FC Viitorul

 Prezența pe străzi ori în magazine a bătrânilor (ne) este o inconfortabilă aducere aminte a viitorului, a ceea ce ne așteaptă. Mai suntem și niște suciți: pe de o parte, nu vrem să îmbătrânim, pe de alta - dorim să atingem, sănătoși, o vârstă cât mai înaintată (apropos, „vârstă înaintată” mi se pare cea mai metaforică, plină de tact și politic corectă formulă pentru bătrânețe!).

Mulți ani, fără îmbătrânire. Îmbătrânirea e un memento neplăcut, zici? Bătrânețea altora, bineînțeles. Dacă nu-i vezi și nu-ți ies în cale, se cheamă că pe tine condiția lor te va ocoli.

वत्स

 Scârba ce ne apucă - uneori - la adresa bătrânilor este, realmente, o spaimă de (propria) moarte. Ca și-n cazul homosexualilor, nu-i respingem, de fapt, pe ei, ci respingem drumul nostru implacabil către bătrânețe și moarte. Cât despre homosexualitate: o repudiem, în alții, pe cea latentă din fiecare dintre noi.

Tot așa, prin disprețuirea apăsat-vocală a curvei (ori a văduvei încă atrăgătoare) încercăm să ținem la distanță ispita, murdăria ce poate erupe oricând din lăuntrul nostru.

Ca și cum bătrânii ar fi vinovați că ursita majorității este aceea de a îmbătrâni. Îi ținem la distanță, îi scuipăm, scrâșnim a neplăcere ori plictis când avem de-a face cu ei, chiar și de la distanță. Mai degrabă îi aruncăm cuiva „bătrân împuțit” decât altcuiva „tânăr nerod” (totuși, un tânăr poate puți la fel de respingător ca un bătrân care nu se îngrijește).

Revelion Iliescu

 O cacofonie ridicolă ce aproape că-mi stârnește un mic hohot interior, un zâmbet amar, fără buze. Zgomot, zgomot, zgomot, bucurie forțată. Bucurie convențională, furia bucuriei cu price preț. Bucuria cu orar - între orele „miezul nopții” și „zori”. Ca-n fiecare an, nimic deosebit. Suntem aceiași, puțin mai ruinați de fiecare dată, dar aceiași, micile diferențe instalate de la un an la altul nu contează.

Job. Ce viață poate fi aia în care alegi, anxios, să nu-ți depășești temerea de a dezvălui măcar frânturi din ceea ce gândești cu adevărat, din cel care ești în realitate!? Ce viață este aia trăită în sensul permanentei ascunderi a persoanei tale intime - cea cu pasiuni sau respingeri critice - de ochii șefilor și-ai colegilor? Să-ți consumi atâta timp frământându-te despre cum să faci ca să te ascunzi mai bine și cum să pari altul... Pentru a câștiga o părelnică apreciere și a „accesa” o incertă șansă de a primi niște bani în plus ori o „funcție”.

Înțeleg prea bine: când îți mărturisești atât de deschis pasiunile reale și respingerile, provoci instabilitate și dizarmonie, și pizmă prin simpla ta prezență. Nu mai e necesar să fii și vocal. Provoci disconfort și, nu de puține ori, atacuri neașteptate, apărute, ai zice, ca din senin, de nicăieri.

Eufuria

 Ne petrecem existența încercând să lăsăm în urmă momentele și sentimentele cele mai frumoase. Să uităm bucuria, extazul, tot ceea ce ne împiedică sau ne reține să pășim mai departe. Povara frumosului, a irepetabilului. Nu clipele de durere sunt cele ce nu ne îngăduie să ne vedem de viață.

Frumusețea insuportabilă a unor făptuiri, scăpări, evaziuni, greșeli, primejdii. Astea alcătuiesc viața. Viața cuiva e covârșitor definită de felul cum acela greșește.

Clipe, secunde, dimineți, seri bahice, părți ale zilei fericite. Nu zile întregi. Nu ani.

Ne izolăm pentru a ne proteja. N-o să înțelegem vreodată complet ce se petrece în sufletului celui care rupe punțile. Ciufuțenia unora ne ține la distanță, în timp ce întreaga lor ființă strigă după apropiere ori chiar după ajutor. Nu există mizantrop care să nu cunoască clipe de tânjire, însetat de afectivitate, atingere, schimb de vorbe, un pahar băut într-o tovărășie plăcută, o beție în doi sau mai mulți.

Sunt oameni cărora nimeni nu le trece pragul, asta confirmându-le & betonându-le ciufuțenia. Cu timpul, devin acri, mizantropi. Cum ai putea fi altfel din moment ce nimeni nu te iubește așa cum ești? Odată ce „epoca seducției” e parte a trecutului, ți se pretinde să fii cumva anume (și să rămâi așa, ușor încadrabil).

părinții pe care i-am înghițit

 Dimineață. Lumina-i curată, oblică, dezvelește crudul adevăr. Dor vag de un acasă. Sunt aproape insomniac. Trecută-i vremea în care adormeam cu cartea-n mână. Oi fi luat prea multe vitamine. Oi fi eu pus pe acțiune, dar nu o și consum. Numai o plănuiesc indistinct, cu un colțișor inconștient din minte. Epoca în care trăisem „periculos”, în puternic contrast cu torpoarea de acum...

„De frică să nu mă pierzi, nu vrei să privesc, nici să gust nimic, nu vrei să trăiesc. Vrei să fiu a ta în mod definitiv, ca un obiect neînsuflețit.” (S. Ocampo - Pedeapsa)

E mămos de cald afară. Ies doar în hanorac și aerul nu mă taie, mă învăluie, mă mângâie. Sunt dușmanul muncii, dar o fac așa cum m-am obișnuit - fără tragere de inimă, amânând cât se poate. Amânarea este felul meu de a trăi lucrurile la timp. Am propriul cronometru, ceasurile mele au arătătoarele moi, din ceară.

Pătimiri în citat

 „Pentru ca gelozia lui Swan să renască, nu era necesar ca această femeie să fie infidelă, ci era îndeajuns ca, pentru un motiv oarecare, ea să se afle departe de el, la o serată, de exemplu, și să pară că se distrează acolo.” (M. Proust - În căutarea...)

Fără îndurare

 Astăzi, sunt aproape convins că a procedat așa urât în legătură cu ceasul ăla electronic, pierdut de mine-n buruieni, din cauză că mi-l dăruise taică-su, nu de alta, nu de ceas îi păsa, nici de mine. Era ca și când eu i l-aș fi pierdut pe taică-su (din nou). Ori o parte din el...

Carne încălzită la soare

 Brandy - parfum de trup femeiesc care n-a cunoscut încă parfumul. Miros de carne încălzită la soare.

Ne întrecem în trafic ca proștii - teatrul de luptă ce ne-a mai rămas. Părul desfăcut, uitătura mirat-încruntat-nătângă, graba de a ajunge undeva, oriunde. De a ajunge într-un loc de unde am putea porni mai departe, pe drumuri diferite.

Toate astea, doar în mintea unuia dintre noi, fiecare cu proiecțiile sau cu izolarea lui mută.

Silueta înnegrită de penumbra serii, părul vâlvoi, privirea scurtă, mioapă. Zadarnică imaginație, zadarnic sughiț al inimii.

Trup bine săpunit - n-a apucat să-și pună secrețiile-n mișcare: sudoare, sucurile excitației, lacrimi.

Te vânez în trafic, îți arăt muie, nici o reacție, n-ai nici o idee despre asta. Te orbesc cu farurile.

Brandy - parfum de bucă rotunjită, lipit-așezată pe un pervaz. Contemplează strada, n-o vede, ignorându-i vânzoleala, ce vede e numai un curent, un șuvoi uman, pietroaie, mișcare incontinentă, ezitare, totul difuz. Contemplarea asta îi îmbălsămează pielea cu aroma despre care cred - acum - că-i una de copil, de copilă neatinsă.

Nu înțeleg de ce atâția scriitori (adevărați) simt compulsia de a relata un fapt sau un gând pe zeci de pagini, interminabil! Ce vrei, de fapt? Să te exprimi, să expui ceva, să mărturisești sau să umpli, editorial-comercial, golul unei cărți?

Eu, muzica & visele

 Deși nu ne place să admitem, corupți de gândirea stupid-pozitivistă americană (sau de cea “creștină”), noi suntem fix așa cum ne reprezentăm în vise. 

În visele mele cu mine, mai adesea fac muzică decât scriu și public. Înclin să cred că scrisul meu este (venit) mai degrabă (dintr-)o necesitate decât un talent înnăscut. Pe când muzica mi-e înnăscută.

M-am obișnuit să scriu, m-am trezit având nevoie să scriu pentru „a mă rezolva”, a mă cârpi, pentru a mă oglindi pe mine pentru mine, apoi pe mine pentru alții (unii, unele). Pentru a atinge conștiința celorlalți.

Scrisul este o metodă, un mediu, un mijloc. Cu timpul, el mi-a devenit o plăcere, o trebuință, un ceva fără de care nu mai pot. A cunoscut o oarecare elaborare, a devenit de sine stătător, a căpătat și un scop în sine, pentru sine. O pilulă aproape cotidiană, pe care o înghit pentru a obține un anumit echilibru interior, o satisfacție de mai lungă durată (dar nu mai adâncă) decât cea procurată de ascultarea muzicii.

Când e bună, muzica acționează cu repeziciune asupra mea, ca o injecție cu adrenalină în inimă. Condiția singulară ca o piesă muzicală să-mi fie plăcută urechilor este ca ea să etaleze pentru mine, cât mai devreme, sunetele cele mai potrivite formei minții mele. Simțirea indusă de muzică nu poate fi decât deturnată sau chiar falsificată prin amestecul rațiunii.

Dacă trebuie s-o gândești, s-o “sprijini” cu texte hermeneutice sau încurajatoare, autosugestionante, înseamnă că muzica nu-i destul de bine alcătuită, nu merge fix la țintă de una singură, ci trebuie s-o ghidezi tu, cu o cuvenită doză de snobism (cui îi mai place, importanța sau celebritatea compozitorului, poziția ocupată în istoria muzicii etc).

Nur Jaber - Stone Techno Festival 2023 - ARTE Concert

Sabia plecată capul nu o taie

 Mic fiind, aveam o atracție magnetică față de lucrușoarele altora - copii sau adulți: un carnețel roșu-vișiniu (pe care cred că i l-am sustras unui elev de-ai mamei, iar părinții au aflat, dacă nu mă înșală memoria), un briceag, un cuțit de vânătoare al pădurarului, o pușcă de lemn, foarte în detaliu finisată, o sabie - tot din lemn (a mea era grosolană, decorată kitschos și - neascuțită - nu tăia deloc buruienile). Mi-l amintesc și pe meșterul care a făcut-o pentru mine.

M-am descurcat cu sabia aia cum am putut... M-a ajutat la greu, m-a trecut peste copilărie.

Râsul curcii

 În caz că ți-ai propus să pari bogat, trebuie să începi prin a râde mai rar din motive sincere și mult mai des din motive false, simulând că ești realmente înveselit de ceea ce doar tu auzi și vezi. Ai încercat să râzi și singur? Vei fi cu atât mai autentic!

În general, e recomandabil totuși să râzi mai rar. Râzând, pot pătrunde în tine duhuri răuvoitoare, ce-ți vor afecta fără îndoială norocul la bani! E timpul, deci, să-ți faci pierdut, încet-încet, simțul umorului.

Odată cu reducerea izbucnirilor în râs, vei exersa un mai bun control asupra mimicii feței și posturii trupului. Ajută enorm o postură cât mai țeapănă, ceva de genul "gât de lup" - nu lăsa capul să se întoarcă singur către un oarecare punct de interes; trebuie să urmezi circuitul capului cu întreg corpul, ca și cum ai avea spondiloză.

Excelența înțepenirii nobile este atinsă, însă, atunci când izbutești să dai celorlalți impresia că te afli mereu în, să zicem, a treia zi de constipație necurmată.

Dacă te caci mai rar, și-ți afișezi cu talent suferința asta distinsă pe chip, cu toții vor crede că ești mai bogat decât te pricepi să arăți.

Am făcut un vis

 Am visat Locul - în urma unui mare cutremur. Clădirile nu erau afectate. Înspăimântător și oarecum „original” era că solul crăpase și lăsa să se zărească în adâncuri - văi largi, prăpăstii în mișcare, până de curând subterane, acum scoase la lumină. Peste tot, zăpada.

Eu îmi călăream bicicleta, plimbare fără țintă, încercând să evit crevasele. Mă opresc în buza uneia, țintuit de cântecul ei de sirenă - un ecou al lumii de deasupra, convertit într-o melodie venită parcă din altă lume: tristă, frumoasă, sinistră.

Și sânii ei - deși în creștere - grei, cărnoși, nărăvași, în căutarea formei definitive. Păreau să fi adormit în timp ce-și căutau forma la care să se oprească din dezvoltare. Reprezentarea dorinței inconștiente de a mă molipsi din nou de tinerețe?

Calcul renal

 Am intrat în acea parte a vieții în care primează chibzuiala, planificarea din timp, calculul, rațiunea. Mai puțin, spontaneitatea. Cerința e să mi-o trăiesc ca și cum m-ar surprinde, cu o inocență de pe acum simulată, împrumutată stângaci de la tinerețe. Revoluția, câtă fu, s-a încheiat.