Sala de operaţii a lui Kundera

Viaţa e în altă parte

M. Kundera operează (pentru mine, scriitorul ceh va rămâne mereu un neîntrecut artist chirurg) fără pic de anestezie în acest roman, scris în 1973, în limba maternă. Taie frumos, cu precizie, exact acolo unde identifică ţesutul bolnav în anatomia personajelor sale abrutizate. Se mai opreşte din incizat, explică studenţilor-cititori tainele artei sale; teorii, în opinia mea, inutile în economia cărţii, dacă nu având chiar un efect de deşertificare asupra imaginaţiei oricui, asupra bucuriei de a luneca în lectură, dar, din păcate, şi asupra suculenţei literare a romanului despre care fac vorbire în acest text.

Dar cât îmi poate fi de antipatic Milan Kundera în admiraţia aproape mistică pe care o am pentru scrisul lui! Uneori îmi repugnă seducţia pe care o are asupra mea. E diabolic. Se numără printre acei autori pe care-i simţi, pe nepusă masă, căutându-ţi pricină în suflet. Cu toate acestea, el, Kundera, nu şi-a propus niciodată să falsifice ceva în mine, ci numai să-mi mărturisească despre el. Îndoielile lui încolţesc în fermentaţia îndoielilor mele.

Întreg textul: Viaţa e în altă parte

Hystorii

Toată povestea Lolitei este spusă, de fapt, de picioarele ei! În film, să ne înţelegem. Picioarele. Încă umede, netede, curate - la început. Murdare de noroi, contemplate de ea cu prefăcută părere de rău - la sfârşit. Sfârşitul nu este Lolita-cea-casnică, aflată în strâmtoare financiară, ci Lolita întorcându-se din pădure cu labele picioarelor ei de treisprezece ani pline de noroi. Sigur, şi Lolita cea cu rujul roşu întins mult dincolo de conturul natural al gurii. Lolita cea cu gura pângărită.

Mă cufund transpirând în poveştile cleioase, urbane, ale lui Juan Carlos Onetti. (Aş servi prânzul într-un cutare somptuos restaurant art-nouveau din centrul Oradei). Înţeleg că urbea lui Onetti este cu totul o născocire. Are asta vreo legătură cu faptul că personajele sale-s atât de echivoce?

Literatură cu parfum de tango.

Ne ferim, ipocrit, să rostim: „fosta iubită”, „fostul iubit”. Spunem, mai bine, scurt: „fosta” sau „fostul”, pentru a dovedi, oarecum sforţat, că toate celelalte relaţii au fost nişte rătăciri; abia asta e iubirea!

L-am cunoscut pe dr. Kien (Orbirea - Elias Canetti). Ocupaţiunea: „proprietar de bibliotecă”. Un donquijote al cărţilor însufleţite, pricopsit pe lângă el cu un sancho cu o larg recunoscută faimă de tâlhar. Tot ce are înfăţişare de carte prinde viaţă şi conştiinţă proprie. Toate cărţile-s păscute de primejdii nebănuite. Focul, murdăria, tratamentul inadecvat.

Canetti, Onetti, Ceronetti.

Despre primul, chiar nu pot spune de ce naţie este: evreu din Bulgaria, trecut şi poposit oareşicât prin Viena, prin Germania, Anglia. Odihneşte în Elveţia. Scriitor de limbă germană. Orbirea sa este un roman halucinant despre halucinaţie şi halucinaţi. Fraze scurte, la limita prostiei celei mai groase - pentru că acolo se situează majoritatea personajelor. Deliruri verbale, realitate transfigurată de minţi egolatre, de oameni smintiţi - inteligenţi sau, pur şi simplu, nătărăi. Foarte dificilă, mâloasă, acaparantă, lectura!

Ceronetti - Tăcerea trupului. Un italian riguros. Un scandalagiu al stilului (admirat de Cioran, nu degeaba...). Un poet al biologicului. Am citit cartea sa de aforisme şi minieseuri, oscilând între acord şi oripilare. Acolo unde oripilarea nu se îngână cu dezacordul, ci cu nerostitul, cu tabu-ul, cu făţărnicia.

Onetti - Viaţă scurtă. Literatura tango. Nu cunosc înţelesurile ascunse ale tango-ului (să mă documentez!), dar scrisul lui Onetti pare similar paşilor acestui dans - cunoscut de toată lumea, performat de puţini. Un conflict mocnit, transpus în ritual. Un pas înainte, doi înapoi. Nu învinge nimeni. Nu oamenii-s câştigători, orişicât. Replicile personajelor, cele rostite (e necesar de subliniat asta), sunt dublate de gândurile lor, concurate de acestea în timp real, trădate - aş spune. Dialogul semnificativ se produce în minte. Între minţi, nemijlocit de rostire.

„În comedia jovialităţii lui Lagos - râde şi vorbeşte iar cu strigăte - există mereu un muşchi facial care nu funcţionează exact ori care nu se mişcă la vreme, care proclamă că nimic nu-i atât de decrepit ca această reprezentaţie a hazului, bucuria de a trăi a - o! - iresponsabilei clipe de maturitate.” (J.C. Onetti).

NU şi în turul al doilea!

Sunt foarte dezolat din pricină că şi Crin Antonescu s-a alăturat corului celor care, după fiecare scrutin – în loc să-şi asume şi să-şi analizeze în profunzime înfrângerea (ajungând, adică, cu investigaţia internă până la cea mai infimă organizaţie locală a partidului) -, zbiară patetic, din toţi bojocii, că au fost furaţi! NU a furat nimeni atât de mult încât PNL să nu obţină accesul în al doilea tur. Rezultatul este mulţumitor, dar prost şi vina o poartă atât echipele care au conceput şi susţinut campania cât şi (mai cu seamă!) candidatul însuşi – aproape invizibil în cei 5 ani de dinaintea prezidenţialelor 2009! Or, staff-ul de campanie nu poate face minuni fără aportul personal de imagine. Nu poţi construi un candidat solid chiar din nimic, bazându-te doar pe apariţiile recente (datând de o lună, două, trei) la TV.

Pentru a alege, pasămite, între Băsescu şi Geoană, nu am disponibilă nici măcar jumătatea de inimă cu care l-am votat pe Crin Antonescu. Scria, cu uimitoare înţelepciune, un ziarist de la EVZ: e bine să participăm la scrutin ca votanţi şi să alegem o schimbare, chiar dacă suntem dintru început aproape siguri că şi noua opţiune ne va dezamăgi, la rându-i. Să votezi, afirma ziaristul, pentru a le demonstra că nu sunt de neînlocuit, că nu sunt bătuţi în cuie pe demnităţile ocupate – aşa cum, am presimţirea, actualul preşedinte a început să creadă despre sine. Dar acest raţionament, destul de înţelept, a fost valabil doar în primul tur. A-l schimba pe Băsescu cu Geoană este egal cu a nu schimba nimic. O figură seacă de carton comunist versus un bolovănos de născare comunistă, mândru nevoie mare de incultura sa, cu totul inapt a pleca urechea la criticii săi pertinenţi sau la bunii sfetnici (nici măcar la ai săi, dacă bine înţelegem). Din acest motiv, nu-mi voi exprima “dreptul cetăţenesc”. Ca mine sper să procedeze măcar cei 18-20 % liberali din 18 milioane de români cu drept de vot. În rest, fiecare cu conştiinţa dumisale.

Nu voi cădea niciodată în josnica postură de a fi un “fan(atic)”, adorator necondiţionat al unui partid, sau – mai rău! – al unui om politic, şi acela să fie un grosolan, un necioplit fără cultura dialogului, nimerit în palatele administrative ale ţării direct de pe puntea slinoasă a nu ştiu cărei ambarcaţiuni. Dacă C. Antonescu va “recomanda” susţinătorilor săi să-l voteze pe unul sau pe celălalt dintre cei doi pui ai sistemului comunist ajunşi în finală, eu voi fi pentru abţinere. Nu-s o oaie-n turmă, să behăi la unison cu ceilalţi, cum îmi şoptesc în cască, mieros sau imperativ, “staff-urile”, şi cum, de regulă, se întâmplă în PDL sau în alte artificiale partide-mamut.

Înfrângerea candidatului liberal nu este, pentru mine, în primul rând, un nou motiv de tristeţe sau de scârbă la adresa stupidităţii poporului alegător, ci un prilej de a (mă) întreba realist, încă o dată, de ce se insistă încă pe confruntările de stradă dintre trupele de lipitori de afişe şi agăţători de bannere, pe distribuirea de brichete, pungi, pixuri, găleţi electorale şi nu pe pregătirea sistematică, temeinică a candidatului (dacă ne referim la cei new entry) în timpul - berechet - al celor 5 ani de mandat ai contracandidatului care trebuie doborât? E tot la modă idioata concepţie că a rupe afişele adversarilor şi a le lipi “pe-ale noastre” peste ale lor, sau a lipi “noi” mai multe poze şi-n locuri mai… strategice decât “ei”, sau a căra cu autobuzele "simpatizanţi" obligatorii la mitingurile electorale regizate până la ultima râgâială retorică poate influenţa semnificativ rezultatul final! O "gândire" de omul peşterii.

Concluzie

A zis: [Iaşul]Arată ca un oraş ocupat, din care invadatorii au uitat să mai plece.

Oroare

Visul ne făcuse pe amândoi blonzi. Cu deosebirea că eu tocmai căutam cu înfrigurare un frizer bine ascuţit, pentru a-mi scoate culoarea deja obosită ce-mi îmbolnăvea figura şi-mi astâmpăra popularitatea în sondaje, iar ea tocmai mergea să se vopsească, vag încrezătoare că şocul microsocial produs de noul look o va consolida şi lăuntric.

On connaît la chanson

PINK MARTINI - AUTREFOIS

J'écris des mots doux à toutes les filles de France
J'espère qu'elles y répondent
J'ai juré que je serai content avant la fin de l'année
J'écris des mots doux à toutes les filles de France
Chaque jour et chaque nuit
Mais à la fin de l'année je suis encore seul dans mon lit

Je ne manque à personne
Mais ce n'est pas grave
J'ai déjà passé un bon moment
Un bon moment autrefois

Je pense à elle avec beaucoup de tristesse
Quand la lune est pleine
Quelle fête, quelle danse et quelle chanson se passent sans moi
Le soir commence comme une vieille chanson, mais je ne peux pas chanter
J'ai oublié la mélodie, il y a quelques années

Je ne manque à personne
Mais ce n'est pas grave
J'ai dèjà passé un bon moment
Un bon moment autrefois

J'ai déjà passé un bon moment
Un bon moment autrefois.

Ză sanset of hiz glori

"Aţi fost coleg de partid cu Ion Iliescu, d-le preşedinte. Eu, nu". "Vă înşelaţi, eu n-am fost în FSN cu Ion Iliescu..." parează relaxat Traian Băsescu. Însă lovitura lui Crin Antonescu se duce în altă parte, direct în ficatul atât de sănătos al d-lui preşedinte: "Eu mă refeream la Partidul Comunist. Acolo aţi fost coleg cu Ion Iliescu".

Puternic răspunsul d-lui Băsescu la întrebarea ce carte aţi citit ultima oară. Levantul, de Cărtărăscu, zice dl. preşedinte, exact ca acum 4-5 ani. Iată un intelectual adevărat, care ştie să citească şi să recitească o singură carte câţiva ani.

CONTINUAREA: De la sumo, la box thailandez - CTP

Ecouri

Din revista RAMURI, recomand ca pe un musai: Cartea şoaptelor, cartea neliniştirii de Antonio Patraş.

Sublinierile-s ale mele:

"Cunoscut publicului larg mai ales în ipostaza de politician şi economist, orator distins, spiritual precum un senior ce ar fi făcut fala saloanelor de altădată, Varujan Vosganian este şi un apreciat profesor universitar, intelectual cu pregătire polivalentă, versat deopotrivă în ştiinţele exacte şi în umanioare, cu o educaţie muzicală de invidiat (cântă, în momentele de răgaz, la pian). De aceea, probabil, scriitorii aşa-zicând „profesionişti” ezită să-l accepte ca pe un egal în rândul lor, pe motiv că un om cu atâtea preocupări (başca manager şi vicepreşedinte al Uniunii!) n-are cum să nu fie, măcar puţin, diletant. În atitudinea aceasta mefientă găsesc chiar mai mult decât un strop de invidie faţă de cel căruia-i reuşeşte totul în viaţă, inclusiv scrisul – şi asta încă fără pic de efort, fără să se consacre literaturii în mod exclusiv, cu încrâncenarea unui devot. Dar, după cum ştim, refuzul limitării cunoaşterii prin specializarea strictă într-un singur domeniu constituia cândva principiul fundamental al educaţiei, în ideea că omul trebuie să cultive, cu graţie, toate artele liberale, fără a deveni robul vreuneia anume. Numai astfel se poate ridica spiritul până la acel nivel de elevaţie unde să aibă loc fuziunea adevărului, binelui şi frumosului, în-tr-o sinteză menită a exprima esenţa înţelepciunii şi a fericirii în viaţă.

Iar pe Varujan Vosganian n-ai cum să nu ţi-l imaginezi fericit. Dovadă natura sa sfidător sănătoasă, fibra extravertit-sangvinară a temperamentului, vitalitatea exuberantă, de bărbat cu vîrtute, iscusit la vorbă şi mândru ca un viteaz în piele de tigru. De aici şi o vădită inadecvare, de vreme ce tocmai nefericirea, camuflând puroiul resentimentului, a modelat estetica modernităţii convulsive, în răspăr cu armonioasa (deci anacronica) ierarhie clasică a valorilor. E posibil ca şi din această cauză Vosganian să nu fi stârnit chiar de la început încrederea comentatorilor cu antenele racordate la actualitatea imediată, unde profilul psiho-somatic al scriitorului de succes arată sensibil altfel (comparaţia cu Cărtărescu e semnificativă, vom vedea, în mai multe privinţe). În consecinţă, nici cărţile de poezie publicate până acum (Şamanul albastru, 1994, Ochiul cel alb al reginei, 2001, Iisus cu o mie de braţe, 2005), nici volumul de proză scurtă (Statuia comandorului, 1994) n-au depăşit cota aprecierilor onorabile şi a reverenţelor de complezenţă.

Într-un fel, deşi nu justifică atitudinea mai mult decât rezervată, reacţia e firească: autorul prea venea din afară, prea nu făcuse parte din niciun cenaclu, prea se credea grozav, câtă vreme îşi asumase scrisul ca pe o afacere pe cont propriu, cu o jignitoare indiferenţă faţă de sentimentul solidarităţii de breaslă."

Bravo autorului acestei consistente cronici! Veţi descoperi cât de cuprinzătoare este ea mai departe, eu am ales cu precădere aspectele cu valenţe polemice (primele paragrafe), dar cronicarul scrie aproape exhaustiv şi despre "tehnica" acestui roman, fără a-i fura o iotă din farmec. Referirile acide la "cenacliştii" fără perspectivă (asta din urmă e adăugirea mea; eu ce mai cred că numai nişte tâmpiţei castraţi de talent mai pot spera că-nveţi să scrii la cenaclu) - care infectează cu sterilitate, în continuare, literele româneşti - m-au desfătat. Admiraţia mea faţă de Vosganian este de factură veche, doar că în calitate de politician. Încântarea mea faţă de scriitor este sporită mult şi de ştiinţa faptului că mi-e evident că nu scrie sforţându-se. Scrie ca un om împlinit, nu ca unul din "mâncăii" literaturii contemporane, şi aici (ca-n multe alte rânduri) opiniile d-lui Antonio Pătraş se întâlnesc pe deplin cu ale mele!

Berlin - 20

Am stat să urmăresc pe TV5 Monde până am căzut de oboseală un megadocumentar despre căderea zidului berlinez. O imensă desfăşurare de forţe civile şi militare pentru mai nimic a avut loc în acel „memorabil” 9 noiembrie! Nu c-aş fi dezamăgit că n-a murit nimeni la Berlin, deh, comunistă ţara - RDG, dar ceva mai civilizată decât celelalte din blocul socialist, zic unii. Sute de mii de est-germani, pregătiţi „să facă revoluţie", s-au trezit în stradă, consternaţi şi aproape frustraţi, că Puterea nu ripostează decât cu câteva arestări precare şi cu nişte capete sparte, fără convingere, cu bastoanele de cauciuc. Pancartele protestatarilor conţineau mai ales - conform declaraţiilor unui participant - lozinci umoristice, zeflemitoare, „foarte inspirate" la adresa clicii conducătoare comuniste. Manifestanţii scandau din toţi rărunchii „revoluţionarul", „cutremurătorul", universal răspânditul: Wir sind das Volk! Nici o secvenţă a prelungului documentar nu surprindea scandări anticomuniste. Mă tem că nici nu a fost cazul... Se poate constata, doar, şi-n ziua de azi cât de dragă le-a rămas stânga extremă foştilor redegişti.

***

Cu un sinistru zâmbet interior, băgam de seamă următoarele: ascultând tonalităţile discursurilor celor care se adresau mulţimilor adunate în pieţele berlineze - din nefericire pentru vorbitori şi pentru bunele lor intenţii -, limba germană oratorică nu poate scăpa de amintirea (inflexiunile şi amprenta) lătrăturilor isterice ale lui Adolf Hitler. Imediat ce tonul oratorilor este accentuat pentru a acoperi rumoarea mulţimii sau pentru a fi captat corect de microfoane, parcă simţi, cu un fior ciudat, nevoia de-a lua poziţie de drepţi şi-a bate apoi pasul de gâscă, chit că ăsta din urmă e mussolinian.

***

Şi astăzi, la ceremoniile de comemorare-sărbătorire, toţi oficialii vorbesc despre abstracte „sisteme totalitare", despre „libertatea îngrădită a cuvântului" în lagărul socialist, despre „zidul ruşinii". Nu am auzit, până la această oră, vreun vorbitor care să fi înfierat la scenă deschisă comunismul, ca sistem politic criminal şi falimentar. Aş vrea să mă înşel... În mintea celor născuţi ieri se poate forma eronata impresie că tot ce şi-au dorit cetăţenii germani ieşiţi în stradă era să poată călători liber cu Trabantul prin Europa. Simbolistica evenimentelor comemorative se învârte în jurul neacordării dreptului la liberă circulaţie. Ca şi când statul comunist generic, central şi est-european, ar fi putut deveni unul tolerabil, cu condiţia să fi acordat minime şi amăgitoare libertăţi cetăţenilor săi. Am avut ocazia să observ, dezamăgit odată-n plus, că occidentalii nici nu au capacitatea (imaginativă), nici nu vor să-şi figureze cât mai realist posibil teroarea (aici intrând totul: de la represiune până la foamete şi înapoiere programatică) şi atmosfera de promiscuitate delaţionistă pe care am respirat-o noi.

***

Păstrând aceeaşi ordine de idei, filmuleţele „amuzante" despre comunism, care circulă acum cu pompă prin cinematografele patriei, nu fac decât să relativizeze periculos ororile de atunci. Oroarea de a primi hrana cu raţia, ca-n timp de catastrofă (în timp ce presa oficială duduia de „împliniri măreţe"), nu poate fi umanizată cu anecdote de tipul „daţi mai puţin, ca să se ajungă la toţi" (acesta fusese odinioară un strigăt exasperat, nu replica spirituală a unui hâtru).

În acest fel, cei care azi au 20 de ani sau mai puţin nu vor crede niciodată povestirilor noastre (patetice, în opinia lor) despre umilinţele încercate în vremea acelui regim dezumanizant. Nu e nimic de râs din „epoca de aur". Prin râs am „rezistat" opresiunii timp de aproape 50 de ani. Eu sunt de părere că mai bine NU am fi „rezistat". Dacă nu am fi demonstrat un atât de vast „simţ al umorului", poate că ne-am fi revoltat mai devreme. Una peste alta, găsesc nepotrivit să râdem acum „artistic" (nu găsesc nici un katharsis în asta) de nişte oameni imbecilizaţi sistematic, care reacţionau deja pavlovian la vederea hranei sau a unei impresii de bunăstare, simbolizată de rarissimul kilogram de portocale! În afară de faptul că, întâmplător, mi-am trăit anii magici ai copilăriei între 1975 şi 1989, nu am nici o amintire exuberantă sau nostalgică legată de „epocă". Oamenii nu-şi doreau, aşadar, „să călătorească" în Occident sau în ţările „frăţeşti", ci SĂ FUGĂ! Dacă vreunii dintre cei care-s acum prea fragezi (şi ce bine că sunt!) doresc să înţeleagă lucrurile cu adevărat, să-i invităm să analizeze mai îndeaproape ce traume se ascundeau pe atunci în spatele verbului A FUGI.

***

Last but not least, oare Franţa de ce se vâră, ipocrită şi nechemată, în hora sărbătoririi căderii regimurilor comuniste „cu un mare spectacol muzical în Place de la Concorde"?! Dacă vreun stat occidental a fost ani de-a rândul mai puţin sensibil - ca să nu zic ostil, la nivel de elite, la lamentaţiile, semnalele de alarmă şi cererile de ajutor ale resortisanţilor din ţările Tratatului de la Varşovia, acela a fost Franţa! Vezi „afacerea Kravcenko", dar mai vezi şi cu câtă scârbă idealistă au fost primite în Hexagon opiniile antistaliniste ale unor Pasternak, Soljeniţîn şi, mai devreme, Panait Istrati.

Cronica unor întâmplări neanunţate

„Trei feluri de întâmplări au trăit bătrânii armeni ai copilăriei mele: întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări ce i-au luat cu totul pe nepregătite. La drept vorbind, până la urmă toate împrejurările prin care au trecut pot fi socotite ca aparţinând cele de-a treia categorii, căci lucrurile pe care le-au evitat au sfârşit prin a se întâmpla, iar lucrurile pe care le-au aşteptat nu au mai venit. Privite în acest fel, vieţile bunicilor mei sunt un fel de cronică a lucrurilor neaşteptate."

Marile întâlniri cu cărţile. Iată o carte care a venit sigură la mine - Cartea şoaptelor. Am mai avut această rară bucurie, în puţinele dăţi când oameni dragi sau reviste pe care le citesc din vechime mi-au înlesnit rendez-vous-uri memorabile cu literatura excepţională - adeseori, pe nedrept victimă a unui crunt anonimat. Pentru a aminti doar câţiva: A. mi l-a adus pe Aldous Huxley, M. pe Yourcenar şi Céline; Ch. mi l-a introdus pe Kundera, Hiacint m-a pus în legătură cu Bărbaţi celebri care au trecut prin Sunne (G. Tunstroem), Radu Cosaşu cu Spaima lui Makanin, Hiacint mi-a propus O lume pentru Julius şi Grădina iubitei mele de Echenique, Dan C. Mihăilescu m-a condus către Jurgea-Negrileşti - Troica amintirilor; Marius Chivu m-a îndrăgostit fără remediu de Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Alte cărţi mi-au mai trecut prin mână, întâlniri beletristice mi-au mai fost intermediate, dar nu toate mi-au dat cu atâta francheţe de înţeles că nu degeaba m-am chinuit să-nvăţ a buchisi încă de la 5 anişori. A meritat orbecăiala - la început, fără nici un înţeles - printre semnele alea negricioase.

Dat fiind că am pregătit deja recenzia de întâmpinare pentru bookblog.ro, voi nota aici câteva consideraţii nevinovate, rămase fără întrebuinţare.

Un corporatist diletant cum sunt eu, de abandonată formaţie filologică, trebuie să-şi ispăşească într-un fel minciuna zilnică, perpetuată printre cifre în care nu crede, rapoarte în excel cu un rost pe care nu-l întrezăreşte, negocieri de pe poziţii de forţă, purtate cu amărâţi care şi-ar dori şi ei să trăiască pe lumea asta. Prin urmare, ca să-mi întreţin vii bovarismul şi împuţinata stimă de sine - citesc. Citesc şi-mi fac conştiincioase liste cu lecturi - folosinţă proprie. Am consultat lista cu romanele, memorialistica şi cărţile de istorie citite în 2009. De departe, Cartea şoaptelor este cea mai frumoasă făptuire literară cu care m-am întâlnit în aceste petrecute 10 luni din an.

Cartea din cărţi. Vosganian este, rând pe rând, borgesian (zgârcenia doldora de-un neexplicit tâlc a povestirilor şi caracterul lor semificţional), márquezian (în unele adjectivări cu dezinhibate sonorităţi sud-americane şi-n felul cum drama gâdilă, pe alocuri, fantasticul), moromeţian (dialogurile şoptite, purtate în cimitir de bătrânii armeni - tragi-comedia replicilor ce te ţin mereu în pragul hohotului de râs). Dar ficţiunea etnicului armean - convertit de la poezie la roman, trecând printr-un volum de nuvele (pe care-l doresc negreşit) - depăşeşte de, hăt!, departe, statutul comod şi steril de pastişă. De aceea, în recenzie, am evitat cu grijă orice comparaţie cu anumiţi „monştri sacri" scriitori - lectura noastră trebuie să curgă despovărată de referinţe livreşti şi de stupida idee fixă a „canonizării". Varujan Vosganian ne lămureşte în mod indubitabil despre talentu-i debordant, înfăţişându-ni-se dinainte cu genuina dumisale poveste, nicidecum folosindu-se - pentru a-şi împopoţona (pasămite) stilul sau a-l face „convertibil” - de presupuse "lecturi temeinic însuşite" din predecesorii săi mult mai celebri.

Umorul Cărţii şoaptelor - unul subteran, htonian. Râdem în stomac, cu fălcile încleştate, din decenţă, din respect pentru grozăviile narate poate doar cu câteva rânduri mai sus. Un râs, totuşi, împlinit, ca de nişte snoave cu rădăcini adânc înfipte în timp şi-n istorie. La fel stă treaba şi cu uimitoarea înţelepciune a bătrânilor Cărţii. Din pământ inspirată. Numai că nu-mi dau seama care „pământ”, ei fiind nişte apatrizi! Pământul lor pierdut.

Mi-e drag cu câtă pedanterie (neliberală) pune virgulele Vosganian! „Virgulează” cu meşteşug, ca dintr-o superstiţie (ştiu dinlăuntru cum stau lucrurile cu obsesia pentru virgule!) că, altfel, povestirea s-ar înălţa spre ceruri, fâl-fâl. În virgule stă ancora naraţiunii istorisite în şoaptă. Aidoma, conform aceleiaşi "hărţi mentale", aş fi aşezat şi eu virgulele, să fi fost în locul lui. Parcă ar răspica povestea. Virgulele, răspândite cu măiestrie în text, împiedică - aş zice - desprinderea şi risipirea şuşotelilor confesive din paginile cărţii, când o deschidem.
______________________
Caricatură: Ziarul Financiar

Liberalul

Varujan Vosganian, fost ministru al economiei si finanţelor: Aş fi vrut să fiu ministru măcar 24 de ore cu un Parlament majoritar. În cele 24 de ore mi-aş fi vărsat năduful şi aş fi luat măsuri nepopulare. În România este nevoie uneori şi de măsuri nepopulare. Un Guvern nu este bun numai dacă îţi spune tot timpul ce se poate. Uneori trebuie să-ţi spună şi ce nu se poate.

www.ZF.ro

Fotogravităţi

Încep orice săptămână păstrând în minte ca pe-un idol păgân poza sâmbetei şi a duminicii, surori vitrege, înlănţuite ipocrit înaintea obiectivului zeiss; una iţindu-şi înadins pulpele, cealaltă - gătită ca pentru biserică; trezirea târzie, zăbovirea în pat, absenţa unui program. În acest moment, cârja realităţii mi-este agenda aceea expirată, pe 2006, în care îmi notez "task"-urile corporatiste ale unei zile. Ceea ce se petrece după 8,30-ul fiecărei dimineţi îmi serveşte drept centru de greutate al unei vieţi de care nu sunt nici pe departe mulţumit. Iar în weekend, ca să nu-mi pierd acest precar echilibru, lenevesc, mă ascund în casă, citesc compulsiv sau dorm.

Model de renunţare la sine. Reţeta: eu nu sunt eu. Problema: eu nu simt nici c-aş fi altcineva... Cum poţi continua să trăieşti conştientizând asta? Alienarea şi-a făcut loc din nou, atunci când credeam că m-am însănătoşit, că nu voi rostogoli mai departe cercul vicios al suspiciunii. De sine, de Altul. Întreb, mă întreb, mă dezintegrez în întrebări, în senzația de implenitudine (în fapt, habar n-am ce vreau să spun prin asta).