Mergem?

Mariaj - Didactice şi pedagogice

Tot lăsându-şi unul altuia mesaje în caietul înadins întocmit pentru aşa ceva, ajunseseră să întemeieze o prietenie solidă, pe lângă datele pur tehnice notate, începuseră să strecoare, cu timpul, amănunte meschine din viaţa lor intimă, mici plângeri, confesiuni nevinovate ce picurau miere în suflet şi ceară în urechi, apropiindu-i, lucrurile mergeau pe făgaşul lor normal, alunecau aproape de la sine, sentimentele se întrepătrundeau, sufletul lui generos şi sensibil se înfiora când ea îi scria despre obiectivele de referinţă, adică - printre altele - să afle algoritmul de calcul corespunzător operaţiilor de adunare şi scădere fără trecere peste ordin, iar ea, într-o zi, aproape că leşină când găsi în caiet scrisul lui ce vorbea despre numeraţia orală şi scrisă până la 100, nu-i venea să-şi creadă ochilor, se emoţionă într-atât încât în ziua aceea sparse trei farfurii de friptură, moştenite de la maică-sa. De la o zi la alta, abia aşteptau să le vină rândul la caiet, orice întârziere îi enerva puternic, deveniseră puternic iritabili, nimeni nu-i mai putea aborda, umblau pe stradă ca bezmetici, caligrafia li se îmblânzise, se erotizase, căpătând întorsături pline de înţelesuri amoroase, astfel că nu se miră nimeni în ziua când el îi scrise foarte îngrijit, pe o pagină nouă, pe care o netezi de câteva ori cu dosul palmei: descoperirea în text a cuvintelor care denumesc obiecte, acţiuni şi fenomene şi formarea de noi propoziţii.
Se căsătoriseră a doua zi, în ascuns, strângându-se tare de mână şi privind altarul cu implorare în ochi.

Furnal

...cartofii mai pot aştepta, vine primarul cu aer de străin şi se aşază la masă, chelnerul se apropie şi el, smerit ca un călugăr, săru' mâna, să trăiţi, lăsaţi, facem noi cinste, măi domnilor, părerea mea, intervine unul dintre curtenii primarelui, e că ţara asta e a nimănui, şi tace semnificativ, privindu-i adânc în ochi pe ceilalţi să vadă efectul devastator al cugetării sale şi, într-adevăr, spusele lui îi emoţionară la lacrimi pe meseni, colonelul, ca să-şi ascundă jena şi umilinţa că trăieşte într-o ţară ce nu-i aparţine, puse mâna pe ketch-up şi-şi stoarse cu putere jumătate de tub peste cartofii rumeni pentru pregătirea cărora bucătarul schimbase chiar şi uleiul , apoi îl trânti pe masă cu o sensibilitate pe care numai un patriot cu inima cât istoria noastră naţională poate să o probeze, înjură ceva de mamă şi dumnezei, într-o combinaţie de zile mari şi începu să înfulece.

***

Despre moarte şi alte două obiecte

Cred că la Mahalagiu era o idee ispititoare despre circuitul omului în natură, la care am aderat fără prea multe întrebări. Dar dacă totuşi, pusă la colţ de Merimeri, trebuie să mă gîndesc serios la epitaf, sper să primească un scurt ocol. Ea întreabă aşa:

"Ce v-ar placea sa vi se scrie epitaf cand va stramutati pe plaiurile vanatorii eterne?"

Mai întîi că mie-mi plac cimitirele, cred că de cînd l-am descoperit pe cel de lîngă via bunicilor. Are o poartă de copaci, frunze şi agăţătoare într-o parte, şi o poartă de fier, parcă verde, mare, scîrţîitoare în cealaltă. Cele mai bune vişine, normal, şi cele mai bune locuri de ascuns. Locul cel mai nelumesc de pe pămînt, dacă mă întrebaţi, cu crucile alea albe, înalte, pentru oamenii bogaţi, cu altele mai prăpădite, cu nişte pietroaie pătrate pentru soldaţi, cu cîte o babă-stafie printre ele şi aceeaşi poveste: " - Ştii cine e aici? străstrăstrăbunică-ta. - Daaa?"

Numai că mă înspăimîntă cortegiile mortuare care blochează Bîrladul între o biserică şi cimitir (pe care îl vezi primul dacă vii dinspre Iaşi) şi bocetele şi şirul de oameni care se măreşte se măreşte... De aia cred că voi umbla, cenuşă, prin buzunarele prietenilor mei, în servietele lor sau prin vreun colţ de dulap. Aşa mi-ar fi de bine...Dar totuşi, imaginîndu-mă o băbuţă cu singura încîntare viitorul mormînt, cred că m-ar încălzi (dacă se poate spune aşa) un loc cam cît o cutie, la care să se oprească un "Ştii cine e aici?"

[Leapşa o dau cui îndrăzneşte]

Toamna ciudată - pagini de Furnal

Anotimpul acesta, care pare să dureze de o veşnicie, ne solicită ca o noapte albă cerchist polară, în urma căreia ochii te dor şi pleoapele te ustură, nu poţi să dormi, dar pici de oboseală, pentru că nu ai voie să dormi, ca să nu pierzi nu mare eveniment, ziua de mâine, o zi fără istoric pe care o visezi să fie altfel; nu chem zăpada, dar psihologia asta de animal în captivitate mă vlăguieşte, zăpada poate să fie şi o punte către anul viitor, nu numai un linţoliu pe faţa timpului.

Nopţile, serile nu mai trec atât de greu ca în copilărie, ele sunt sâmbetele şi duminicile mele din fiecare zi, dar au ajuns insuficiente. Sunt singurele ore pe care mi le dedic numai mie, spaţii sacrosancte, spaţii de întuneric deplin, vindecător, populate numai de vise, indiferent de calitatea lor; scriu şi dorm, deci trăiesc, logica zilelor de faţă.

***

Ieri am dat peste un aer "nou", iscat din frunze uscate, pădurea era la doi paşi, o mireasmă de viaţă rurală sănătoasă, plicticoasă pentru un orăşean, am exclamat de câteva ori cuvinte neînţelese, copilăreşti, era spre zece seara şi căldura aerului de peste zi persista, îmi mângâia obrajii, nu puteam să cred, mirosea a mâncare ţărănească, dar cel mai tare a pădure, pe care aveam impresia că o surprinsesem lucrând, suflând asupră-mi viaţă, ca o respiraţie caldă, mămoasă ce mi-a şters oboseala şi orice urmă de scepticism, înveselindu-mă, împrospeţindu-mă, inspirându-mă.

***

O săruţi până faci să-i dispară zâmbetul acela din ochi, până când vezi cum privirea îi devine feroce şi simţi că, în curând, ea va fi cea care va dori din tot trupul să te devore.

***
Served with ice
Încântat de dimineaţa în sfârşit limpede, îi fac, gratuit, femeii cutare, plăcerea de a o întreba despre atribuţiile ei, îi gâdil puţin orgoliul, prefăcându-mă interesat de părerea ei şi chiar sunt curios de ce va răspunde, fără bani o fac, benevol, o bucurie încă din zori, fie ea şi deşartă, nu strică, ba chiar foloseşte. Cu alt moral va merge apoi la piaţă, altfel va privi căpăţâna de varză brumată, hainele soioase de la second hand.
I se va schimba programul de lucru, oricum merita, căci plânsese zile în şir, înroşindu-şi mereu ochii cu tot felul de iritante nemaipomenite, greu de găsit în comerţ, de la ceapă la urină de copil mic, directorul, fie el şi de piatră ponce, tot s-ar fi înmuiat într-un final.
Ceea ce se şi întâmplă. Adună cu portavocea tot personalul în curtea şcolii şi urlă cu un glas moderat, de o deosebită prestanţă (ceva între raţă abstinentă şi gâscă gestantă) că femeia cutare, în urma ochilor ei veşnic roşii, fuse strămutată într-un program cu totul nou, ca scos din cutie, şi anume, de dimineaţa, urale, aplauze silenţioase, tropăituri discrete, abia perceptibile. Lumea salariată plecă mulţumită către casă, râni la vacă, mâncă şi se culcă liniştită, poate că doarme şi astăzi, dacă nu s-a trezit între timp.

***
Personaje bizare îmi populează visele în somnul agitat de după-amiază, vorbesc în locul meu, stabilesc lucruri, iau hotărâri absurde sau încearcă să mă liniştească. Ar merita să încerc să le surprind discutând între ele, ridicându-mă şi scriind repede după dictare, sau după ureche, dar la cel mai mic semn de deşteptare ele amuţesc, dispar, fug cât colo.

***
Drumurile noastre, ma biche, s-au despărţit în seara aceea ca două trenuri care pleacă în direcţii diferite dintr-un nod feroviar, adică fără regrete, fără lacrimi, am fost dirijaţi cu profesionalism de impiegaţii de mişcare, ca să nu ne rătăcim din nou unul în braţele celuilalt sau pe cine ştie ce linii moarte, nefolosite. Pasageri necunoscuţi ne priveau fără curiozitate, cu aerul celor care-şi văd năluca zilnic şi s-au familiarizat cu ea, ma biche, răciturile se servesc aşa cum le spune şi numele, chilled, le iei din cămară, de la răcoare, ale noastre însă, ţi-am spus, sunt îngheţate şi îngroşate cu făină, cum procedează femeile negospodine, care se chinuie să termine cât mai repede treaba prin casă, dar n-ai dat valoare spuselor mele, ci te-ai agăţat de mine mai cu spor, ai găsit tu în tine resurse suficiente plus disperare, căci gustul răciturilor rămâne multă vreme în amintirea papilelor gustative de pe limbă, determinând-o să se mişte repede în toate părţile, ca în săruturile interminabile, cele stârnitoare de imaginaţie.

Dianaticus

Într-o seară de noiembrie, am ieşit cu zânele la păscut. Numai cu desăvârşită fereală le puteam expune, altfel nu le-aş mai fi scos din braţele vânjoase ale unui mănunchi de masculi cu mădularele erecte, ce lăsau în urma lor fluvii lipicioase de salivă, scormoniţi fiind de pofte diverse şi fetele mele, nebunatice, se mai şi dădeau în petec cu dânşii, rădicând fustiţele oricum transparente, lăsându-şi fina lenjerie pradă ochilor hămesiţi, ziua, duminica, când tot satul era pe laviţele de la uliţă, veniţi, veniţi,

alte fecioare, ce priveau printre degete, cu cealaltă mână la gură, divertismentul live oferit de dianaticele mele pe stradă, se trezeau cutremurate de anumite îndoieli, ce se ţinuseră până atunci departe de sufletul lor, simţeau cum trupul încins le înmugureşte, cerându-şi drepturile, aşa că degetele începeau să alunece de pe adâncitura orbitelor, în jos, pe faţă, şi mai jos, iar în urma lor, holdele dorinţei dădeau în pârg, nemaizăbovind nici o clipă, vezi, din aceste motive ieşeam eu cu ele la păscut numai noaptea şi nici atunci nu era prea uşor, pielea lor de o albeaţă demonică iradia de sub hainele străvezii, zăpăcind orice om slab de înger,

efectele sonore sintetice se adună, se pierd şi se suprapun, se repetă inepuizabil, cât ar fi de numeroase, tot minimal se cheamă

când a vrut pentru a doua oară să-mi sufle-n gură, nu am mai lăsat-o, mâncarea de răcise deja, ventilată de limba mea aprigă şi plimbăreaţă şi de aerul rece care-mi intra printre dinţi, prin locuri special amenajate pentru fumat şi pentru călătorii fără bilet, consumat o cafea, citit, vorbit, ştampilat, ştanţat, i-am aplicat două săruturi moi pe buzele ca şi inexistente, n-a protestat, prefăcându-se puţin surprinsă, eu eram de-a dreptul uluit, fiindcă nicicând, în stare de trezie, nu aş fi procedat la asemenea fapte reprobabile, rog să se consemneze acolo, lumea e, însă, mai frumoasă şi mai puţin absurdă dacă bea două beri la sec şi dă apoi de zece ori din coamă pe un ritm electric

zânele mele nu înţelegeau, însă, să-şi expună neclintite intrarea triumfală, abia ascunsă de dantela cea neagră a underwear-ului, pierdut în defileul rectal, străjuit zi şi noapte de sferele perfecte ce ne duc pre noi în păcat şi ne lasă slugi la cel rău şi apoi râdeau negru, şi roşu, cu zulufii zbătându-li-se în aer, râzând mereu şi musafirii uitau de petrecerea lor, îngrămădindu-se pe la ferestre, în timp ce câinii le devorau, puţin câte puţin, bufetul abundent, aranjat cu atâta simţ aristocratic, ferestrele deveniseră neîncăpătoare de atâţia ciorchini de capete omeneşti furate pe de-a-ntregul de jocul dianelor ce păreau să plutească pe deasupra frunzelor uscate cu foehnul cel vechi din baie.

Lista noastră de bucate

- Un cînticel pus pe repeat:


- Un caiet numai bun de răsfoit

- Felinarele din oraş aprinse în miezul zilei

- un vers: "Dimineaţă m-am întors acasă - mă străduiam să fiu fără gînduri."(Mircea Ivănescu)

- o listă lungă cu urgenţe de care n-am nici un chef şi bine că nu merge radioul

Blublublue

M-am după cum se vede albăstrit în aşteptarea unor plimbări în picioarele goale prin apă albastră. Dar cum naiba se pune o poză în headerul ăsta fără să stea strîmbă? Help?

Cunoscătorii

Bine v-am găsit. Voi renunţa din start a-mi mai propune să mă aseamăn vouă. Nu voi izbuti. Aşa că voi fi ceea ce nu mulţi reuşesc cu brio: cât mai...eu însumi. Asta va deranja cumplit, vă promit/vă asigur. Sunt necioplit rău de tot.

Doresc să aflu

Cine e Graham Swift? Să încep, de fapt, cu începutul. Lucrurile stau cam aşa: doamna B., pe care o cunoşteam drept "scorpia înfiorătoare penibilă şi care s-a născut să-ţi facă o zi din proastă în şi mai proastă" m-a văzut citind din The Invention of Solitude şi s-a apropiat. M-am dat vreo cinci cm mai încolo, mi-au crescut ţepi pe voce şi am aşteptat ce-i mai rău. "Pot să mă uit şi eu puţin?" vine mult-aşteptata replică ucigaşă. Parcă trebuia să sune altfel... Şi aşa, un pic jenată, fără să lase deoparte haina de afurisită, de exclusă care suferă, mi-a mărturisit pasiunea dumneaei pentru Graham Swift, similară cu a mea pentru Paul Auster. Facem schimb de cărţi? Facem. Aşa că mă uit acum la volumul ăsta- Last Orders se numeşte- îl răsfoiesc, caut pe google, mă aflu bucuroasă de un lucru nou. Primul paragraf sună cam aşa:

„It aint like your regular sort of day. Bernie pulls me a pint and puts it in front of me. He looks at me, puzzled, with his loose, doggy face but he can tell I don’t want no chit-chat. That’s why I’m here, five minutes after opening, for a little silent pow-wow with a pint glass. He can see the black tie, though it’s four days since the funeral. I hand him a fiver and he takes it to the till and brings back my change. He puts the coins, extra gently, eyeing on me, on the bar beside my pint."

Doamna B. are de asemenea o brăţară mov cu Reading is magic.

Prin noapte, prostii şi revolte

Să zicem că aş fi boemă, că merg numai pe vîrfuri sau că am un văl pe ochi, unul nici prea gros nici transparent, încît văd realitatea mai roz, mai pastelat, după caz. Am avut un fel de polemică ym pe o temă la modă, un dialog haotic, deloc lămuritor. Totuşi, închipuiţi-vă numai pentru cîteva minute că aţi fi ceea ce desemnăm ca "minoritar". Indiferent de criteriu. Ce s-ar întîmpla atunci? Vi s-ar schimba deodată viaţa? Aţi avea altă piele, alt corp, alte senzaţii? V-aţi trezi, poate, cu capul mai greu de dimineaţă, drumul spre serviciu ar fi mai lung? Poate vi s-ar ascuţi simţurile, poate aţi deveni intoleranţi, gata să atacaţi la orice remarcă vinovată sau inocentă, poate peste voi s-ar pune o a doua piele, groasă, bună să reziste la de toate. Dar cum ar fi apoi ca din excepţie să devii regulă, să faci regulile?

***
Într-un număr vechi din Lettre, scriitorii scriu despre cum au scris ei prima dată. Fermecător dosarul, şi ca document...şi ca feeling. Aşa îmi pierd după-amiezele, cu scribi, unii serioşi, alţii nostalgici, Cu The Future pe repeat şi nici nu ştiu cum naiba s-a făcut dimineaţă.

Ce nebunie

Dar e o adevărată nebunie, domnule Şoarece! izbucni domnişoara Maimuţă-Pisică. Să plecaţi aşa, să lăsaţi totul baltă?... Dar studiul dumneavoastră despre Căpcăuni, a cărui documentaţie, ştiţi bine, însumează mii şi mii de note?

(Sonia Larian - Biblioteca fantastică)

Am călătorit în timpul acesta, cu numele său de cod „mi-e rău”, într-un oraş fantastic. Străzile se spală dimineaţa înainte de orele 5: 30, cînd noi prin casele noastre ne întoarcem pe partea cealaltă sau ne trezim în bolborositul cafelei pe foc - cei mai norocoşi, vreau să spun. După aceea, paznicii stau în faţa uşilor şi fumează sau cască, printre jaluzele se văd în dungi. Vecinii se evaporă sau devin pentru cîteva zile tăcuţi, pleacă în vacanţă sau pur şi simplu dorm. Mi se deschid ochii după hibernarea lungă, nu mai mult decît ai unui gîndac pe o codiţă de ceapă. Dar orişicît. Cum aş fi văzut altfel în sfîrşit că strada se cheamă Strada Calelor? Cum altfel m-aş fi oprit pentru puţine zile din trăncănit, dat cu părerea, ridicat tonul sau scris? E minunat să lipseşti, măcar cît Dorothy, pierdută în furtună.

Cîteva versuri

(...) case fără chip, cerşetori, seringi
prostituate vorbind mai multe limbi
tarafuri folclorice, strigături, vodcă
alţi oameni simpatici, aproape drăguţi…

dar şi tristeţea din ochii lui Richard
tăcerea lui adâncă precum o durere pe care
n-o poate mărturisi
(Vasile Gârneţ)

...şi da, vreme de lăsat pardesiul în dulap, de cumpărat pantofi pentru plimbări (din alea fără "am treabă şi mă grăbesc") şi de făcut liste cu titlul unde plecăm la vară.

Întîmplări

Am o idee, ceva ca un capsator, că azi e luni. Şi chiar dacă nu e, tot a luni seamănă. Frumos este că a apărut numărul 147-149 din Contrafort, gustul cafelei aşa cum era înainte (cumva răutăcios), cîteva poze pentru după-amiezi fără ceai, zumzăitul binecunoscut al ştirilor şi senzaţia de parcă-mi-a-căzut-pianul-în-cap de după, plus un e-mail absolut încîntător.

[călătoria pe bulevard e de la noua descoperire, kiddophoto.net]

Şapte paşi prin tunel

Cînd ne hotărîm să ieşim din bibliotecă/ de lîngă calculator/ de sub pat/ de sub pătură, eu şi mintea mea ocupată cu liste ce nu suportă amînare, cînd facem tot posibilul să nu întîrziem, să nu ajungem ciufulite, prost dispuse, cîmpuri minate, atunci se întîmplă următoarele:
- pe vizor intră un curent rece şi un sunet ascuţit
- se aude prima uşă încuiată automat
- ciorapii se agaţă, zgîrie, înroşesc la vîrfuri
- de pe scara blocului vine galopînd un miros de ceapă semi-prăjită să-ţi lăcrimeze ochii şi să strănuţi
- apare din senin, doar uşa era încuiată, o foaie colorată care nu-ncape în cutia poştală, un poştaş care tropăie, doi copii care aruncă mingea prin ghivece
- ochi iscoditori pe la geamuri, prin pereţi
- cîteodată, apare Marea Cotoroanţă, pupăcioasă şi pusă pe critici.
Dar şi altele.