luni, 31 iulie 2023

Fragminți împrăștiate... sau aller le cœur léger

 Notez orice, în speranța „spărturii” prin care să năvălească în conștiință și ceva „mai cu greutate”. Dacă nu, și banalul e parte din viață. O mare parte! Cea mai mare parte.

A fost o vreme, acum 30-50 de ani, când poliția descindea din mașinuțe lungi de 5 m, cu sirene u-a, u-a sau ni-no, ni-no.

Sfertul de creier de la etajul 2 izbucnește, cum îi e obiceiul, în cântece neduse la capăt, refrene, câte un fragment de vers țipat. Se întunecă afară fără culori, dar ce aș putea eu mărturisi de aici, din casă?

Replici de serial: băutura te face să uiți, heroina face ca lumea să sune ca o șoaptă. N-au spus chiar așa, dar îmi iau eu dreptul de a răstălmăci, fără a perverti sensul inițial...

În filmele ieftine, un clișeu larg răspândit: „tortura” cu pistolul. În loc să tragă naibii sau să vorbească doar strictul necesar și apoi să tragă, cei care țin arma o apasă pe fața victimei, în timp ce perorează un discurs fioros, interminabil, din care deduci fără dificultate că nu se va trage nici un foc, sau nu acel foc. Uneori, se trage. Intră altul, intempestiv, în încăpere, împușcându-l în cap pe călăul logoreic, criminalul verbal.

În filme, sunt atât de rare execuțiile fără acest obositor discurs! Ucigașul musai să pară un dezaxat, un psihopat (ceea ce, în realitate, nu întotdeauna este). 

Recent, aceste conferințe trase de păr, cu pistolul în mână, lipit de tâmpla potențialei victime, cu trimiteri vaste la legende, la tată, mamă, drac, lac, anunță - de fapt - amânarea crimei, poți lesne deduce că nu va muri nimeni în scena aceea.

Prea multe vorbe! Criminalii sau răufăcătorii filmelor contemporane sunt niște incontinenți verbal. Au mereu pildele la ei și simt compulsia de a le împărtăși cu forța și altora - referințe istorice, istoria familiei, ce-au avut și ce-au pierdut, tata obișnuia să spună, tata avea o vorbă și multe alte găinațuri din astea...

Nimeni nu-și mai rezolvă simplu și direct răfuiala. Toți au un mesaj de transmis. Delincvenții sunt și învățători, moraliști. Izvoare de înțelepciune cinică.

sâmbătă, 29 iulie 2023

Zinzin

 „J’ai toujours été maladroit avec les femmes. Je veux dire: pas seulement au lit. Mais dans la rue, quand les promeneuses ralentissent afin qu’on les dévisage et que l’on devine mieux le bout de leurs seins nus sous le T-shirt.” (F. Weyergans - Le Pitre)

"Le Pitre" de François Weyergans est un chef d’œuvre d’exploration, aussi psychanalytique que burlesque, du cerveau d’un homme obsédé. Par quoi? Par l’omniprésence des femmes, que ce soit dans l’histoire de l’art, de la musique et même de l’aviation, omniprésence qui le rend complètement zinzin. (France Culture)

vineri, 28 iulie 2023

La umbra petelor pe soare

 Seriale mexicane. E frumoasă ca o vacă, cu ochii ei cristal, fața rotundă, gura mare, buze medii. Un pic planturoasă, deci nu tocmai fit, după moda sud-americană. Piele albă, imaculată. O aluniță, undeva. Probabil și alte alunițe, judicios distribuite, bine ascunse de vestimentație.

Alte clișee din filmele mediocre (ca tine): a bate cu pumnii (palmele) în volan, din cauza fustrării. Volanele din filme îndură multe. Nu știu câți dintre noi (cei reali) am face asta fără să ne gândim că, poate, dereglăm ceva la mașină. Indiferent cât de furios aș fi, n-aș lovi în volan (ca să mă descarc?).

*

Făcut o tură prin cartier, bucuros de lumea puțină de pe străzi, cu căștile cele noi înfipte-n timpane, muzica la 66% din volum. M-am oprit să privesc, de cealaltă parte a străzii, un pin falnic ce se ițea de după gardul de beton al cimitirului. Un copac numai mușchi, masculin, impunător, cu rădăcinile scotocind printre morți.

În lipsă de altceva, am cărat 3 kg într-o mână și 5 kg în cealaltă. Am rătăcit puțin, ocolind pe străduțe pe care încerc să mă păcălesc că abia ce le descopăr, de fiecare dată. Casele sunt atât de intimidant de frumoase, încât mă fac să grăbesc pasul. Mă simt supravegheat, admirând. Mă simt sărac, jinduind.

luni, 24 iulie 2023

Rack you

Putoarea de rachiu mă întoarce mintenaș în timp. La începuturi. Retrăiesc totul cu o intensitate comparabilă cu cea de atunci. Dar din cauză că atunci n-am înțeles, acum n-am odihnă. Și, oricum, nu pot ierta. Nu că n-aș vrea (mi-aș dori să iert, să trec mai departe către bătrânețe, să uit), dar nu pot.

traînant tous les cœurs après soi...

 Licean, în tabără. Îți rămâne doar să cânți din tudorchirilă, intoxicat cu bere ieftină & proastă, românească, scuturat de răcoarea serii târzii și motivat în răgete de proaspătul tău eșec amoros. Nici nu cred că-l poți numi așa - eșec -, din moment ce l-ai avortat din stadiul embrionar, de impuls, de mic spasm, resimțit în genitalele lipsite de reacție, când ai realizat: merg în tabără, singur, iar ea parcă mi-a zâmbit doar mie, ziua trecută, pe coridor, în drum spre infecta budă comună a liceului.

vineri, 21 iulie 2023

London Fields

 „Toți trebuie să fim învățați cu forța să urâm excrementele.” (Martin Amis - London Fields, Polirom)

 Un alt roman britanic ce-mi stete-n gât de uscat și experimental ce e. Original, parțial de neînțeles, senzație de artificial. Ultimele 200 de pagini le-am citit mai mult stimulat de bucuria că voi încheia cartea și voi anunța grăbit lucrul ăsta pe social media.

Un chin, o tortură - cartea, parcă scrisă la beție sau sub influența psihostimulantelor. N-o vedeam odată isprăvită, cu paginile ei multe & inutile, scrisul ei mărunt, în ediția strâmtă de la Polirom, ca să pot începe alta, mai puțin absurdă, mai puțin delirantă, mai senzuală, chiar dacă crudă. 

Cartea nu e proastă, dar nu mi se deslușește, înțelesul ei răzbate greu din spatele prea multelor cuvinte ce, pentru mine, n-au nici un sens, nici o contribuție la valoarea finală.

joi, 20 iulie 2023

On devine mieux

 Sunt eu cu mine și un anumit dor al lucrurilor de suprafață. De care musai să scap. Cântec de sirenă deșelată. Meduza cu păr încâlcit, șerpi împletiți, privire mioapă, fixă, hipnotică. Ăsta-i caietul gândurilor mele zilnice.

Mă strivesc de unul singur în pat din cauză că, în mod real, nimic din ceea ce-i acolo, afară, nu mă cheamă îndeajuns de tare. Nu mă ademenește. Deci nu mă mișcă.

Mă încearcă emoțiile începutului de școală. Mirosul de păcură al podelelor proaspăt „igienizate”. Manualele noi, legate laolaltă cu sfoară sau cu o panglică. Și o mică greață a noutății sau a revederii (nedorite). Cam ca atunci când, peste mulți ani, dai undeva, pe-o stradă sau la o tejghea, peste o fostă iubită și te faci mic în tine și-ți vine să închizi pur și simplu ochii ca s-o faci să dispară, să schimbi visul cu un altul, să schimbi prezentul ori să dispari tu însuți.

miercuri, 19 iulie 2023

Inepuizabila nostalgie a hoardei

 Charles Melman - Omul fără gravitate:

„(...) ne înșelăm când credem că subiectul este avid să-și prezerve singularitatea...

Dimpotrivă, îl vedem mereu căutând noi identificări colective în care să se poată dizolva. Preocuparea lui de a fi luat în grijă de cineva, de a încredința direcția propriei existențe unor sisteme religioase, culturale, politice pare mai evidentă ca oricând.”

 Colectivismul naționalist poate fi adăgat „sistemelor” de mai sus. De când mă știu, a mă pierde printre ceilalți mie, unuia, mi-a dat fiori de groază. A renunța la obișnuiții mei pași laterali, în afara lucrurilor și a evenimentelor m-a umplut de angoasă. Ceea ce adoră colectiviștii - a face parte dintr-o turmă sau măcar o gașcă - pe mine mă neliniștește până-n prag de sufocare, și asta e dintotdeauna. Am cultivat mereu cu cvasi-evlavie și meticulos propria-mi individualitate. Până când mi-a ieșit.

luni, 17 iulie 2023

Blog umplut

 Cu scrisul ăsta mare, urât și gros, voi umple blogul în cel mai scurt timp. Și tot ce vor reține paginile sale prea alunecoase vor fi niște zvâcnete umorale, molfăirea acelorași cuvinte, uzarea acelorași lamentații, inventarul acelorași nereușite și cedări rușinoase.

Sunt dislexic de la surescitare și oboseala asta agitată. Îmi vine să fac inventarul cărților, să număr pentru a mă liniști. Să număr oile, în așteptarea nimicului.

Cerneala e proastă, prea multă apă, privirea e proastă - își dorește prea mult. Privirea mea este una dintre instanțele personalității, cum e mirosul și amușinatul la câini. Îmi place să mă plasez și să privesc.

sâmbătă, 15 iulie 2023

Dureri de cal

Bucuria - oprită, trasă pe dreapta, imediat ce (le) pare a fi numai a mea, ca și cum eu n-aș avea căderea să fiu om pentru mine însumi, ca și cum aș fi doar o cerință, o marfă, o proiecție a unor terți.

Suspectasem că durerea mea de cap de astăzi a fost o durere împotriva mea, împotriva dreptului de a mă bucura și de a respira liber.

Durerea de cap este obstacolul vostru contra mea, piedica voastră, acum deja internalizată. Sunt apelurile, mesajele voastre fără sens sau fără legătură cu ceea ce vreau eu. Durerea de cap e obligația mea de a suna, de a da un beep, un raport despre orice pas făcut fără știrea voastră.

Sunat, neamuri, nunți de căcat, cheltuieli ce nu-mi aduc nici un avantaj imediat, nici pe termen lung. Anunțuri de acasă ce nu mă privesc, nu mă frământă. Nu mă bate niciodată vreun gând despre ce-mi mai fac neamurile. În general, mă cac pe neamuri!

Mă doare capul, ca să nu pot funcționa departe de obligațiile impuse din exterior.

N-am obligații decât față de mine însumi. Nu-mi mai expediați dureri de cap, deochiuri de ouă, încercări de răpiri sufletești! 

miercuri, 12 iulie 2023

Cartea râsului și a uitării

Cuvânt înainte. Voi scrie despre Milan KUNDERA. Cartea râsului şi a uitării. Încerc, cum ar veni, imposibilul. Aştept exigenţă...

Iubeşte cineva fără umbre? Umbre, nori, pete. Nu am putut nicicând iubi fără umbre. Dar, spre deosebire de ceea ce li se întâmplă altor suferinzi, spaimele mele s-au îndreptat mereu către trecut. Eu nu izbutesc defel să îngrop trecutul, câtă vreme alţii/altele vor, din contră, să şi-l resusciteze. Nu trecutul meu - aşa credeam. Însă despre al meu e vorba, oricât m-aş ascunde. Ceva nedeslușit, dintre cele întâmplate mie în zorii vieţii, nu-mi dă tihnă în iubire. Răsfățul unei binecuvântate tihne. Să-mi tihnească! Să mă pot, în sfârşit, bucura...

Era un râs sănătos, cum e îndeobşte numit hohotul rotund, adânc, spontan şi curat. Spusesem eu ceva realmente amuzant, într-un scurt moment de inspiraţie şi degajare. A mai râs de atunci, deschisesem cutia Pandorei râsului izbăvitor. Al doilea hohot pe care îl reţin bine, mult prea bine pentru liniştea mea, în toată splendoarea notelor lui, a tonalităţii lui împlinite, nu-mi era adresat. Era adresat uitării... Şi recompunerii unei singurătăţi glaciale.

Recenzentului (de ocazie, cum sunt eu şi) puţintel mai comod, Kundera îi întinde cu bunăvoinţă o mână de ajutor, pe la p. 193: Cartea râsului şi a uitării ”este un roman despre Tamina” (până la urmă, nucleul care impune mişcarea de revoluţie a variaţiunilor - după model beethovenian - care plăsmuiesc cartea). Când ea iese din scenă, în urma primei intrări, totul devine un roman ”pentru” Tamina. Ar fi simplu dacă ar fi numai asta. Ar mai putea fi aceasta încă o apropiere a scriitorului ceh de miezul obsesiei sale, cu parfum camusian: alungarea din lume (ba chiar din propria viaţă) a individului care se încăpăţânează să-şi păstreze autenticitatea, care refuză să se falsifice. Isprăvind cartea, cititorul îşi dă repede seama că orice răspuns, mai înainte aproape sesizabil, acum îi scapă.

Rămasă singură, văduvă, refugiată într-un oraş din Occident, Tamina nu are altă grijă (nici altă pricepere, altă modalitate, de a-şi trăi şi istovi necesarul doliu) decât să-şi ”recupereze” trecutul, cei 11 ani petrecuţi împreună cu iubirea vieţii sale - soţul său. Dar trecutul i se încăpăţânează să pălească, pe zi ce trece, în ciuda chinuitoarelor exerciţii de memorie. Se dilua, o minţea, devenea diform. Tamina era şi o bună ascultătoare, un umăr bun de udat cu lacrimi sau cu simple confesiuni de pahar. Asta o făcea nespus de populară: cu toţii iubim cu precădere fiinţele care nu ţin neapărat să spună câte ceva despre ele însele. Care nu replică niciodată cu acel ”la fel mi s-a întâmplat şi mie, eu...”. Ci se resemnează să ne accepte ca unici ”ocupanţi” ai ascultării lor răbdătoare. 

Tamina îşi apăra cu o convingere aproape mistică fidelitatea (de fapt, o nostalgie răscolitoare), nu se putea dărui nici unui alt bărbat, nu devenea lubrică sub nici o altă atingere. Nu din principiu: se îngrijora că, odată mort, deci lipsit de apărare, el, soţul, ar putea avea de suferit, ştiind-o în braţele altcuiva (”Căci acum, după moarte, soţul ei n-o mai avea pe această lume decât pe ea şi numai pe ea!”). Este unul dintre cele mai sinistre şi mai dureroase gesturi de loialitate (post)conjugală întâlnite de mine în literatură.

Cât timp trăia, soţul Taminei o rugase să ţină un soi de cronică a vieţii lor laolaltă, o existenţă deloc lipsită de clipe mai puţin şarmante, de conflicte, de plictis. Sau de înalte clipe de inefabilă armonie, printre care se numără şi cele (neconsemnate în jurnale) petrecute în duhul complet străin al odăii lor de pribegi prin ţinutul Alpilor austrieci. Caietele intime rămăseseră acasă la mama soţului, în Cehia sovietizată (ţara fără memorie), într-un sertar bine ferecat. 

Vitalitatea Taminei se ofileşte, gradual, odată cu intensificarea dorinţei şi a pustiitoarelor sale sforţări de a reintra în posesia manuscriselor - nu deţine o altă relicvă care să ateste ceea ce a fost; urmăreşte să se servească de ele în sisifica muncă de restaurare - eternă liturghie, dedicată scurtei sale vieţuiri cu bărbatul pierdut. Cu atât mai disperată corvoada cu cât nu poezia zilelor împreună o revendica biata suferindă, ci însuşi trupul trecutului dispărut, mort, înmormântat. În speranţa că, odată restaurarea completă, îşi va putea duce traiul mai departe. În absenţa amintirilor concrete, imaginându-şi temătoare şi că acele însemnări ar putea cădea sub un profanator ochi străin, femeia simte că, realmente, se dezintegrează - condamnată la un prezent de natură s-o fugărească doar către moarte.

”Absolutul iubirii este în realitate dorinţa de identitate absolută: femeia trebuie să înoate la fel de încet ca noi, să nu aibă un trecut ce-i aparţine doar ei, de care-şi poate aminti cu bucurie.”

Romanul lui Kundera este şi o carte a tentativei de descărnare, de examinare prin puternice şi nemiloase lentile, de conştientizare până la caraghioslâc a iubirii trupeşti. Un eseu al devoalării ridicolului unor mişcări mecanice, a unor automatisme "narcotizante"; orgasmul sportiv contemporan, dansul cretin care, neacompaniat de iubire, nu poate fi numit decât sex. Încercarea mizeră de îmblânzire a trupului prin sex, de ”îmbogăţire” a vieţii prin perversiune. Demersul aprig al amantelor de a-şi asuma, retrăi, trecutul şi, de cealaltă parte, cel al amanţilor de a li-l nega, mai mult!, de a-l destrăma prin repetate şi anxioase contestări. Râsul provocat actanţilor înşişi (în decursul scurtelor minute de luciditate) de aceste posturi omeneşti degradante. Nuditatea, în paginile lui Kundera, are, ades, ceva chirurgical, şi ceva din goliciunea lipsită de orice expresivitate sexuală a evreilor încolonaţi către camerele de gazare. În schimb, aflăm, iubirea inimii "nu poate fi ridicolă. Iubirea nu are nimic în comun cu râsul."

Mă voi opri aici, pentru a lăsa fiecărui cititor şansa descoperirii. Tamina, în căutarea timpului pierdut, va regresa până la presupus-idilica vârstă a copilăriei. Se va vedea, însă, că posesivitatea şi violul tandru nu-i sunt străine nici acestei vârste.

Toate acestea, pe fondul sistemului totalitar comunist - duşman aprig al istoriei, al individualităţii, al identităţii. Totalitarismul care, nu doar că schimbă nişte nume de străzi şi ridică, peste noapte, monumente închinate unor criminali, ci contorsionează şi destine, sufocă speranţe. Batjocoreşte idealuri, maturizează forţat (uneori, pe merit) firile naive - grăbindu-le spre moarte cu fabrica lui inepuizabilă de lozinci progresiste.

Mă întorc la mine. E atât de uşor să cazi în derizoriu. Doliul pentru un suflet uitat (sau lăsat intenţionat) în urmă. Refuzul doliului poate cădea, el însuşi, în propriul derizoriu. Încăpăţânarea de a împietri ori de a părea împietrit, autodefensiv - cică, în ochii Celuilalt. ”Proiectul personal” de a trece drept un ins tare ca piatra, oţelit, călit. Clădit dintr-un aliaj impenetrabil. Ruşinea vulnerabilităţii, dezumanizarea purtată de această ruşine. Ne este, oare, mai apropiată nostalgia stării de semiom, de sclav al progresului, de cyborg, decât cea a paradisului inocenţei pierdute?

Ispitit şi abandonat în deplin vacuum de cartea acestui demon al scrisului fără mizericordie care este Milan Kundera, pe urmă - printr-o misterioasă compensaţie -, într-un nesperat dis-de-dimineaţă, brusc mântuit de simple, spontan rostite şi mângâietoare cuvinte calde - eu, unul, am simţit nevoia să mă rog. Fără grai. Bucuria de a-mi fi fost restabilite contururile prinse a se ruga de una singură.

miercuri, 5 iulie 2023

Rătăcirea faptelor

 Nu de puține ori, mi se întâmplă să rătăcesc faptele din cauza tentației mele, mai mereu eșuate, de a mă analiza.

Început de noiembrie. Este ziua în care cad ultimele frunze. Frig, 10 gr. C; bate vântul în rafale nu prea puternice, frunzele rămase foșnesc ca moartea, ținându-se fără convingere să nu cadă.

Văd foarte des indivizi umani fericiți că cineva îi sună, ocazie excelentă pentru ei de a fabula la telefon, pe stradă, în gura mare. Azi, unul a făcut chiar mai multe ture pe sub ferestre și pe troturarul de vizavi, vorbind incontinent. Cu o voce ascuțit-metalică, sonoră, de nebun sau de alcoolic.

*

Imediat ce s-a oprit ca să-și dea jos pantofii pentru a alerga mai departe desculllță, am simțit un fior răcoros între coapse.

marți, 4 iulie 2023

What's the thing about the King?

 Și mie îmi trece vremea. Mie și mai cui? Nu-mi pasă și mai cui. Nu fac nimic ca să nu treacă (cu atâta repeziciune). Nici n-aș putea. Nu fac mai nimic ca s-o umplu cu rost. Eh, nu chiar nimic. Scriu. Polemizez. Citesc.

Asta mi-a rămas să fac: mă prezint cu puținele mele gesturi, limbajul trupului, mișcări interioare. Acum stau trântit pe canapeaua prea tare, sângele îmi circulă cu dificultate, buca dreaptă strivită sub mine, mi-e frig la picioare, fiindcă nu mă mișc.