joi, 27 august 2009

Afluenza

...sau cum să strici o temă interesantă.

Nu am obiceiul să scriu înainte de a termina o carte, dar metoda asta se potriveşte literaturii, cînd după un început banal, o carte poate să devină captivantă. Cînd e vorba de studii, cred că îţi poţi da seama de la bun început ce fel de carte te aşteaptă. Afluenzei, de Oliver James, i-am acordat mai multe circumstanţe atenuante, dar tot m-a plictisito-enervat. Întîi, tema studiului e interesantă: corelaţia dintre tulburările emoţionale (numele ales de autor pentru boli psihice) şi tipul de viaţă dus de majoritatea oamenilor din societăţile de consum. El îi consideră pe aceşti infectaţi cu afluenza, un virus care îi face să supraestimeze rolul banilor şi al statutului, să confunde nevoile cu dorinţele, să muncească nebuneşte pentru o himeră, fără a fi vreodată satisfăcuţi. Pe de altă parte, cercetările lui James, precum şi cele pe care le citează arată o tendinţă individuală şi de grup de a externaliza - un fel de declaraţie de identitate: tot ce vreau să ştiţi despre mine este cîţi bani am, ce job am şi cît valorez cash.

Nu ştiu de ce psihologii vor să scrie ca oamenii de marketing (adică ştiu motivul, dar nu mi se pare prea bun), însă Oliver James se străduieşte să scrie fermecător, ironic şi autoironic şi atîta se străduieşte, încît uită că a solicitat finanţare pentru un studiu psihologic, totuşi. Mi-a displăcut teribil stilul său vesel, zburdalnic şi eufemistic, care face din tema sa de studiu, altfel interesantă, un fel de parodie. Am observat că e foarte pornit împotriva psihologiei pozitiviste şi a terapiilor de orientare cognitivistă, însă ceea ce propune dumnealui ca soluţie seamănă cu un self-help oarecare prin abundenţa metaforelor, conceptelor-cheie (gen Virusul, care denumeşte un şir întreg de situaţii greu de redus la o trăsătură comună) şi listelor de soluţii. Vă spun eu una: un realism de faţadă (exemplul chinez: în caz de eşec, e mai sănătos să dai vina pe educaţia primită, deci pe mediul din care faci parte, decît să te învinovăţeşti şi să te deprimi - discutabil, pentru că propune iresponsabilitate)

În plus, din jumătatea citită de mine am avut impresia că autorul îşi orchestrează dovezile ca să îşi susţină teoria (şi e normal, toţi ne alegem argumentele care susţin ceea ce dorim să ilustrăm), punînd sub pălăria Afluenzei de toate: nevroza de succes, anxietatea, paranoia, depresia, golul interior, materialismul. În plus, din cîte îmi dau seama, ţările indicate ca fiind cele mai afectate de virusul afluenzei sunt şi cele în care diferenţa dintre bogaţi şi săraci este extrem de mare. Să fie rata înaltă a "tulburărilor emoţionale" la nivelul acelor ţări cauzată numai de workaholism, carierism şi presiunea media de a avea orice se poate cumpăra? Sau să fie şi inegalitatea, deriva, lipsa unui sens în ordinea lumii?

Speculez. La propria-i speculaţie, Oliver James adaugă studiile altora şi multe interviuri în diferite colţuri ale lumii, nu omite să descrie cu oarecare maliţiozitate pe cei intervievaţi, ceea ce mi s-a părut lipsit de bun simţ ştiinţific, chiar dacă persoanele respective apar sub pseudonim.

Nu cred că voi continua să-mi pierd timpul cu o carte care se străduieşte atîta să fie simpatică fără să mă convingă de valabilitatea teoriei pe care o susţine. Prefer mediul aseptic al studiilor serioase, cu toate defectele lor. E destul că încă mai pluteşte aura de şarlatanie asupra psihologiei, nu e nevoie să fie îngroşată de carismatici precum Oliver James.

Alte păreri: aici şi aici.

4 iunie 1920, bucuria tristă

luni, 24 august 2009

„oroarea Holocaustului nu constă în faptul că el ar fi deviat de la normele umane; oroarea este că nu a deviat“

De neevitat: vorbele savuroase, din recenta Dilemă veche, culese de Mircea Vasilescu de la dl. Andrei OIŞTEANU, despre comunitatea evreiască din România (fostă a 4-a din lume ca dimensiune: 800 000 de membri!), despre ultima carte a domniei sale, despre "evreul imaginar"-

Interviu cu Andrei Oişteanu: “Diavolul e prea inteligent ca să apară în aceleaşi forme”

sâmbătă, 22 august 2009

Sebastian

Nu am o mare poveste în ce îl priveşte pe Mihail Sebastian, nu a fost unul dintre autorii mei (prejudecata prea soft, prea sentimental persistă). Am citit Jurnalul 1935-1944 ca să scriu recenzia asta - o fi meschin să citeşti o carte ca să scrii despre ea, îmi asum. Am mers la bibliotecă în fiecare zi vreme de o săptămînă, cam aşa. Abia mă mutasem în oraşul ăsta, toate lucrurile-mi stăteau în cutii, iar internetul era luat cu ora într-o sală întunecoasă, lîngă puşti care se dădeau mari pe chat rooms sau în jocuri (îmi închipui eu). Jurnalul m-a captivat, deşi trebuie să recunosc că printre paginile cu amoruri am trecut cu greu. În plus, am avut tot timpul senzaţia că sunt indiscretă, scotocind prin caietele cuiva care a vrut să se vadă din el numai anumite aspecte (cum vrem toţi, de altfel). A, iar veşnicul Europa FM, care se auzea în sala bibliotecii şi zumzăia că totuşi nu suntem la finele anilor 30, nu şi nu, mi-a stricat coborîrea în istorie.

Cu riscul de a-i oripila pe admiratorii pătimaşi: chiar şi după citirea Jurnalului, Sebastian înseamnă pentru mine un personaj absent, ambiguu, cineva care ar fi putut fi.

duminică, 16 august 2009

Retro

Pe lîngă o tendinţă în modă, titlul denumeşte şi o rubrică pe care am citit-o pe nerăsuflate ieri pe adevărul.ro. Majoritatea articolelor preluate din ediţiile anilor 30 ale Adevărului mi s-au părut - cum altfel? - teribil de actuale. Nu ştiu ce să cred despre asta, că lumea se schimbă lent, nu se schimbă deloc sau, în general, nu se schimbă în bine. De exemplu, Al. Phillippide scrie în 1937 că:

"Lumea de azi nu mai are vreme să adâncească şi nu mai are nici gust pentru adâncire.

Când omul va fi convins că într’un sfert de oră de audiţie radiofonică sau de spectacol cinematografic va şti despre ce este vorba într’o carte de două sute de pagini, el va dispreţui cartea şi o va înlătura ca pe un instrument demodat şi rudimentar, bun de pus alături de vârtelniţa arhaică şi de opaiţul străvechi.

Chiar de pe acum, imaginea a început să câştige tot mai mult loc în dauna textului. Părerea că o fotografie te informează mai sigur decât trei pagini de text este astăzi curentă şi o auzi de la oameni de toate gradele de cultură." (continuarea aici)
Sună cunoscut, nu?

vineri, 14 august 2009

Evreul nazist sau...

 "Aleg să cred că această greşeală a tinereţii lui îl face şi mai uman."

Textul acesta nu este (încă) un come back propriu-zis, dar m-a împins Necuratul să citesc încă o smiorcăială muierească de-a d-lui Mircea Cărtărescu în SENATUL EVZ: Tristeţea Sebastian. Şi, în urma lecturii producţiei "jurnalistului" Cărtărescu, nu pot accepta să sufăr de inimă rea, abţinându-mă să scriu numai pentru că aşa am juruit duminica trecută, iaca! Încă o dată, editorialistul* nu pare a discerne cauzele, motivaţia de vârtejul "disputei"... Cu osebirea că M.C. scrie despre...morţi, recte: Mihail Sebastian. Numai de bine, fireşte.

Da, această madame manquée care este dl. Cărtărescu se declară profund mâhnit(ă) de "disputa" stârnită în presa românească cu privire la extremismul de dreapta din studenţie al lui Sebastian, cultivat sub înrâurirea acestui Goebbels de tinichea al României, Nae Ionescu.

Cărtărescu "crede" cu toată sinceritatea sa naivă de mare scriitor că "oamenii-şi pot reveni din greşeli şi le pot uneori chiar răscumpăra." Mai rămâne de stabilit cum va proceda răposatul Sebastian pentru a-şi "răscumpăra" derapajul hilar (evreu nazist!), de o autohtonitate genuină, din tinereţe. Pentru că nu-l prea scuză nici talentul său, nici faima sa de "amator de concerte" (pentru M.C., acesta pare fi un argument pentru circumstanţele atenuante bune de acordat lui M. Sebastian), nici chiar evreitatea sa mai târziu prigonită. Iar la fraza asta o să râd mai încolo, dacă îmi voi reveni din şoc: "Aleg să cred că această greşeală a tinereţii lui îl face şi mai uman." La fel şi pe Rudolf Hess, dezertarea lui nebună în prizonieratul promiţător al inamicului l-a denazificat, pesemne. Nu spun să-i ştergem pe toţi colaboraţioniştii şi turnătorii din Istoria literaturii române, Doamne feri! Ci spun să nu tabuizăm, să nu-i tratăm cu o altă măsură pe cei mai slabi de îngerul ideologic sau al caracterului dintre oamenii de litere...

Asupra nătângului aceluia de R. Mazăre s-au năpustit cu elan exagerat (demn de un popor mai civilizat) toţi inteligenţii şi ziariştii "subţiri" ai patriei, indignându-se ipocrit-conformist: "se răsucesc victimele Holocaustului în mormânt". Deşi primarele de pe litoral, probabil, habar nu are de vreo ideologie, el a purtat la acea paradă de modă o uniformă a Wehrmacht-ului de struţ ce e, dar şi pentru că se află încă la vârsta intelectuală a filmelor de război făcute de Sergiu Nicolaescu. Pe M. Sebastian, însă - mare meloman interbelic, iubeţ nefericit de femei fatale, evreu şi, scurtă vreme, filonazist - îl iertăm mai cu uşurinţă, nu-i aşa?!

Îi reamintesc, inutil, lui M. Cărtărescu adevărul următor: nu dezbaterea sau acuzele din presă trebuie să-l determine pe dumnealui să-şi pună (sau nu) în reanaliză obiectul admiraţiei, ci chiar faptele (adică, articolele) lui Sebastian, ele însele, nimic altceva. Nu textele fierbinţi din media de la noi "aruncă umbra" asupra integrităţii morale a celui care, de mulţi detractori ai lui Cioran, Eliade et comp, era văzut aproape ca un înger neprihănit. Iară nu vedem pădurea de copaci, am impresia! Deci, smiorcăieli!
_____________
*(precum dl. H-R. Patapievici în recentul şi nesuferitul său comentariu din EVZ, în care afirmă aşa: orice critic al lui T. Băsescu constituie un "caz clinic" - este foarte sigur pe precizia şi moralitatea diagnosticului său dl. "dr. psiholog" Horia-Roman...; altă "idee" a lui HRP este aceea că nu dl. Băsescu are vreo problemă, ci doar, şi mai ales, cei care se referă în mod critic la el)

duminică, 9 august 2009

Fără cuvinte

Motivele nu pot trece dincolo de nevoia de a rămâne în limitele discreţiei. Prezenţa mea pe acest blog nespus de drag se întrerupe aici, odată cu această intervenţie. Sper ca patroana lui să ia serios în considerare posibilitatea ca textele mele să rămână pe mai departe vizibile eventualilor vizitatori, vechilor prieteni ai scrisului nostru. Nu vreau să organizez o colectă de semnături de susţinere, nici un priveghi. Dacă am putea, am vorbi acum cu toţii, laolaltă, ne-am spune unde am greşit, ce am fi făcut altfel, unde am procedat mai înţelept, dar nu uităm că suntem toţi doar nişte nicknames mai mult sau mai puţin consistente. La o sumară rememorare, regret cel mai abitir felul în care m-am referit la Alex. Leo Şerban prima oară când am făcut-o. Apoi, îmi cer scuze pentru toate derapajele din comentarii, pentru jigniri, insinuări oneroase - nu neg, mă caracterizează, din păcate. Pentru obrăznicii şi impoliteţuri. La bună vedere, pe când lucrurile vor intra în "ordinea lor naturală".

Scoborîtă tristeţe

Mircea IVĂNESCU

ea se va duce la culcare devreme, şi de acum
nu va mai lua, o vreme, masa de seară cu noi
aici, jos - (pustie va fi, fără ea, masa cu fum
îngheţat pe tăblie, a sufrageriei - şi goi

pereţii, arzînd cu o mată luminiscenţă -
fără de umbra ei). aici, în această joasă existenţă,
noi vom cina, încă ţinînd-o minte pe ea,
şi singuri, şi ştiind că ea tremură sus, undeva...

să ne alegem mişcările atunci, şi să spunem
- fără s-o credem - cînd ne mai aruncăm, fără să vrem,
privirile pe fereastră - să spunem că în această înceată

singurătate, se va deschide un cub de timp adormit
cu fiinţe, fără realitate, chircite la un cămin amorţit
şi pîndindu-i, fără credinţă, coborîrea, mereu amînată.

Alte versuri, EDITURA Eminescu, Bucureşti, 1972

sâmbătă, 8 august 2009

Ploaia cu lapte

În primele (bine, era deja către secundele) ore ale dimineţii, oameni neaşteptat de odihniţi pe corso. Feţe întinse şi aproape distinse, nici o expresie înăcrită; nimeni nu gonea. Nici măcar automobilele. Dimpotrivă, o voioasă simfonie a picioarelor îşi potrivea cele dintâi acorduri. Picioare lungi, subţiri, picioare lucioase, bronzate, picioare scurte şi nervoase, fese curbate abrupt, neruşinat înfăţişate de semeţele lor posesoare dragului de a privi. La primele ore ale dimineţii. Foşnet de pulpe răcoroase, epilate în draci, cu râvna desţelenirilor din Amazonia, şi unse bine antisoare.

Şi sâni. Sâni regeşti, molcom legănaţi, semisferic iviţi din tăieturile nepioase ale decolteurilor.

La anticariat, făcea de gardă mama feciorului - actualmente plecat, cu cele tinereşti, în vacanţă. Femeie vajnică şi politicoasă, cu accent greoi, de la ţară. Nu ştia cărţi, însă le aranja pe rafturi ca trase la riglă. Ochiul meu maniac şi neîndurător cu aspectul unei biblioteci a remarcat acest amănunt încă de la intrare. Mi-a plăcut asta, chiar dacă Proust zăcea acum tuşind praf, strivit sub un tratat de nefrologie.

Pe un balcon bine forjat şi amarnic ruginit din centru, se apleca o fată care arăta ca însăşi dimineaţa: abia crepeţită, în picioarele goale, cu trupul îmbulzit într-un tricou fără nume, care se lăsa împuns îndărătnic de nişte sâni în plină erupţie. Într-o clipită, mi-am închipuit cum, în altă lume, în altă vreme, şi-ar fi scos o ţâţă din aceea darnică şi ar fi lăsat să cadă câţiva stropi dintr-o ploaie de lapte cu gust iute, de frunze verzi, în gura unui menestrel care i-ar fi cântat din stradă balade jilave la iPod.

marți, 4 august 2009

Maimuţărirea tinereţii

Cumva, în continuarea articolului de mai jos. Este în plină desfăşurare în media - cum băga de seamă, dintr-un alt unghi, într-un comentariu, şi companioana Hiacint - o intensă şi extinsă reprezentaţie a teener-ismului, o imitaţie a bucuriei de a trăi, comédia nemuririi pusă precar în scenă de anumiţi intelectuali autohtoni (în special optzecişti: ăştia-s cei mai intoleranţi cu ideea că s-a scris excepţional şi înainte de ei), nu neapărat consistenţi, dar celebri şi ceva mai copţi, ca să nu zic în vârstă. Mimarea bovarică - caraghioasă, dacă nu ar fi tristă - a iresponsabilei lipse de maturitate. Nimic din toate acestea nu depăşeşte nivelul gestual. Maimuţăreala demnă de decrepitudinea boită a tragicului mort de la Veneţia al lui Thomas Mann. Frecarea democratică a vârfurilor intelectuale ale coatelor de cele ale fragezilor (dar nu mai puţin încuiaţilor) scribi de pe bloguri. Scalda disperată în sânge virgin în speranţa prelungirii duratei unei prospeţimi deja pierdute. Cooleţea stângace, ce vine ca o haină strâmbă, de împrumut, a limbajului lor. Nimic nu poartă în sine un mai dens şi înecăcios abur de ramolisment cănit decât circul ăsta cu de-a pururea tânăr, niciodată coborât mai jos de epidermă, sau dincolo de vestimentaţie, de limbajul argotizat cu de-a sila. Dincolo de fluturarea asta căznit veseloidă, penibil-infantilă, a unor aripi cu penaj ştirbit, se întrezăreşte neatinsă, în toată splendoarea ei, invidia aceea veninoasă a vârstei a doua faţă de dezinvoltura şi elasticitatea caracteristice anilor 18 - 30.

Lectura în autobuz

Mă înduioşează la lacrimi felul în care câţiva „inimoşi locuitori" de seamă ai Bucureştiului (Bucureştilor, puţin îmi pasă cum le place să şi-l scrie), ceva mai „umblați", încearcă să-i menţină măcar spoiala de pitic Paris, încearcă să se amăgească, cum ar veni, că locuiesc într-o metropolă mustind de cultură, plecând din multele academii (inclusiv Caţavencu) până-n inima pământului, în metro. Numai aşa îmi explic cum poate încă face vâlvă expirata, mucegăita, populista, neinteresanta întrebare: CUM CITIŢI? - strămutată acum în presă. O întrebare de-o ipocrizie fără seamăn, care a înconjurat blogosfera până la vertijul general. Nu cred că au fost mulţi bloggeri care să nu o fi preluat sub sinistra formă a „lepşei" naive. Unii, cu „mii de intrări" pe site, şi-au făcut şi fotografii-material didactic, în timp ce „citeau” demonstrativ-educativ în underground-ul bucureştean - prostia poate lua forme nebănuite. Şi atunci să mi te miri de răspunsurile năstruşnice din sferă?...

Nu te miri. Pentru că - dacă mai există vreun ins care nu e la curent - nu se mai citeşte în birou, izolat, temeinic, cu creionul în mână; nu mai citeşte nimeni, Doamne fereşte!, şezând pe toaletă (am stabilit deja că ţoapele literare nu cunosc excreţia); s-a cam terminat cu lectura la orizontală, în pat sau în fotoliu. Acum citim în autobuz. Dar nu neapărat pentru că avem un drum de făcut, între Eroilor şi Cişmigiu. Au contraire, pare-se că alegem să ne deplasăm cu autobuzul ca să citim! - de parcă cine ştie ce rute lungi sunt în capitala noastră, 85-ul şi Proust merg de minune laolaltă, nici nu trebuie să mai schimbi troleul sau metroul, iar bravii noştri lectori trăiesc toţi pe la periferie, mda, timp berechet pentru „lectura profundă" a doamnei S. Popescu... Este vorba, în realitate, tot de un sport, cam ca rafting-ul, surfing-ul sau şofatul de weekend pe DN1.

Uite, de pildă, doamna Simona Popescu a ajuns la anii şi la experienţa la care nu mai găseşte de cuviinţă să citească o carte pagină cu pagină, la ce bun? Vine o vreme când poţi sări fără mustrări de conştiinţă filele, ştii tu mai bine cum devine treaba cu lectura. Dacă ai poftă, începi direct cu finalul şi ai rezolvat, faci o recenzie de toată frumuseţea. Iar intriga, înaintea studenţilor, o prezinţi fabulând, vii tu cu ceva („Îmi plac romanele pe care nu trebuie să le citeşti pagină cu pagină, ca un elev cuminte").

Nicolae Manolescu îl citează pe Roland Barthes: „E o declaraţie celebră a lui Roland Barthes, care spunea că întotdeauna când citim sărim anumite pasaje. Partea bună este că atunci când recitim nu le sărim pe aceleaşi“. Raluca Ion, autoarea compilaţiei jurnalistice din mărturisiri ale unor faimoşi ai literelor româneşti, publicată în http://www.cotidianul.ro/search/cum_citesc_scriitorii, lasă să treacă la tipar, în două locuri, numele lui Barthes în forma sfertodoctă: Roland Barth (am ziarul pe hârtie! pentru necredincioşi, deşi online e deja corectat, littera scripta manet).

Cel mai drag răspuns mi-a fost cel al lui Mircea Cărtărescu: „Cărţile cele mai bune sunt cele care nu se pot povesti. Din punct de vedere estetic, o carte care are un subiect, clar, precis, pe mine mă cam pierde, subiectul este mintea celui care a scris cartea." Întru totul de acord. Mai puţin acord cu partea în care se confesa că maltratează cărţile, le şifonează, le ferfeniţează. Bad old boy!

Îi invidiez sincer pe cei care pot abandona o carte fără remuşcări. Eu am remuşcări şi când trebuie să mă desprind de cele slabe, asta făcând din mine, probabil, un cititor obsesiv, dezvăluindu-mi cine ştie ce metehne, neîmpăcări cu mine însumi.

Atât M. Cărtărescu cât şi Alex. Leo Şerban pretind că au învăţat cum să se oprească din citit atunci când cartea nu le răsună nicicum în suflet. Sau când pornesc de la convingerea că marile opere ale modernităţii nu au sfârşit. „Marile cărţi ale modernităţii nici nu trebuie terminate, pentru că de fapt nici ele nu sunt terminate.“ Iar alș citeşte, finalement, în izolare! Nu îmbrăţişează, din fericire, lectura exhibiţionistă: „nu pot nici să citesc, nici să scriu cu multă lume în jur" - iară mie îmi pare absolut normal. Din păcate, pentru mulţi semeni, gesticulaţia este mai însemnată decât fondul.

duminică, 2 august 2009

Suflete la Second-Hand*

"În oraş seara curge lent
ies toate sufletele de la Second-Hand

Sîngele meu tînăr călăreşte pe străzi
calul lui orb tropăie pe trotuare
fecioarele albastre alunecă prin înserare
cu picioarele subţiri, ca de iezi.

Prin oraş seara curge lent
ies sufletele toate de la Second-Hand

Tramavaiele varsă pe linii
paltoane, fuste, pălării, mănuşi
se aude un pocnet de uşi
pe la încheieturi şi rotule

Pe străzi, seara se scurge lent
ies sufletele toate de la Second-Hand

Alerg prin mulţime
mîinile mele se izbesc de vitrine:
odată cu cuvintele dinţii din gură mi-i scuip -
în fiecare deget al meu pasărea nopţii
din ramuri de salcie şi spice de grîu
şi-a făcut un tainic cuib.

Pe străzi seara curge lent
ies sufletele toate de la Second-Hand

La orizont mările atîrnă ca nişte cearşafuri
prinse-n uriaşe cîrlige
de la un capăt în altul al cerului
trec nouri grei, pe catalige


Pe străzi seara curge lent
ies sufletele toate de la Second-Hand

În biserici icoanele stau lipite de pereţi
sfinţii se rotesc cu capul în jos:
cu hainele însîngerate
acoperindu-ţi umerii goi
aleargă ultimul Cristos

Nu staţi pe gînduri
îndreptaţi-vă rugăciunile spre noi

Pe străzi seara curge lent
ies sufletele toate de la Second-Hand

Logodnic al tău sînt umbră
al tău şi-al nimănui
privesc în urmă trupul
atîrnînd ca o haină într-un cui.

Pe străzi seara curge lent
ies sufletele toate de la Second-Hand."(Nichita Danilov)

*sursa: liternet.ro, unde puteţi citi mai multe poezii de Nichita Danilov.

Partea cea mai bună a poemelor de sîmbătă sau de oricînd este că măcar o dată, citind atîtea poezii, mă trezesc cu respiraţia tăiată de cuvinte înşirate versuri. Dar şi fericită.