Lumea hiacintei, ep 2

La drept vorbind, cui îi place Revelionul aşa cum e el? Cine nu l-ar vrea altfel, cu altcineva, cu alte urmări? Zarva şi agitaţia sunt pe sfîrşite în tîrgul scufundat (adică aici), certurile de la pata de vin pe faţa de masă , de la bucle şi interfon, de la programul teveului şi luminile aprinse, şi astea s-au dus. Un val de linişte care îmbie la somn, nu la petrecut.

Mi-ar lua un roman serios să descriu, analizez şi aşa mai departe tot anul care trece. Ultimele zile ale fiecărui anotimp ar merita capitole speciale, din cauza unui entuziasm suprinzător în liniştea, lentoarea şi lenea obişnuite şi întrucîtva sănătoase. Să presupunem că sfîrşitul lui decembrie este sfîrşitul toamnei. Aşa am cunoscut-o eu pe Vio la sfîrşit de toamnă, într-o zi prietenoasă care şi-a arătat colţii spre seară, cînd în plimbare prin parcul Copou şi în trecere ilegală de stradă, simţeam cum îmi îngheaţă mîinile, în timp ce tehnica foilor de ceapă în îmbrăcăminte se dovedea exagerată (asta ca să nu spun că de la suflet îmi era cald).

După cîteva ore de meditat, sunt de părere că pe chelneriţă o cheamă Mar(i)cica mai curînd decît Gabi, aceeaşi Mar(i)cică vorbăreaţă şi enervantă ca o gaiţă, culoarea locală împreună cu masa de domni cu guri spurcate. Maricica se numeşte şi o mătuşă a tatei, căreia nu îi tace gura cît e ziua de lungă, îi curge zahăr de prin buzunare şi te ţine la uşă cînd te duci în vizită. Locuieşte pe lîngă Bojdeuca lui Creangă şi de cînd o ştiu e îmbrăcată în roz sau mov, o apariţie feerică lîngă soţul care poartă tricouri de marinar.

Revenind la zilele trecute, să spun că mă bucur că am cunoscut încă un personaj de roman, P., care părea de un calm monumental în oraşul nou, oraş plin de poeţi, figuri, mirări, şocuri. În plus, a avut grija de ciocolata (mea), ceea ce a fost gentil, sper că nu l-a luat durerea de cap de la învălmăşeală germană ce vorbeam. Iar Vio, deşi nu frezată şi acidă ca în visul meu, e tot un drăcuşor cu un aer plăcut francezo-german. Ehei, dacă altfel coincideau vremurile, noi eram vecine :D Nu cred că am mai rîs aşa de...nu mai ştiu cînd: de vampiri, de bolte, de mujdei, de eminescu, de cafea, de 44, în care, apropo, era un vatman foarte şic, mă întreb cum mergea el cu pantofii de djin. Cred că aş fi ţinut-o de vorbă toată noaptea şi ziua următoare, deci bine că a apărut 44 prin surprindere :D.

Cînd am ajuns "acasă", rula cu sonorul la zero Liceenii, pam-pam, ocazie cu care unele persoane nu au ezitat să explice cum se purtau bentiţa şi matricola. Am stat o oră la Sophia ( şi asta nu pentru că am promis să mut rafturile la mine acasă), m-am ales cu dregeri de voce sugestive, două volume, din care unul pare nerăsfoit, şi o sacoşă oranj.

PS.Sunt de părere că încă nu vine Anul Nou, nu am terminat nici jumate din ce plănuisem...

Lumea hiacintei, ep 1

Credeaţi c-am dormit zilele astea? Nici vorbă. Sophie's world asta de pe noptieră este o carte de tren, cică s-ar ocupa cu filosofia, stîngace şi agasantă, mai aridă, totuşi, decît cel mai neinteresant manual. Şi cu nişte dialoguri cam neinspirate, dar probabil că aşa vorbesc filosofii între ei(?)

În ordine inversă acum pentru curioşi: domnul vorbăreţ de acum vreo două săptămîni era prezent în 1934, numai că avea locuri în alt compartiment şi astfel am ratat o nouă conversaţie despre cît de grozavi suntem, ce rău am ajuns şi cum mai e pe la Cluj. În schimb, trioul de foşti colegi ai tatei spunea poveşti, din care am reţinut (scuzaţi de asemenea propriul stil arid, e din vina unei anume vrăjitoare care nu mi-a dat a doua ceaşcă de cafea): acum 12-13 ani, de am auzit bine, în acelaşi tren, era o doamnă singură, dar plină de bijuterii. Jefuitorii au aşteptat pînă dumneaei a ajuns pe culoar să coboare şi au împins-o din tren, tren care mergea cu viteza lui redusă, teoretic...Şi ca să nu ne mai ţină cu sufletul la gură (eu citeam în timpul ăsta din Lumea Sophiei,da?), nenea Emil, cel care a găsit-o pe biata doamnă, a continuat pur sadovenian: cum a venit plină de sînge şi răni către postul lui, cum au stat la poveşti pînă a venit ambulanţa, cum ceilalţi oameni de pe culoar au privit spectacolul şi atît, cum i-a găsit pe urmă ochelarii doamnei prin pietriş. Vraiment romantic, mai ales că are omul ăsta un stil leeeent de-a lega vorbele una de alta, de a căuta mult fraza potrivită. Din politeţe n-am întrebat dacă s-au căsătorit pe urmă, aşa cum cerea povestea.

În diferite puncte-cheie ale oraşului Iaşi am mers cu Vio, ceea ce mi s-a părut incredibil, ireal şi total ameţitor. Fiindcă trebuie să aflaţi, dragi cititori ai blogului ei, cum ar fi să vă aflaţi cu autoarea faţă în faţă (acum să vezi, Vio, cîte e-mailuri vei primi "aş vrea să ne vedem"). Cum este să nu îi stea mintea o clipă, să întindă un zîmbet diafano-diabolic, aşa, ca o punte...Nu ai cum să te opui, după cum voi explica în episodul următor (ciudat, aud în minte vocea de la Teleenciclopedia)

ding-dong, the witch is dead

De vreo oră mă uit pe geam cum ninge, din poziţia privilegiată a celui care stă la căldură în cămaşă western. Pe de-o parte e un soare de poţi face plajă, dacă îţi iei fular, desigur, pe de alta, spre bucuria mea, s-a depus un start frumuşel de zăpadă peste iarba îngălbenită şi înecată în pungi şi hîrtii. Asta îmi aduce aminte de ziua minunată şi plictisitoare de ieri, tot cu soare straniu, cînd mi-a venit poftă să ies la plimbare, ştiţi, cum fac toţi oamenii după ce au stat în casă şi au dormit&petrecut& primit musafiri. Fulgii de acum sunt nimic pe lîngă ce furtună şi ce vijelie a fost ieri, cu blocuri înghiţite de nori şi promeneuri udaţi pînă la blugi, şosete şi cămaşă. În concordanţă cu pălăriile, umbrelele şi hainele zburătoare, mi-am bătut recordul de zăcut în faţa teveului şi bine am făcut:

Delicioasă, minunată, verzuie şi răutăcioasă vrăjitoare rea din vest cu
Dorothy cea roşie-n obraji
Omule de tinichea plîngăcios
Leule cu cearcăne
Munchkins plus
vrăjitoare bună cu accent caraghios,
vai, ce dor mi-a fost de voi!

Zaharicale*

Masa pustie a primit, de cînd există, vizite alese. Aşa ar începe un bilanţ în globul internautic, unde nici măcar nu ninge. Mai e timp pînă la bilanţuri şi de aceea,vă cadorisesc virtual pe toţi cu aceste coupelles vorbitoare, copios de amuzante în spotul de la mezzo. Crăciun fericit!

PS. Titlul este coincidenţa fericită cu Zaza şi Adevărul, unde puteţi citi mai mult.

Ziua de 16, Virtualia

Nu m-am obişnuit cu aspectul ăsta curăţel, clar, aranjat. Intru pe blog şi mă sperii. Dar să vă spun cum a fost la Virtualia. Nu am făcut poze de data asta, însă am cadou special pentru Suzi, fiindcă m-a tras de urechi discret, o fotografie de cînd era soare în Iaşi. Ziua de 16 a fost una grea, începînd -na, balzacian- cu vagonul de tren (singurul neîncălzit, ne pare rău, zise "controlorul") continuînd cu ratarea constantă a trei autobuze. A fost plăcut să le ratez, după primul nu am alergat, la al doilea s-au înghesuit prea mulţi, al treilea mi-a închis uşile în nas. La Virtualia am ajuns după nişte ore de mers pe jos şi făcut pe ghidul şi minunîndu-mă de unde oare apar atîtea magazinaşe cochete peste tot. Mergînd spre Casa Pogor, am zărit un domn care privea cu atenţie un afiş, vreau să îl complimentez aici pentru potrivirea pălăriei cu pantalonii, da, avea un aer de om pe care nu îl poţi împinge în tramvai sau înghesui la rînd.

Dacă pînă aici am fost cît de cît clară, acum vine greul: m-am aşezat pe un scaun cu dorinţa de comunicare zero, m-am uitat la portretele de scriitori pe care le-am văzut şi acum două luni, iar mai pe furiş la scriitorii în carne şi oase care erau acolo, în mare parte poeţi. Dar cel mai cel a fost Eminescu-Jude Law, care s-a aşezat lîngă mine (ce onoare), a întrebat ceva şi a plecat. Cum spuneam, dorinţa zero. Altfel, lume multă, feţe zîmbitoare, voci frumoase, intersectate cu glume şi hohote, cărţi , autori care prezintă cărţi (acum normal că îmi pare rău că nu am notat nimic). Mi-a plăcut:
- expoziţia de fotografie a Deliei, cum era îmbrăcată Delia şi vocea ei
-Andrei, figura lui serioasă
- Alma, pe care nu mi-o imaginam
- Florian Silişteanu, care e un fel de update la Roseti.
-Marius Chelaru, despre care nu credeam că poate vorbi serios sau "cu miez", cum spune S.
-normal, podul în care m-am îndrăgostit, obsedat şi plictisit fără măsură, înainte să ştiu de Virtualia.

Mi-a plăcut mai puţin:
- agitaţia şi freamătul copleşitoare, telefoanele, ţăcănitul tocurilor.
-că nu m-am mişcat prea mult timp de cîteva ore
-că unele lucruri mi-au scăpat
- că m-am dus singură acasă, amorţită.

Nu pot decît să mă minunez în faţa Almei că a putut suporta atiţia oameni deodată.
După programul lor obişnuit, vecinii au ascultat techno de la 4 dimineaţa, începusem duminica gîndind negru+roşu despre ei. Aşa că am primit cadou o agendă roşie.

Casnice

M-am îmbrăcat cu puţin roşu de sărbători, după bunul exemplu al lui Suzi. M-am enervat din cauza televizorului, politicienilor, ploii şi la un moment dat s-a întîmplat minunea: a început să sune telefonul. A, dacă e o minune că sună? Nu ştiţi: cînd ai telefon şi aparatul n-are ton, n-ai nici o treabă... Era mesaj despre o simfonie (aici cred că merge un semn de exclamare cu punctul în sus, exprimînd un sentiment antagonic dezamăgire-încîntare-mirare împreună)

PS. Unde-i Vio să mă laude/certe că am terminat Zîna carabină dintr-o suflare?

Luni după prînz

Ăsta trebuie să fie un decembrie indus, fiindcă mie îmi pare ploios şi prea larg, ca o primăvară năucă. Să mai treacă, am făcut teste cu Weihnachtsmann, care se duce la un interviu pentru slujba respectivă, adică teste de "gramatică şi exprimare", nu l-am testat pe el. La un moment dat zice:"Ich bin doch selbst der Weihnachtsmann". Păi da. Iar imaginea este jumătate dintr-un tablou de familie (sau de sisterhood) unde cocheta cu ceşcuţă- Zaza în unele zile, lunea, de exemplu.

Mi-am făcut cadou:

În fiecare duminică îmi vorbeşte cineva în tren. Nu apucăm să ne vedem a doua oară.

Zaza într-o zi cu ploaie

Fiin'că dacă mă uit cu atenţie, văd cum se risipeşte în fire stranii de praf, care mă iau pe sus şi mă ameţesc pînă nu mai ştiu cine este ea (doamna de sub umbrelă, stînga).

Bradul I

Azi a fost aprinderea neoficială a bradului I, cum îi spuneam noi. Ştiu ce mare minune a fost cînd a venit primul brad I în oraş, vai, l-am urmărit pe geam cu sufletul la gură, oare cum o să îi pună ghirlandele?, dar instalaţia în ce priză o bagă?, şi alte astfel de întrebări pragmatice. Şi se aduna toată lumea, unii aduşi de gura copiilor, alţii de gura colegelor; aşa, fiecare seară, timp de o lună, era un festin şi o sărbătoare, de parcă ziceai că avem centru de oraş la doi paşi de geamul meu (şi cine mai era ca mine, să se trezească dimineaţa cu bradul în faţa ochilor?) Între timp, a apărut şi bradul P, adică 'de la primărie', care face concurenţă serioasă bradului I, mai ales anul ăsta, cu luminile alea albastru-galbene-europene, mai mare dragul. Totuşi, eu cred că toate astea dispar: cum chicoteam în faţa oglinzilor care te dublează, pozele de lîngă moş-crăciun umflat, hainele noastre în care abia ne mişcam, zăpada şi căzutul în fund sau în nas, dulciurile ascunse prin dulapuri, jeleurile zaharisite de zmeură, picioarele îngheţate. Azi pe la prînz am văzut cum se făceau ultimele retuşuri la bradul I, iar afară nici urmă de zăpadă sau aer îngheţat, ci o zi însorită de primăvară, care te face să îţi scoţi mănuşile şi să te deschei la haină.

Wishlist & Z

După ce m-a cercetat, analizat, întrebat, Imagini beta a decretat: asta îţi e lista de cadouri. De unele nici nu ştiam că există.
Acum, dilema mea e că am găsit trei portrete veritabile ale călătoarei care ne-a tras pe toţi în poză, cred că o să le ţin la spate şi o pun să aleagă: dreapta, stînga sau mijloc?

Camera şi dulapul

Figuri stranii au trecut pe aici: filfizoni, cucoane care vor să ştie cum se face compotul sau cum se face pandişpanul, căutători de spiriduşi, vrăjitoare, poze cu ochi sclipitori, de modele pentru scrisori de dragoste, şi chiar a fost lansată o întrebare- m-a părăsit, acum ce fac? Mă simt în acord cu toţi aceşti călători, de mi-ar găsi google răspunsuri unele peste altele, să stea asa, nevrotice şi scăpărătoare, să facă din lume o sîrmă subţire pe care se poate merge...Pînă una- alta, pentru cel/cea interesat/ă, o rochie din ciocolată se face: numai sub supraveghera a patru maeştri ciocolatieri şi două croitorese rîncede, cu modelul gata dezbrăcat şi măsurat, spre a se turna dinspre umeri către glezne ciocolată caldă, nu fierbinte, fără alune şi stafide, ci numai un material moale, care să facă valuri la fiecare pas al modelului. Înainte de a purcede la întrebarea zilei...Dulapul (din Fluturii din pandişpan )

Dulap obscur, în tine arde-un înger
Îmbobocit pe rîşniţi de cafea
Visînd piper rotund şi zahăr cubic,
Fără să-ţi ştie taina nimenea.
Ouă adînci cu-amiezi sub coajă fină
Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierţi,
Dulci farfurii cu sufletul ca roza
De parfumat lîngă mari peşti inerţi.
Dar la amurg cotloanele de umbră
Pline-s de spaima furilor gîndaci!
Unde e cheia tandră şi subţire
Spre-a rupe neputinţa-n care zaci?
Ca s-auzim cum pentru-ntîia oară
Cuţitele vorbesc de mărul acru
Şi scos suav din căni miezul de apă
Să-ţi tremure pe rafturi, dulap sacru.

Întrebarea: Cum trebuie să arate o cameră de domnişoară?

very late edit: Despre cum arată în realitate camera unei domniţe a scris Zaza: The Maiden's Room.

Şi-un brad verde

La plimbare cu mama, lucru ciudat. Acum că m-am convins, nu o dau pe zece prietene. Ne potrivim perfect în gusturi şi în comentarii răutacioase. Ei, cum veneam noi spre casă, am observat pregătirile şi înfrumuseţările febrile din oraş (ar fi ceva de spus şi despre gropi, şanţuri şi muncitori care tot sapă adică stau, altfel nu înţeleg cum pot repara o conductă pe care au mai reparat-o luna trecută...şi nu se mai scurtează şanţul ăla) ...cum spuneam, pregătiri febrile, lumini pînă şi pe străzile dosnice, stele, fulgi, brazi. De cîţi ani se taie în fiecare decembrie cîte un brad pentru primărie, firme etc, puteau să îşi planteze în faţa porţii şi trei...Aseară în faţa scării s-a oprit un camion plin de copaci. Păi în ghiveci ce au?

Nouă-s toate

Nu ştiu de m-a luat curentul paseist au ba, însă valuri de curiozitate mă încearcă în legătură cu tîrgul din imagine, mai precis cu strada, fiindcă pe ea locuiesc acum. Nu ştiu de cînd e poza, arcul (poarta) îmi ridică semne mare de mirare...acum sunt blocuri de o parte şi de alta, normal. De melancolie şi idealism mă vindec, aşa cum am păţit cînd am văzut casa în care am stat noi un timp, undeva pe o stradă pietruită, numai bună pentru cizme cu toc, mai ales cînd plouă. Era frumos atunci, aveam trandafirii doamnei C. în grădină, păpuşile ei cînd îmi dădea voie, două rusoaice cu cozi împletite care chicoteau. Acum gardurile şi pereţii casei sunt albastru-aprins, agăţate între acoperiş şi un copac(?) atîrnă rufe, pături, covoare, vară şi iarnă. Aşa i se amărăşte omului de amintiri din copilărie.

Invocaţie într-un act

Pe firul înşirat de Altfel şi Zaza, oh, de-aş avea un Zîn, sigur l-ar chema Trimalchio sau de ce nu Prospero, ca să fiu sigură că nu îmi scapă. Îmi vine în minte o cameră oarecum vidată, cu divane roşietice, portocale printre perne, o masă de nuc pe care să nu stea nimic(decît dungi de lumină, dacă s-ar putea). În cameră să stea o mîţă şi o pereche de şosete cu dungi. Ar trebui Trimalchio(Prospero) să poată fac aşa ceva. Vedeţi, nici nu vreau mult. Sigur, că într-o zi mi-aş dori să ştiu pe viu cine este Amoralul, cum au trăit bunicii mei, stră-mătuşile şi alţii, ce s-a întîmplat cu roşcata Ruxandra, pe care mi-o amintesc stînd pe un scaun şi discutînd aprins afaceri.

A, da, şi aş vrea un cîntec scris numai pentru mine.

PS.Aş încercui leapşa, de n-ar fi Puck: ce ţi-ar îndeplini zîna, zînul sau peştişorul de aur?

Spuma

Cînd treci prin oraş ca
Zînele prin ceaţă,
- Pupa-ţi-aş caleaşca
Pe roata din faţă —

Sufletul din mine
lese-n straie fine
Şi-o ia după tine
Pe uliţe pline,

Cu ochii cît ceaşca
Şi fluturi pe coate,
- Pupa-ţi-aş caleaşca
Pe roata din spate.

Şi prin minunile tehnicii, stăteam în autobuz, auzind pe Horaţiu M. în căşti zicînd "straie fiiine", cu un oftat scurt după "ceaşca", cu şşş tremurat...ah, ce bine că-i decembre, nu-mi pasă de nimic!

Dragoste mare

Primo, Gustav Mahler-Kindertotenlieder, domn obosit cu sticla mare de Bucegi, femeie fără cizme care citeşte rugăciuni, răspunde la telefon, mănîncă un sandviş, sendviş, oare cum se scrie?, în fine, punct.

Secundo, doamna K, buzele ei pline, vocea ca o înţepătură de albină, mintea ei pluteşte departe prin ceaţă; îngeri, zîne, stele, fulgi şi altele agăţate prin oraş.

Ar trebui să mă duc la culcare ca să înfloresc la primăvară.