Zile ce seamănă între ele. Unele mai apăsătoare, altele, inexplicabil, hilare, petrecute ca sub efectul unui narcotic. Timpul fuge, zgomotul, muzica dată mai tare, descoperirea (rară) a unor artiști/piese noi, goana zgribulită către mașină.
Gândul copleșitor că, pe șosea, traficul s-a aglomerat deja și c-o să am mult și bine de așteptat înainte de a fi lăsat să mă încadrez și eu.
Frig, în mașină. Să iau, să nu iau pâine. Câteva pagini de carte. Somn.
O acvilă cu cap disproporționat de mic m-a lovit de două ori cu ciocul în spate. Eram întors cu spatele la pasăre, la restul camerei și, de speriat, am scos un fel de sforăit unic, ca un acces.
Ăsta a fost răspunsul meu. Și trezirea bruscă, groaza. Bineînțeles, nu era nimic în dormitor. Foșnetul liniștit al mașinilor, trecând acum mai rar. O banală noapte de sâmbătă, curgând înspre duminică dimineața. Acvila n-a rupt din mine. Mă ciocănise de două ori.
Oftez compulsiv (de când mă știu). Și nu mereu îmi dau seama, înainte de a ofta, ca să mă stăpânesc. În schimb, mi se întâmplă să mă irite oftaturile (repetate ale) altora.
Un motiv ar fi că oftaturile acelea (ale altora) îmi răsună în urechi a victimizare ostilă (e.g. narcisismul lamentativ), am impresia că-mi sunt adresate. Supervizorul meu - de la unul dintre locurile de muncă - era în mod neascuns deranjat de suspinul meu sonor, în spațiul biroului. Posibil, din aceleași „rațiuni” ca ale mele...
Supervizorul respectiv își crease un „sistem” destul de bine pus la punct de a nu spune cu franchețe ceea ce gândea (de rău). Asta neînsemnând că ar fi ascuns cu succes tot ceea ce gândea. Atâta că ocolea adresarea sinceră cu un oarecare (inutil & ofensator) talent teatral. Persoana despre care fac vorbire se simțea, totuși, constrânsă să vomite cumva ce-o nemulțumea (la noi) și, astfel, năștea în chinuri o pseudo-opinie care-i părăsea aparatul fonator contorsionată - obstretic & ginecologic - și, finalmente, aproape de nerecunoscut. Un avort al gândirii.
„Stăpânea” o metodă deosebit de antipatică, și agresivă, de a nu se pronunța, de a se feri de constatările tranșante, care i-ar fi trădat (în opinia sa) gândurile și adevărata personalitate. În ciuda acestui efort ce privea exclusiv ceeacesevede-ul, transpira dezaprobare prin toți porii! Mimica (anxioasă), gesticulația și, mai ales, „undele” emanate fără nici un control, otrăvind întreaga încăpere, deconspirau persoana reală.
E lesne de remarcat această înclinație a unor persoane de a simula curiozitatea în ce ne privește (punându-ne întrebări numai în aparență interesate), pentru a induce, de fapt, blocajul în comunicarea și chiar în actul gândirii interlocutorului - sau ale grupului, când e cazul...
Nu întrebi pentru a afla ceva, ci pentru a întrerupe, a fracționa, a-l rătăci pe celălalt în propriile afirmații, amintiri și convingeri, dar scopul este, mai ales, a întrerupe un elan care ție îți pare periculos, cu urmări imprevizibile ori incontrolabile, dăunătoare (misterios) statutului & imaginii tale (de sine).
Ai mai putea fi - Doamne, ferește! - cu totul eclipsat de interlocutor. Nu-l poți nici opri brutal, trebuind să întreții pe mai departe impresia că ești om fain, tolerant, transparent, „liberalule” ce ești tu („trăsăturile” enumerate anterior, sunt doar câteva dintre cele care definesc atât de bine agresivitatea pasivă)!
În schimb, poți întrerupe sau opri, așa cum am zis: punând întrebări fără rost, subminante, ce pot conduce discuția pe căi absurde, răsfirate = fundături! Sau, mai știi?, o vor duce înspre conflictul deschis, ce vă va demola - prin apelul la născociri, proiecții, insulte, jigniri - pe amândoi...
„El a mai spus: <<Despărțirea este mai rea decât moartea, este doliul pe care îl ții după o persoană aflată încă în viață, pe care ceilalți o vor putea vedea, auzi, mirosi și atinge.>>”
„Și ce este viața”, a spus Vasco, „dacă te gândești o clipă la asta?” Mici bucurii efemere, dominate de tristeți insondabile. Și totuși, continuăm să mergem la birou, și să salutăm colegii, și să râdem la glumele lor, continuăm să jucăm comedia fericirii, când de fapt purtăm o mască pe piele, nu tot timpul, dar în majoritatea timpului, nu toți oamenii, ci majoritatea oamenilor, o mască care ne este o a doua piele, zâmbitoare și veselă, peste cealaltă, desfigurată de durere.
*François-Henri Désérable - Stăpânul și cuceritorul meu, Humanitas, 2022
Bogate producții mentale, neostoite și, într-un final, poluante sonor.
Poate că zgomotul nesfârșit al străzii se mută, pe neștiute, în capul meu, iar psihicul se străduiește să-l clasifice și să-l claseze sub forma unor străfulgerări ideatice (pe care aș simți nevoia să le notez, să le folosesc la ceva).
Am impresia că (cu)prinderea acestor „producții” în niște texte, fie ele și zdrențuite, ar putea avea darul să „ardă” puțin unele conștiințe. M-a atras întotdeauna scrierea în tușe sfâșiate, dar având o anumită coerență, dacă-s cuprinse într-un ansamblu sau privite de la o distanță anume.
Vecina mea e handicapată, dar lucrează și ea ceva (nu știu ce). Câștigă un ban, petrecând un număr de ore la muncă. După care, vine acasă și începe să-și sune neamurile, prinzând pe câte unul disponibil, imobilizându-l pentru câteva ore. Mame, frați, vecini - de la ea de acasă.
Mi-e încă nelămurit cu cine ar putea vorbi atât de mult! Numai cu niște persoane ca ea, presupun. Altfel, cine ar primi să-și petreacă serile cu telefonul la ureche, când sunt atâtea altele de făcut - telenovelele turcești de pe Kanal D, de exemplu...
Replică dată de un țăran (sătean), într-o povestire scrisă de Alina Cobzac (iocan/#10):
„ - Iartă-mă, părinte, cred că am spus o blasfemie.”
Huh?