Așa

Când mă simt așa, întreaga mea colecție de neîmpliniri, tot ce am sau n-am încheiat, dus la capăt, cinstit cum se cuvine, dat cu piciorul, se scoală din morți, mă bântuie.

Bunici, prieteni pierduți, colegi, veri scăpate printre degetele picioarelor, iubiri neconsumate, iubiri întrerupte, călătorii nefăcute sau prea mult amânate, umiliri, ofense și răni suferite de mine ori provocate de mine altora, lașități, evadări spectaculoase, cu teama-n sân, neparticipări, sustrageri, exagerări, țânțari-armăsari, acuze nedrepte, investiții emoționale falimentare, frumoase orbiri pasionale, focuri de paie, certuri mari cu mize mici, abțineri, tăceri complice, retrageri rușinoase, refuzul unor mâini întinse (oferind sau cerând ajutor), ura de sine, dezicerea de familie, cărți stivuite & necitite, impotențe trupesc-afective, megalomanii, insensibilități de moment cu urmări istorice, surzenie, fereală.

Sorb trecătorii din ochi cu pasiunea nemișcată a unui melc.

Chivu

Vârste

Ca și când din mine, din suflet, din ceea ce sunt, ar fi fost extirpat ceva esențial care printr-o îndelungată folosință ajunsese să mă definească.

Am mai trecut prin starea asta similară dorului, poate fi ușor confundată cu dorul, îl imită cameleonic pe acesta. Pe scurt, ai jura că-ți lipsește ceva.

Sentimentul ăsta al absenței: înclin să cred că mă-ncearcă, de fapt, un dor de mine însumi. Dorul de-o vârstă idilizată, dintre multele pe care le-am împlinit, o medie a vârstelor mele bune. Dor de mine, dor de timp, dor de o vârstă nedefinită.

Persoanele dragi dau chip unor vârste ale noastre. O să întorc pagina la vârsta următoare (ori precedentă), acolo stă lipit un chip (sau mai multe).

Nostalgia este pentru mine. Așa cum am fost. Așa cum am fost cu tine, cu el, cu ea, voi - ieri, acum un an, acum o viață. Persoane, scaune goale.

Am o senzație de déjà écrit - sub o formă sau alta, mi se pare că am mai notat despre nostalgia asta a propriului chip, chip inactual, oglindit în chipul altuia - acum inaccesibil.

Iubire de departe

Să-l iubești pe aproapele tău, dar și pe tine însuți. Oferă-ți luxul de a te iubi. Răsfață-te. Fă ceea ce te împlinește și fă-o cât mai des cu putință, fără a ajunge însă la îngrețoșare.

Atinge-te, pentru a te cunoaște mai bine!

Mergi pe urmele tale, fii cu un pas înainte. Nu te împiedica de tine însuți. Deschide cărți, dăruiește-le, renunță la ele din timp.

De suflet

Ca să nu ne îndepărtăm de suflet. La hipermarket, în hol, un tânăr trântit pe jos mâzgălea o pancartă pentru destinația Foeni, unde voia să ajungă împreună cu prietena lui, folosind autostopul. Doi rucsaci mari cât spatele, decolorați, haine jegoase, dar nu despre asta e vorba, ci despre ceva ce mira-m-aș să fiu capabil să redau în scris.

Fata! N-avea nici un chip. Nimic memorabil în trăsăturile ei, poate doar prospețimea încă rotundă a pielii. Însă proporțiile sale fizice... Picioarele lungi, nu neapărat nesfârșite, nu era mai înaltă de 1,70, nici urmă de celulită, nici de activități sportive, totuși. Genul de carnație genetic impecabilă.

Mi-am imaginat cum îmbrățișează. Cum îl îmbrățișează pe el în spasmul dragostei, așa murdară și brozată cum era. Sâni fermi, medii, pantaloni scurți de tip army, unisex, dar scurtați până imediat sub fund. Pășea cu o mândrie abia stăpânită - atrăgătoare prin dezinvoltura ei, nu prin vreo ținută căutată. Trupul semiîmbrăcat, băiețos, urla: sunt femeie! Sau pe cale să devin una. Și, când va sosi momentul, n-o s-o fac cu discreție.

O reală apariție. Întreg mall-ul de bronzate cu pipeta, înveștmântate fără cusur, pălește în ochii mei, puși față-n față cu așa o arătare.

Best friends

Am stat cu mine însumi și-am așteptat să treacă timpul. Ba nu, nici măcar asta n-am așteptat. Timpul trecea oricum, nu era musai să-l măsor, se scurgea, fugea ireparabil, mă apuca somnul din nou, nopțile scurte, diminețile - neașteptate. Mirosul nefamiliar al trezirii.

Improvizația în care trăiesc, înconjurat de un amestec bizar de lipsuri și tehnică scumpă, cărți noi și praf. Dincolo de inapetența pentru meditație, aceste amănunte simple ale micului meu univers apartamental au avut un efect bun asupra mea. Nu știu dacă durabil.

Bijuteriile familiei

Mă visez încercând să-mi însușesc niște bijuterii, fac parte dintr-o hoardă post-apocaliptică ce bântuie dintr-un ținut într-altul în căutare de comori zadarnice prin case pustii, ruinate. În urma noastră, focul.

N-are cine să pedepsească furturile. Nu mai există autorități.

Îmi donez verigheta de aur. Purtam două pe degete. Pe una dintre ele o cedez. Părea să fi fost pentru o cauză bună, dar asta nu mi-o mai amintesc.

Orașul e vechi, oamenii înșiși par vechi, or asta mă ajută să-mi stăpânesc mai bine timiditatea. Am respirat din fundul plămânilor. Mi-a plăcut.

Orașul e mic și te-ncrucișezi cu lume pe care n-ai dori s-o vezi. Cunoscuți din vedere etc. Mi-ar plăcea să fiu complet străin în oraș, incognito. Și să relaționez numai cu barmanii & chelnerii.

Oraș ponosit, trecători îmbrăcați inadecvat - prea gros. Cărți multe, lumină caldă, soare.

Vise bogate, noaptea & ziua, adevărate scenarii de film, filme pe care aș vrea să le urmăresc. Case pustii, coridoare betonate lungi de genul internat, mare, valuri, întunericul ce amenința în zare, gata să se năpustească, timpuri paralele, călătorii între acestea. Minore care se masturbează cu mișcări dezordonate în intimitatea camerei, picioare frumoase, bine dezvoltate cu mult înaintea restului trupului.

Ce mi-e gerunziul?

Impresia mea e că gerunziile și infinitivele lungi sunt diversiuni puse la cale de psihic, puse în calea mesajului brut. Rute ocolitoare. Străzi înfundate.

Asigură numai cadrul sonor al frazei, nu poartă și un mesaj propriu. Un analfabet se apucă să facă muzică. Tot ce respectivul ins nu se pricepe să rostească în mod savant sau să scrie negru pe alb se va strămuta în sunete. Eu încă mă lupt cu gerunziile.

Lenea gândirii, menită să-mi îngrădească accesul la mine însumi. Mă determină să mă risipesc în literaturizări uscate, care nu conduc înspre mine. Hărți false. Capcane pe care mi le întind de unul singur. False oboseli. Entuziasme răsuflate, inspirate de teama că am să descopăr originea autosabotării.

Atitudini estetice

Întrebările interminabile - truc pentru a-ți paraliza inițiativa, evadarea, evoluția. Întrebările suspicioase, inchizitoriale, ce se insinuează până la sursa acțiunilor noastre, nu-și doresc răspunsul, vor doar să conteste, să încetinească lucrurile, să le oprească. Nu sunt, de fapt, întrebări, sunt afirmații în toată firea, sunt judecăți! Legat de recentul vis cu tata, care mă „oprima” întrebându-mă în neștire, niciodată obosit, niciodată epuizând. Reluând, când eram convins că terminase.

Ca atare, întrebările astea merg direct la motorul faptelor noastre, punându-i la îndoială funcționarea, încercând să-l gripeze prin exces de injecție, chestionare, surplus de raționamente aride. Raționalizând și despicând firul oricărei fapte, sunt șanse să o facem să apară într-o lumină rizibilă sau absurdă ori să pară o opțiune greșită. Altfel - ar fi fost mai bine. Pentru că acel alt fel nu e încă șubrezit cu întrebări corozive, ce dau apoi impotență.

„Să pui o întrebare filosofică exact în momentul în care e nevoie de ACȚIUNE este un truc al complexului matern.”

„Totul trebuie mai întâi gândit bine. Acesta este trucul favorit al animusului mamei.”(Marie-Louise von Franz - Problema Puer aeternus)

E ca și cum o altă „autoritate” pe care o găzduiesc în mine s-ar ridica prompt să mă cenzureze, complicându-mi înadins sintaxa și îmbolnăvindu-mi cuvintele cu prețiozitate și pompoșenie.

Nu-s obișnuit să smulg vieții ce-i al meu. Mă rătăcesc în intelectualizări, sufocat de gerunzii și de infinitive lungi.

Gânduri magice

Aceste fete frumoase sau în pragul frumuseții lor ce va dura cam 10 ani mă fac să sufăr mă întristează pentru că odată cu ochii și cu golul din sufletul meu le petrece și gândul meu trist că le va fi dat să se ofilească să se zbârcească crâmpoțindu-se în mii de riduri dispărând apoi în bătrânețe.

Câte dintre ele își vor fi găsit un rost până la bătrânețe? Câte se vor pricepe să dea un sens absenței prospețimii lor de altădată? Cu magia minții, aș vrea să le rețin în timpul lor de acum. Înainte ca umerii obrajilor să apuce să le iasă prin piele. Înainte ca spatele să li se încovoaie și mijlocul să le dispară într-o formă conică, de titirez ce nu se mai rotește.

Imaginează-ți un titirez ce cade greoi pe-o parte când cineva încearcă să-l facă să se învârtească. Imaginează-ți cum cineva n-o să mai încerce să-l învârtească.

Bakhshish

Frunzele aciforme, inflorescența atât de senzual parfumată a lavandei ce are-n compoziția ei olfactivă câteva picături de sudoare de văduvă recoltate din zona axilară, chiparoșii, oleandrii. Aerul dens, lumina albă, lascivitatea pieilor de fete gimnaziale. Fete neterminate. Fete-bețe. În plină alcătuire.

Ofer bacșiș cu aerul unuia care tocmai e tâlhărit. Bag mâna-n pungă și, copleșit de conștiința înapoierii mele matematice, străin și timid, scot de acolo fără nici un calcul un pumn de monede mari, ce n-ar părea valoroase de-ar fi schimbate în lei. Le dau chelnerului, rușinat, ca și cum în felul ăsta mi-aș răscumpăra libertatea (de a părăsi localul).

Gesturile astea necontrolate erau radiografiate, în alte vremuri, pe canapeaua psihanalistului.

picături

Prisosul de încântare de după un prânz copios stropit cu un vin deloc special dar cât se poate de onest în intențiile sale fără obișnuitul gust apătos consumat la pas pus apoi să-l avem la îndemână și stropul de sudoare alunecându-ți ezitant pe stern în jos.

Chemare

Săptămâna începe de marți. Greața intermitentă de a fi musai să lucrez ca să-mi câștig pâinea se cunoaște de dimineața.

Care să fie, oare, acea perioadă din zi în care sunt un fantast? Seara mi-e copleșită de groaza mâinelui. În zori mi-e cel mai dificil să mă mint cu privire la ziua ce se-ntinde, necunoscută, înaintea mea. Fantast sunt, fără oră fixă, atunci când visez la încă neamenajata grădină de la Deal, încercând din răsputeri să mi-o imaginez întreagă și pe mine lucrând de zor la ea în cine știe ce dimineți și după-amieze de sâmbătă.