', ajunge sa insiri niste cuvinte (online sau on paper), sa ne mai miram ca meseria de jurnalist coboara standardele tot mai mult...?
francezii numesc acest fenomen 'nivellement par le bas'; este tendinta 'fireasca' a oricarei democratii care invadeaza SI teritoriul culturii (iar jurnalismul face(a) parte din cultura...)

Cristian SÎRB spunea...

DAR: nu am constatat urme (îngrijorătoare) de tabloidizare în Le Monde, L'Express, de pildă. Haideţi să ne punem de acord în vreun fel de data aceasta. Măcar pentru că e evident că sunteţi un avizat consumator de presă occidentală. Haideţi să nu găsim scuze acolo unde merită să criticăm. Eu unul, „ca blogger”, nu mă simt vinovat pentru nivelul scăzut al presei de la noi. Ar fi facil să răspundă alţii (noi) pentru nivelarea în jos pe care publicaţiile cotidiene de la noi o practică într-o veselie. Cred că a devenit limpede cât de mult am nevoie de ziare, din păcate, chiar şi în halul în care arată ele în România. Nu am ce pune în loc. Eu nu fac aceste „demonstraţii” ca să vin eu din urmă cu soluţia mântuitoare, eu vreau să citesc presă de mare calitate în România. Promit că îmi fac abonamente şi plătesc la chioşc, nu o să stau după ediţia gratuită, online, că mi-e dragă hârtia.

als spunea...

Dvs vorbiti dspr o 'nisha' de citeva mii de cititori de calitate... Daca as fi un manager cinic (cinic sint, dar nu manager ;), v-as raspunde ca, pt 'atita tot', nu merita investitia! Aveti o imagine simpluta asupra acestei 'industrii': adica scoateti cu totul din ecuatie patronul & extensiile sale, care cer NU calitate (asta risca sa 'alieneze' publicul 'targetat'), ci... randament. Si astfel, 'Dilemateca' cu Tim Burton pe coperta e vinduta la pachet cu filmele lui Sergiu Nicolaescu... Cit dspr cotidianele de 'mare calitate' - acestea, pur si simplu, NU si-ar scoate investitiile prin cei citiva mii de cititori.

Cristian SÎRB spunea...

Well, de ce nu putea lipsi epitetul „simpluţă” din răspunsul dvs? Zic doar aşa, ca să pot şi eu răspunde folosindu-mi mintea şi bunul simţ, şi nu, din nou, doar terminaţiile nervoase. Încerc un răspuns cumpătat, şi simplu, şi clar ca lumina zilei: nu mă interesează „viziunea” asupra presei, vreau să cumpăr ziare ROMÂNEŞTI de calitate. Nu mă interesează nici bucătăria patronatului, deşi pot să înţeleg că exact aşa cum scrieţi funcţionează. La noi, presa a parcurs în circa 5-10 ani tot drumul de la quality la tabloid. Şi, cum spunea Ancussa, nu ne-a mai rămas nimic serios de citit (în jurnalismul cotidian românesc). Toate au trecut la „adversar”. Cotidianul, Adevărul, Gândul, România liberă, au astăzi prea mult dintr-un tabloid şi prea puţin din quality. Timp în care Le Monde (trecând aproape de un faliment) sau Die Zeit, naiba ştie cum, îşi menţin ţinuta care le-a consacrat. Eu nu-mi doresc presă cu orice preţ, adică orice soi de presă, ziar să fie. La fel, nu aş primi în nici un chip să lucrez la un ziar, dacă target-ul meu, dat de redactorul şef, ar fi viaţa privată a vedetelor, sau accidentele cu decapitări. Ce vrea presa românească, doar să-şi perpetueze apariţia? Celelalte funcţii au dispărut? Nu mai formează? Mă rog, intrăm în detalii la care se pricepe mai bine CP-B sau I. Comanescu. Mă văd nevoit să repet ceea ce credeam tranșat: vreau să citesc o publicaţie similară lui Magyar Nemzet în româneşte. Sunt cititor incurabil de ziare, nu analist media. Şi în această unică postură, de cititor, mă pronunţ aici.

als spunea...

Daca sinteti cititor de cotidiane de calitate, o sa va spun - sec - ca sinteti o specie pe cale de disparitie. In plus, comparatia asta continua cu 'Le Monde', 'Financial Times' etc mi se pare nepotrivita: daca aceste titluri se mentin pe piata este pt ca, ACOLO, cineva le cumpara; la NOI, acestia ar fi f putini - deci e nerentabil... Spuneti ca nu va intereseaza 'bucataria' presei; eu v-am oferit o explicatie din culise care explica - in parte - situatia; a nu tine cont de ea mi se pare copilaresc. A bate din picior repetind ca 'nu avem presa de calitate' nu rezolva nimic. (Pe de alta parte, imi amintesc ca dvs. erati alergic si la recenziile dspr publicatii precum 'Vanity Fair'... sau la corespondente de afara... acum, brusc, 'strainatatea' devine un bun termen de comparatie?) Ca sa inchei pe un ton realist (ceea ce nu inseamna optimist): DA, 'publicul asta cere'. Faptul ca aceasta propozitie a devenit un cliseu nu inseamna ca e mai putin adevarata. Dar aveti, desigur, libertatea sa nu acceptati realitatea si sa va mutati frustrarea in... virtual ;) ps am folosit 'simpluta' pt a evita 'simplista'; era mai bine?

Cristian SÎRB spunea...

Bine, bine, nu ştiu de când e nepotrivit sau motiv de culpabilitate să-şi dorească cineva (care nu e jurnalist) presă de rang înalt şi pentru România. Porniserăm destul de bine, acum nu mai ştiu câţi ani. Poate că, dacă nişte colegi de-ai dvs nu ar fi cedat la presupusele cerinţe maneloide ale publicului, tabloul presei ar fi fost mai echilibrat azi. Ce mă miră e că vorbiţi ca şi când nu v-aţi dori (pour une fois) exact ce-mi doresc şi eu: un ziar autohton credibil, bun, gros şi cald - la fiecare dejun. Ca şi când, dimineaţa, aţi fi primul la coadă la Libertatea. Ceea ce nu aş putea crede nici cu dovezi. ;) De ce reveniţi atunci, presupun, încărcat cu presă vestică, din fiecare deplasare de lucru sau în interes personal? Răspunsul, în caz că nu vă puneţi să negaţi că ar fi aşa, se află chiar în textul meu de mai sus şi chiar în recenzia aceea răspomenită, a dvs, la Vanity Fair. Prin urmare, nu visaţi niciodată să găsiţi şi acasă aşa ceva? Pentru că asta e ce vreau eu. Asta e vina mea şi gândirea mea simplistă. Învăţaţi-ne pe noi, simpluţii, să cumpărăm produse de calitate. Că sunteţi acolo, în miez, aveţi uneltele în mână, pâinea şi cuţitul - cum se spune. Nu pledaţi pentru graţiere, criticaţi, nu încurajaţi nivelarea prin resemnarea asta fericită (dvs aveţi acces mereu la Vest, poate nu vă pasă, poate nu vedeţi cum Realitatea tv „transmite” uşi închise de la Parlament sau traficul de pe V. Prahovei ca breaking news). Mă aşteptam să fiţi la fel de intransigent cum sunteţi cu filmul! Măcar 'gusturile îndoielnice' ale publicului pot fi discutate, corectate. Puneţi, vă rog, umărul la asta (că aveţi cu ce şi nu sunteţi fiecine, slavă Domnului) şi vom avea un an (sau mai mulţi?) nou fericit.

als spunea...

alt motiv pt care nu avem o presa cumsecade (ca, de altfel, nici o clasa politica ca lumea - cacofonia intentionata!), cu exceptiile de rigoare (care, cum se stie, confirma regula): halul in care ies din LICEU, nu din facultate, viitorii ziaristi! parerea mea e ca in facultate ei nu mai invata literalmente ni-mic; dar din liceu STIU ca ies cu o ortografie/gramatica dezastruoase, fara exercitiul gindirii libere & critice, fara o cultura generala macar decenta... iar cind ajung in facultate (stiu, pt ca le-am vazut lucrarile - iarasi, cu cele citeva exceptii de rigoare...), things can only get worse :( CUM sa avem, atunci, o 'presa respectabila', sau ORICE altceva - medicii sint o catastrofa, inginerii s-au reprofilat, doar avocatii cistiga banu' cinstit ;) -,in aceasta tara, in aceste conditii???

Cristian SÎRB spunea...

De acord! Chiar aşa spunea şi T.R.Ungureanu la Garantat 100%, şi nu numai pentru ca zicea așa domnia sa sunt eu de acord. Gustul pentru ziare, scris, ştiinţa ortografiei nu apar brusc, la 18 ani. Spunea TRU că dacă nu simţi că te sufoci fără informaţia zilnică, culeasă din jurnale, că nu poţi realmente păşi pe stradă sau din somn în starea de veghe fără gazeta zilnică, nu ai ce căuta la Jurnalism. Este primul şi cel mai important examen (de conştiinţă?) pe care un aspirant la Jurnalism trebuie să-l treacă. Automat, cum scriaţi, asta se va regăsi în calitatea/consistenţa articolelor şi aspectul paginilor. Dar studenţii noştri, majoritatea, nu citesc ziare. Nici măcar după absolvire. De unde naiba să înveţe măcar vag meseria asta?

als spunea... 

pai, in principiu de la facultatile de profil...
dar ei, cum spuneam, au (inca) probleme cu ortografia!

 Cristian SÎRB spunea...

Vedeţi, de aia bat eu din picior şi-mi cer ziarul de dimineaţă, că-s ca un copil, am fost făcut dependent de ceva bun, mai vreau. :)
Ştie dl. Şerban foarte bine ce spunem noi acilea, dar nu şi nu. :)

als spunea...

Nu (va) pot spune decit:
wake up, it's the post-00s! ;)
Cristian SÎRB spunea...

Sigur, şi sper că tot pe acest blog vom afla şi vestea că s-a demodat şi sexul, aşa cum îl ştim: cu secreţii, erecţii, lubrifieri impudice, şoapte obscene şi, deci, revolute. Trecem la un sex mai curat, dacă se poate individual, solitar, iar dacă nu - virtual. Sau mai bine să revenim la interjecţie, la onomatopee, dacă logosul ţine de prăfuitul sec XX.

als spunea...

Bun, atunci putem spune altfel: NU exista public pt publicatiile pe care le vreti! E prea putin - nu poate sustine tiraje care sa faca publicatia rentabila.

Este adevarat ca patronii vor profituri imediate, iar asta e valabil peste tot: pas de schimba aceasta mentalitate - 'vast program'!

Ars ploietica

Activitatea mea în blogosferă a început, onest să fiu, ca surogat pentru visul meu de a scrie în print. De a fi (fost) jurnalist la ziar (din păcate, sintagma asta nu m a i e un pleonasm). Prezența în 'blogosfeclă' nu este, pentru mine, expresia unui impuls irezistibil de a fi una cu trend-ul sau de a beneficia, de a mă servi dintr-una din „cuceririle științei și tehnicii”. Aş fi dat orice să am spaţiul meu, ungherul meu, într-o gazetă. Se vede treaba, însă, că s-au găsit mereu alţi oameni cu mai mult fler, cu mai mult talent, cu mai multă obrăznicie creatoare, mai flexibili - cerințe minime pentru a îndeplini această slujbă. Iar eu înaintez în vârstă şi-n conservatorismul ăsta nu neapărat, sau nu întotdeauna, simpatic. Între timp, gazetele românești au și dispărut, avortate, altoite înainte de vreme cu tabloide.

Ochiul meu de nespecialist se pricepe mai cu seamă la a face observaţii înzestrate cu o mai mică sau mai mare încărcătură de bun simţ (eu îi tot zic 'ţărănesc'). Ochiul meu e capabil să identifice - un exemplu, la întâmplare - primejdia înstrăinării (alienării) prin ultra-tehnologizare (sunt conştient că nu e singura primejdie care ne paşte), iar mintea mea să o 'elaboreze' într-un text pe care degetele să-l înşire ascultătoare pe taste.

Ce potop de text!

Şi o ultimă, şi benevolă, confesiune (apropo de lectura mea - efectuată, de regulă, 'în cheie conflictuală': din cărți, din postările altora, din comentariile lor), pentru că respect gentileţea cititorilor noștri: nu-s destul de BINE situat lăuntric pentru a savura o intervenţie (un comentariu la textele mele) atent şi cuminte argumentată, însă contrară convingerilor mele. Nu am primit niciodată cu aplauze asta; pare-se că într-o nefastă zi a vieții am pierdut parțial însuşirea de a citi Omul într-un text şi NU propriile-mi proiecţii. Trag nădejde că m-aţi înţeles...

P.S. Nu mai există ziare în RO. Alaltăieri, în aeroportul din Muenchen, Frankfurter Allgemeine și Die Zeit - la liber, pentru pasagerii Lufthansa. Am luat un FAZ, mărturisesc, nu pentru a-l citi în profunzime, nu știu suficientă germană pentru asta. Ci ca să-l țin în mână, eu - idolatrul presei scrise, al marilor publicații de tradiție, să-l răsfoiesc, să-i admir întinderea (enormă) și consistența articolelor (vizibilă chiar și la o „periere” amatoricească). Eleganța fonturilor din titluri! Eleganța limbii din titluri, nu în ultimul rând (eh, atâta germană pricep și eu). Proporțiile decente ale fotografiilor. Am încercat așa, un soi de epifanie profană, lumească. Am realizat pe loc - inutil, din nou și cu durere - că publicația aceea nu are corespondent în lumea mea, românească. Că la noi nu există, de fapt, ziare - în toată puterea, în deplinul înțeles al acestui cuvânt. Dar și că, la noi, nu există, respectiv, jurnaliști. În balanță cu un FAZ, dincoace de Budapesta, nu mai există presă!

Încleștarea cu cartea

Trenul, iconostas laic cu fețe pictate cum a dat Domnul, sprâncene aduse din condei, făcute să deverosimilizeze(!) chipurile. Teniși ieftini, dar nu mai puțin incitanți, șosete albe decoltate pe dedesubtul gleznelor; și din cele roz.

Calcanul - G. Grass. E neobișnuit de frig. Mâța are permisiunea să împartă odăile cu stăpânii casei. Doar o pisică. Doar niște stăpâni.

Istoria bărbatului, lupta lui pentru emanciparea de sub jugul molatic al matriarhatului („orânduire” ce-l folosea doar de fertilizator, tranchilizându-i reacțiile cu lapte din belșug). Emanciparea față de sân. Desprinderea de sânul mamei, al femeii. Suptul îi adoarme bărbatului instinctele, îl moleșește, îl depolitizează și-l deresponsabilizează.

Pe o mai scurtă întindere, felul în care compune Grass, nobelul Grass, ar putea fi de mare efect, hilar, cațavencian, ar stârni râsul lumii, numai bun de degustat în doze comprimate. Pe întindere mare, însă - vezi 500 de pagini tipărite destul de înghesuit, vezi prețul originar de 47,50 lei pe volum, în 2008, la apariția în românește - poate fi extrem de obositor. Îmi piere concentrarea, îmi pierde atenția și riscă să-mi lase mult în urmă interesul. Rareori am mai avut parte de asemenea reverii fertile, fără nici o legătură cu conținutul, pe fondul unei lecturi dintr-un zis „mare scriitor”. Cu Toba de tinichea m-am răsfățat. Cu Calcanul în palme, am visat pe rupte, păstrând ochii deschiși. Nici nu știu, să-i mulțumesc autorului pentru a mă fi redat mie însumi, proiectat pe ecranul prolix al cărții sale sau să-l înjur. Prin urmare, l-am abandonat cu entuziasm.

Nu am deslușit, de fapt, nici o poveste, nu am prins nici un fir, sunt găsibile în pagini mai multe poante, umor „etnic”(?), vorbe de duh, satirizări, răstălmăciri - toate puse cap la cap, doar-doar or căpăta vreun sens - fraze de umplutură de un amuzament „șlefuit”. Fără tensiune, fără miză. Pur și simplu, un scris fabulatoriu, un fel de ladă savantă de gunoi savant, ghena unui scriitor, locul lui de joacă sau de aruncat dejecțiile oarecum simpatice rămase de la (lucrul la) alte cărți, de spălat creierul în pauzele sale de la scrisul serios. Nu știu ce este Calcanul!

Truisme

Sîni de piatră, C.S./2011

Ca de obicei, toate-s vechi, scopul oricărei săptămâni e pitit timid în sfârșitul acesteia - e ceasul în care orice om cu capul pe sub meri are la dispoziție ceva mai mult răgaz pentru - se presupune - a-și aranja gândurile într-o anumită succesiune, periindu-le bine, scuturându-le de praf pe fereastra apartamentului, punându-le coperte noi, învelitoare din plastic. E momentul de glorie al maximei ipocrizii sau al euforiei nejustificate, ambele pulverizând un înșelător parfum de veșnicie asupra celor două scurte zile libere.

Încă din dimineața lui vineri, îți vine a-i îmbrățișa și săruta pe gură, pe frunte sau pe sfârcuri pe toți cei iviți în cale, o pornire sinceră de solidaritate întru nimic, un nu hotărât discriminării sexuale!: să-i iubești fără a-ți păsa de ei, să-i strângi de gât la pieptul tău generos și încă ferm, nesecat izvor de emoție ieftină. Restul zilelor au fost așezate de providență în lăcașul lor, unde ele stau cuminți, doar pentru a spori suspense-ul din weekend. Abia la final, la capătul celor cinci „lucrătoare”, orânduite și programate în amănunt, interesul deosebit de anxios de a ne sustrage ocupațiilor cotidiene aducătoare de învățătură sau de bani în pungă se prelungește alegru în zbaterea făcătoare de nervi gâdilicioși - și, uneori, de minuni - pentru a ieși în sau din oraș (cât mai departe), într-un loc (ambient) care să nu-mi amintească de tine când erai mare (în mine). I'm in, amin!

Acum am dovada și m-am resemnat, nu voi (re)găsi niciodată acel locșor paradisiac, nici țipenie de om (de pildă, pe coasta de sud a Dealului, cea aspră, seacă, de atâtea ori numai a mea, pietroasă ca un sân în care laptele s-a prins, te-ai fi gândit?), mai ales că în următoarele două zile urmează să întâlnesc mereu, poluându-mă, câte o față cunoscută care va recunoaște în mine, numaidecât, salvator, o față cunoscută și iată cum deja se și îndreaptă glonț către palma mea crispată, neîntinsă, luând-o în primire, strângând-o tare, să nu i se simtă cumva echivocul, cu recunoștința recunoașterii, de parcă ne-am fi încrucișat cărările nu acasă, ci pe undeva prin străinătățuri, pe mariahilferstrasse - mecca românilor în viena, doi români care în țară s-ar fi ignorat reciproc cu ostilitate (Anamaria Pop ar fi folosit la modul ostil), cu pricepere și destoinicie.

Prietena inimii mele stă mută și țeapănă sub înfățișarea ei de împrumut pe un scaun de lemn, nu respiră ca să nu-l facă să scârțâie, nu o puteam vedea, dar am reușit s-o reconstitui din șușotelile altora, adoptase o postură falică, erectă, și refuza să vorbească, așa cum, pe neverificate, vag (sau la modul vag - ar fi scris Anamaria Pop), am aflat eu că se poartă schizofrenicii în obișnuitele episoade de absență psihică, și anume în împrejurările în care, îmbibați de prea multă suferință, se deconectează de lume cu un clic aproape audibil, înțepenind și amuțind, amicele mele din vis mă castraseră cu uitătura aceea demonică, de-o ironie oțetită, omniscientă, ce mă făcea să știu că ele știau ceva ce eu nu știu, iar iubita prietenei mele - țeapănă și mută, cu trăsături ostentativ falice, detașată de mine, excizată de pe trupul meu doar din buze, cu un zâmbet capabil să semnifice și să taie orice.

Sven

Nu altfel, ci fix ca acest Loveparade 1998 Sven Väth, „arăta” câmpul muncii techno-logice germane la 1998! Sunetul spune mai mult decât aș fi eu în stare, cuvântând. Teutonii cu mânecile suflecate arau veseli țarina, discuiau apoi fără să icnească, cu piepturile tresăltând falnic în timp ce pășeau lin peste brazde, de parcă s-ar fi plimbat pe ștrase sau pe vreo pistă cauciucată. Prin sumbră comparație, e destul să scriu atât: dubstep. Adică: stagnare, plictis, muzică cu frânele trase. Dubstep - simptomul unei lumi sătule, ghiftuită cu șaorme. Lumea văzută prin ochelarii aceia ridicoli, mari și sluți, de hipster tocilar, mai prost socialmente decât propriu-i smartphone, nătărăul care sare și mișcă pentru că sar și mișcă cei din jur, nu pentru că ar auzi sau ar asculta ceva cu urechile acelea tâmpe.

Remarcați, în partitura executată de marele Sven, sunetul acela stingher, țipătul de buhai electric, ce vine și revine. Și modul în care trece Sven la vinylul al doilea, cu zgomot de joagăre: mai aruncând o dată peste mulțime - basul dus la minimum, ciocanele piesei ce urmează deja active - biciul, trilul ascuțit de buhai. Și, nu în cele din urmă, priviți lumea aceea! Adunarea. Acum 13 ani, techno fără cusur! Atât de mândru să spun în blogul mare că așa ceva am avut șansa să ascult eu în belle epoque.

Fehlleistung

Un oraș este definit prin felul în care arată centrul său și prin ceea ce are loc în zona centrală - inima urbei. Dacă eu mă trezesc în zori și tot ce mi-e dat să văd pe geam e, să zicem, blocul comunist, cojit, de peste drum, se cheamă că-s timișorean? Ba deloc! Orașul este numai acolo unde odinioară erau amplasate, și au mai supraviețuit și astăzi: cetatea, piața, catedrala. În afara cetății, dormitoarele de beton, cetățenii de rang secund, fabricile. Inscripțiile obscene, agramate de pe ziduri, pistele mizere de skating. Îmbrăcămintea țipătoare, treningul, blugii gata decolorați, bluzele albe, strâmte pe burți și pe pectorali, cu vulturi și ștrasuri pe umeri.

Cele care nu au cetate, piață, catedrală (una construită înainte de 1900), nu-s orașe. Sunt doar localități.

Mașina de înghețată străbate străzile întortocheate în sunet de jazz. În față, șoferul, în spate - spațiu ca într-o tonetă. Și muzica, jazz clasic. Ca-n Newark.

Când îl citesc pe Proust, nu-mi pot reprima gândul snob, obsedant: îl citesc pe Proust. Însă omul ăsta e proteină, supliment alimentar pentru suflet & minte. Cu totul altfel, adică ranforsat și mândru, intru și poposesc puțin în toamnă ținând Sodoma în brațe.

Ar trebui să-mi mai plimb trupul, însă mintea preferă să citească.

Unghiile de picioare, cu lac roz-pal. Nesuferindu-se unele pe altele în perioada caniculei, astă vară, degetele stăteau rășchirate, uscate de praf și soare. Din decolteuri, coline. Deșertul s-a sfârșit.

Stau acasă, mi-am luat o zi răgaz, cu aceeași teamă de ceas, de curgerea timpului. Am avut parte de o călătorie cu frica în suflet. Superstiție, vise „înțelese” ca premoniții („obișnuitul” vis cu sfârșitul lumii, supusă unui bombardament celest cu foc, trăznete uriașe, asurzitoare, întunecime). Nicicând mai bântuit de varii culpe, închipuite sau reale, care mi-au legat sufletul, umbrit bucuria, afectat reacțiile, grosolănindu-le.

Nemesis si altele

Biografia personajului Eugene Cantor al lui Philip Roth (Nemesis) e determinată dintru început de absența timpurie a părinților. Așa cum biografia (trăsături caracteriale, fapte, decizii epocale, opțiuni profesionale, iubiri, dependențe) oricărui copil, silit să crească fără mamă, fără tată, privat de prezența autorității parentale, este, de regulă, în mare măsură determinată de un asemenea gol ce rămâne de neumplut. La polul celălalt, nu mi-e clar dacă opus, găsim copiii care s-au „bucurat” din plin de ambii părinți... abuzivi. Să mai afirme atunci cineva, emfatic, că oamenii-s diferiți, individualități irepetabile, sau că ar cunoaște destine radical diferite unii față de alții. Există, se pare, o sumă de posibile traiectorii biografice, le-aș numi fără teamă standard, mereu aceleași, cărora, influențați de diverși factori interveniți în procesul dezvoltării, ne supunem. Suferim la fel - îndelung. Ne bucurăm la fel - cu limită. E prea puțin măgulitor, dar nu mai puțin adevărat, să știm că împărtășim același destin meschin cu, probabil, fiecare al 5-lea om de pe planetă.

Profesor de sport la o școală de cartier newarkez, miop, deci inapt pentru serviciul militar, domnul Cantor își dorea să-i învețe pe micuții evrei să fie „vrednici la trup”, ca să n-o sfârșească implacabil prin a fi batjocoriți de brutele antisemite - răspândite în Statele Unite în proporții comparabile cu acelea din Germania hitleristă, nu mare era diferența - pentru vina de a ști „să-și folosească doar inteligența” (s.m.). Ca și când asta, să faci bani din ascuțimea minții, ar fi o nerușinare, o sfidare la adresa majorității ce trudea bovin, asudând din greu. A trudi adamic fiind, bineînțeles, singura formă acceptată socialmente de a-ți câștiga traiul zilnic - în credința anglo-saxonă, (neo)protestantă, a celor cu pigment alb în epidermă...

Poliomielita - noua ciumă, își seducea nu foarte selectiv victimele de pe întreg cuprinsul Americii de Nord, conform unei „norme”, șeptelul de morți, ce demonstra o logică impenetrabilă, pe care numai epidemiile de acest soi o etalează. Din 1916, de la prima mare epidemie de care își mai aminteau bunicii, știința nu găsise încă remediul.

Dezbateri aprinse în sânul populației civile despre cauzele bolii. Se caută țapi ispășitori, ascunse mâini criminale, purtători voluntari ai microbului: italienii, negrii (adică ceilalți). Să fi fost, oare, soarele, canicula neîndurătoare, scuipații de pe caldarâm, mâncarea alterată, igiena neglijentă, guturaiul, bancotele de hârtie, poșta?

Naratorul, martorul care transmite mai departe învățătura celor petrecute, este Arnie Mesnikoff (unul dintre copiii care se foloseau de locul de joacă administrat de profesorul de sport), dar acesta predă, cu subtilitate, pe parcurs sarcina povestirii lui Eugene Cantor. Newarkul evreiesc văzut prin ochii lui Cantor.

Mânia domnului Cantor se îndrepta către însuși Dumnezeu, cel care crease virusul poliomielitei și-l slobozise în lume; permisese ca mama lui să moară atât de tânără, la nașterea lui; Dumnezeul care lua la el copiii inocenți de-și petreceau vara jucându-se pe terenul pe care îl avea în supraveghere - biată slujbă de vacanță, pentru rotunjirea veniturilor.

Război în Europa, 1944. Americanii își dau viața pentru a salva bătrânul continent al ideologiilor și-al experiementelor politice idioate, puse la cale de „minți luminate”, de „mari gânditori”, idei criminale, susținute și vehiculate încă din secolul precedent de „creatori de geniu”, „rafinați” - Wagner, Heidegger. Acasă la ei, un altfel de conflict, nu mai puțin nimicitor, „un război cu masacre, ruine, distrugeri și blesteme, un război cu toate urgiile aduse de război - un război împotriva copiilor din Newark.”

Cu toate că o scrie impecabil, la finalul cărții, Roth nu rezistă ispitei cam bătrânicioase (boală cu incidență frecventă la scriitorii maturi, în prag de retragere) de a ne oferi pe tavă morala narațiunii, un surplus de lămuriri psihologizante, ca pentru proști, despre mecanismele și sforile invizibile ce i-au mânat și manipulat eroul principal prin turbulențele existenței. Pe când ispita Creației îi face să se zvârcolească în pat pe uscații hermeneuți, obișnuiți să strălucească doar parazitând câte o Operă, iată că nici marii scriitori nu pot dormi de grija interpretării neapărat totale a scrisului propriu, pierindu-le, de la o vârstă, încrederea în capacitatea cititorului, care i-a însoțit fidel preț de-o viață literară, de a-și bucătări singur analizele, după cuviința sufletului său. Ca până acum, ca întotdeauna.