...sau cum să strici o temă interesantă.
Nu am obiceiul să scriu înainte de a termina o carte, dar metoda asta se potriveşte literaturii, cînd după un început banal, o carte poate să devină captivantă. Cînd e vorba de studii, cred că îţi poţi da seama de la bun început ce fel de carte te aşteaptă. Afluenzei, de Oliver James, i-am acordat mai multe circumstanţe atenuante, dar tot m-a plictisito-enervat. Întîi, tema studiului e interesantă: corelaţia dintre tulburările emoţionale (numele ales de autor pentru boli psihice) şi tipul de viaţă dus de majoritatea oamenilor din societăţile de consum. El îi consideră pe aceşti infectaţi cu afluenza, un virus care îi face să supraestimeze rolul banilor şi al statutului, să confunde nevoile cu dorinţele, să muncească nebuneşte pentru o himeră, fără a fi vreodată satisfăcuţi. Pe de altă parte, cercetările lui James, precum şi cele pe care le citează arată o tendinţă individuală şi de grup de a externaliza - un fel de declaraţie de identitate: tot ce vreau să ştiţi despre mine este cîţi bani am, ce job am şi cît valorez cash.
Nu ştiu de ce psihologii vor să scrie ca oamenii de marketing (adică ştiu motivul, dar nu mi se pare prea bun), însă Oliver James se străduieşte să scrie fermecător, ironic şi autoironic şi atîta se străduieşte, încît uită că a solicitat finanţare pentru un studiu psihologic, totuşi. Mi-a displăcut teribil stilul său vesel, zburdalnic şi eufemistic, care face din tema sa de studiu, altfel interesantă, un fel de parodie. Am observat că e foarte pornit împotriva psihologiei pozitiviste şi a terapiilor de orientare cognitivistă, însă ceea ce propune dumnealui ca soluţie seamănă cu un self-help oarecare prin abundenţa metaforelor, conceptelor-cheie (gen Virusul, care denumeşte un şir întreg de situaţii greu de redus la o trăsătură comună) şi listelor de soluţii. Vă spun eu una: un realism de faţadă (exemplul chinez: în caz de eşec, e mai sănătos să dai vina pe educaţia primită, deci pe mediul din care faci parte, decît să te învinovăţeşti şi să te deprimi - discutabil, pentru că propune iresponsabilitate)
În plus, din jumătatea citită de mine am avut impresia că autorul îşi orchestrează dovezile ca să îşi susţină teoria (şi e normal, toţi ne alegem argumentele care susţin ceea ce dorim să ilustrăm), punînd sub pălăria Afluenzei de toate: nevroza de succes, anxietatea, paranoia, depresia, golul interior, materialismul. În plus, din cîte îmi dau seama, ţările indicate ca fiind cele mai afectate de virusul afluenzei sunt şi cele în care diferenţa dintre bogaţi şi săraci este extrem de mare. Să fie rata înaltă a "tulburărilor emoţionale" la nivelul acelor ţări cauzată numai de workaholism, carierism şi presiunea media de a avea orice se poate cumpăra? Sau să fie şi inegalitatea, deriva, lipsa unui sens în ordinea lumii?
Speculez. La propria-i speculaţie, Oliver James adaugă studiile altora şi multe interviuri în diferite colţuri ale lumii, nu omite să descrie cu oarecare maliţiozitate pe cei intervievaţi, ceea ce mi s-a părut lipsit de bun simţ ştiinţific, chiar dacă persoanele respective apar sub pseudonim.
Nu cred că voi continua să-mi pierd timpul cu o carte care se străduieşte atîta să fie simpatică fără să mă convingă de valabilitatea teoriei pe care o susţine. Prefer mediul aseptic al studiilor serioase, cu toate defectele lor. E destul că încă mai pluteşte aura de şarlatanie asupra psihologiei, nu e nevoie să fie îngroşată de carismatici precum Oliver James.
Alte păreri: aici şi aici.
Nu am obiceiul să scriu înainte de a termina o carte, dar metoda asta se potriveşte literaturii, cînd după un început banal, o carte poate să devină captivantă. Cînd e vorba de studii, cred că îţi poţi da seama de la bun început ce fel de carte te aşteaptă. Afluenzei, de Oliver James, i-am acordat mai multe circumstanţe atenuante, dar tot m-a plictisito-enervat. Întîi, tema studiului e interesantă: corelaţia dintre tulburările emoţionale (numele ales de autor pentru boli psihice) şi tipul de viaţă dus de majoritatea oamenilor din societăţile de consum. El îi consideră pe aceşti infectaţi cu afluenza, un virus care îi face să supraestimeze rolul banilor şi al statutului, să confunde nevoile cu dorinţele, să muncească nebuneşte pentru o himeră, fără a fi vreodată satisfăcuţi. Pe de altă parte, cercetările lui James, precum şi cele pe care le citează arată o tendinţă individuală şi de grup de a externaliza - un fel de declaraţie de identitate: tot ce vreau să ştiţi despre mine este cîţi bani am, ce job am şi cît valorez cash.
Nu ştiu de ce psihologii vor să scrie ca oamenii de marketing (adică ştiu motivul, dar nu mi se pare prea bun), însă Oliver James se străduieşte să scrie fermecător, ironic şi autoironic şi atîta se străduieşte, încît uită că a solicitat finanţare pentru un studiu psihologic, totuşi. Mi-a displăcut teribil stilul său vesel, zburdalnic şi eufemistic, care face din tema sa de studiu, altfel interesantă, un fel de parodie. Am observat că e foarte pornit împotriva psihologiei pozitiviste şi a terapiilor de orientare cognitivistă, însă ceea ce propune dumnealui ca soluţie seamănă cu un self-help oarecare prin abundenţa metaforelor, conceptelor-cheie (gen Virusul, care denumeşte un şir întreg de situaţii greu de redus la o trăsătură comună) şi listelor de soluţii. Vă spun eu una: un realism de faţadă (exemplul chinez: în caz de eşec, e mai sănătos să dai vina pe educaţia primită, deci pe mediul din care faci parte, decît să te învinovăţeşti şi să te deprimi - discutabil, pentru că propune iresponsabilitate)
În plus, din jumătatea citită de mine am avut impresia că autorul îşi orchestrează dovezile ca să îşi susţină teoria (şi e normal, toţi ne alegem argumentele care susţin ceea ce dorim să ilustrăm), punînd sub pălăria Afluenzei de toate: nevroza de succes, anxietatea, paranoia, depresia, golul interior, materialismul. În plus, din cîte îmi dau seama, ţările indicate ca fiind cele mai afectate de virusul afluenzei sunt şi cele în care diferenţa dintre bogaţi şi săraci este extrem de mare. Să fie rata înaltă a "tulburărilor emoţionale" la nivelul acelor ţări cauzată numai de workaholism, carierism şi presiunea media de a avea orice se poate cumpăra? Sau să fie şi inegalitatea, deriva, lipsa unui sens în ordinea lumii?
Speculez. La propria-i speculaţie, Oliver James adaugă studiile altora şi multe interviuri în diferite colţuri ale lumii, nu omite să descrie cu oarecare maliţiozitate pe cei intervievaţi, ceea ce mi s-a părut lipsit de bun simţ ştiinţific, chiar dacă persoanele respective apar sub pseudonim.
Nu cred că voi continua să-mi pierd timpul cu o carte care se străduieşte atîta să fie simpatică fără să mă convingă de valabilitatea teoriei pe care o susţine. Prefer mediul aseptic al studiilor serioase, cu toate defectele lor. E destul că încă mai pluteşte aura de şarlatanie asupra psihologiei, nu e nevoie să fie îngroşată de carismatici precum Oliver James.
Alte păreri: aici şi aici.
