Chamfort

 “Les passions font vivre l’homme, la sagesse le fait seulement durer.”

Găleatasaray

 Nu mi-a ajuns niciodată vara, n-aș vrea să se apropie iarna, dar mi-e sete - ca pământului - de o ploaie lungă, răcoroasă - care să ne ogoaie.

Ce comod: nu-mi murdăresc cămașa (la guler), nu-mi uzez pantofii, nu plătesc 5 lei, dus-întors, bilet de tramvai (în caz că ar ploua sau mi-ar fi prea lene să pășesc până acasă), nu consum nici o picătură de benzină, picură, stropește, mă duc să stropesc în grădină, ud în ogreadă, mi-am alungit brațele cărând apă-n găleți pentru a uda ardeii și roșiile.

Eram mic și sfrijit, totuși mă trimiteau după apă, chiar la fântână. Mi-era groază că avea să mă tragă înăuntru găleata plină - eram prea mic și prea slab pentru greutatea ei, dar o trăgeam în sus și o goleam într-a mea (ale mele). Una roșie, din plastic, și una din tablă. Cu capac. Apăreau trântiri și înjurături când nu era apă în găleți...

Am bănuiala că m-am deprins din proprie inițiativă să merg după apă la fântână. Era parte din contribuția mea (uneori, în van) la evitarea certurilor între ei. Apă-n găleată, apă „la iepuri”, mâncare la găini, pui și iepuri. Iepurașii mi-au mâncat multe dintre zilele copilăriei. Erau teroarea mea! Ați dat la iepurași - eram întrebați, mereu gata de izbucnirea violenței (verbale). Ce căuta diminutivul ăla acolo - nu știu. Îi era mai milă de ei decât de noi? Înnebuniți de iepurașii pulii. Curci, rațe, ouă, capre, porci.

Iepurii ne-au „însoțit” până am crescut. Ca, mai târziu, să scape din cuști, să umble stingheri prin grădini, să nu-i mai caute nimeni. Semnul degradării ultime, pesemne.

Călătoria interstelară cu ajutorul cuptorului cu microunde. Micro, unde ești? Micro, unde te-ai teleportat? Microunde, Microcum. Mai ales, microcând?

You bad, baby!

 Mă topesc de înduioșare. Duios, mă sacrific pentru a descâlci micile blocaje ale corporației. Fac lucrurile să meargă, mecanismul să se-nvârtească. O picătură de ulei antirugină - sunt eu.

N-avusesem chef de birou. Mi-a trecut prin cap să-mi iau „liber”, dar mai bine folosesc concediul pentru (a merge la) I. M-am văzut în oglindă, cu ochii încă lipicioși, am înjurat, am zis că nu. Mâncând micul dejun, bându-mi cafeaua, am zis că nu. Nu, biroului!

Ca să „răscumpăr”, am călcat 4 cămăși - trei verzi, una în carouri roșii-negre.

„Bunul-simț” neaoș, tradițional, românesc

 Film oarecare pe Netflix:

„- I wanna kiss you bad(ly), baby!”

Traducerea tâmpitei sau a tâmpitului român, pudic din cale-afară, îngust la minte, limitat lexical, angajat pe niște bani, acolo, de Netflix: „- Vreau să te pup!”

Valéry

 În semitransă, iau din raft cartea despre Valéry a lui Livius Ciocârlie și încep s-o citesc. Pornind de la Valéry. Am cumpărat-o din Cluj, acum 15 ani. De atunci, așteaptă să fie citită, strivită sub un vraf de alte cărți (deja citite) de la Humanitas.

Ce căutasem la Cluj acum circa 15 ani? Căutam neliniștea, neașezarea, îmi vizitam cunoscuții, ieșeam o seară în oraș, cheltuiam micile economii și făceam febră musculară de la umblat. Clujul de aproape.

N-am încetat niciodată să meg la Cluj (doar am rărit). Clujul a fost una dintre constantele vieții mele. Cumințenia cărților cu preț de chilipir, mese îmbelșugate pe care nu mi le permiteam, vinuri ieftine pe care le știam sau le găseam întâmplător pe atunci. De câteva ori, aceleași; de alte câteva ori, altele.

Cartea despre Valéry și-a păstrat mirosul de tipar, bine presată sub suratele ei cu cotoare albe, de la aceeași editură. Miroase a Humanitas vechi. Nu mai miroase, acum, Humanitas în felul acela. Cluj, 2008, 21 iunie. Nu mai pot face legătura dintre dată și amintiri.

Am amușinat un Cioran din 2016 și am regăsit, totuși, o adiere din parfumul de tipar al acestui mai vechi Ciocârlie (anul apariției: 2006; volum cumpărat doi ani mai târziu, cu 5 lei). Clujul - insula mea pustie. Chilia mea neaerisită. Senzații de neîmplinire, epuizări cvasitotale, păreri de rău, picoteli în gara infectă (unde ajungeam întotdeauna pe jos, din lipsa banilor).

„Ajunge să privești o femeie frumoasă. Să-i simți inaccesibilitatea definitivă, nu circumstanțială. Nu faptul că nu ai acces la ea o face să pară inaccesibilă. În sine, ea se definește ca ceva ce nu poate fi atins nici atunci când pare a fi fost atins. Ea dă o sete. Una care soarbe, cum ar fi zis alt poet.” (L. Ciocârlie)

Dreameaning

 Mă aflu-n visul cuiva căruia îi place somnul. Nu se dă trezit, mă visează, alergându-mă peste tot în scenariul lui mintal. Mă „tribulează”, exploatat oniric ce sunt!

Dimineața, îmi dau jos pielea de somn și rămân cu ochii beliți, fără pleoape, așteptând să-mi crească alta, altele. Sunt reptilă, șarpele de pământ. Îmi câștig existența târâș, din cuvintele pe care nu le rostesc la timp. Sunt inoportunul.

Inoportunarul.

Mă trezesc dimineața prins în cleiul amniotic și nu pot accepta că s-a făcut vremea să mă pregătesc pentru o nouă zi de corvoadă. E oribil să te trezești în semiobscuritate și să iei - de musai - în piept chinul de a concepe că e o zi ca oricare altă zi de lucru. Întins în pat, paralizat de acel musai, ațipesc la loc, după ce somnul, prea dulce, e întrerupt brutal de sonerie.

Ecranul telefonului s-a luminat. Sunt 13 grade C afară - mă anunță. Înăuntru-i aproape benză. Cuib cald. Mă gândesc, consolator, să iau caietul și să scriu despre supărarea de a fi fost trezit, dar prea plăcută-i amorțeala, așa amăgitoare cum este.

Pisica, în geam. Umbrela și-a încetat creșterea.

Un soare

 Cea mai bună unsoare de porc mi-am întins-o sub ochi și deasupra lor; curge atunci când plâng fără lacrimi. Mulțumesc pentru riduri - mi-ai dat puține.

*

Copiii crescuți sub atenția deplină a mamei își îndreaptă mai târziu curiozitatea către exterior, explorând fără teamă. Cei care n-au beneficiat și au râvnit în continuu la atenția mamei au rămas curioși doar de mamă, canalizându-și întreaga energie vitală pentru câștigarea acesteia de partea lor. [Mama interioară, imaginată și imaginară, nu cea reală.]

*

Se face devreme. Irascibilitate - luni. Teama de (alte) supoziții. Bănuitor și sperios și de umbra mea. Abandon. Eșex.

*

Un soi de prezent continuu, bolnav - frână pentru viitor, nu și pentru trecerea irecuperabilă a timpului.

Martie

 O lună ce se clădește greu, se surpă noaptea ce a clădit ziua, se ridică iarăși și se prăbușește la loc, în sine. În oraș mare, primăvara e mai timpurie, însă nu poți scăpa de impresia de artificialitate, de mare grabă, de seră. O primăvară de seră, cu verdeață la sol și răceală, reumatică - ca de pe gheață - în aer.

Ce n-am mai văzut, ca-n anii din urmă - ciorăpiada. Moda dresurilor în culori pastelate sau înflorate pare să fi fost una trecătoare. Ciorapii roșii, fistic, mov, au dispărut. Au rămas purtabili cei de „mici prostituate”, cu jartiere false, la vedere.

Întoarcerea la Antunes*

Între atâtea cărți siropoase și altele ce duc în derizoriu “ideea” de Auschwitz (prin inflația & ridicolul titlurilor), Antunes cu scrâșnitele lui romane n-are nici o șansă. Uitați-vă pe net-ul “românesc”: câți l-au citit?

Cartea asta* a portughezului (asemeni precedentelor scrise de el și apărute la noi) e o oglindire perfectă a minții omenești. În afara cazului în care am “conferenția” în fața unui anumit public (elevat), noi nu suntem niciodată mai coerenți, mai curgători în gândurile noastre decât e Antunes în scrisul său scrisul încâlcit. 

Amintiri, idei incomplete, frânturi de informații - puține duse la capăt, multe tot revenind, dându-și coate unele altora, înghesuindu-se brutal pentru întâietate.

Antunes - ruminații, gânduri obsesive. Cel care încearcă să se “scuture” de o traumă originară o face prin a o revizita epuizant pentru a o retrăi mereu - în speranța atenuării ei.

Trauma nu poate fi, însă, retrăită liniar, cursiv, nicidecum integral, în decursul uneia singure dintre “sesiunile” astea de revizitare a ei. E trăită, în schimb, pe bucăți, în dezordine cronologică și întotdeauna insuficient.

Traumei i se dă târcoale - cum spuneam - obsesiv, în cercuri tot mai apropiate ori mai îndepărtate de nucleul său dureros, depinde cât de mari sunt teama și dorința de a o atinge.

Antunes - tentativa (tentația?) deznădăjduită de modificare/reparare a trecutului prin “frecventarea” lui recurentă - călătorii sufocante în memoria inexactă, vâscoasă, înșelătoare.

Să resuscitezi ritualic, de câte ori ți-e necesar, povestea ta personală, ca s-o determini (s-o ajuți) - obosind-o, măcar - să se odihnească, în sfârșit, în pace.

Nici o metodă nu-i excesiv de stranie, stilistic vorbind, în strădania cuiva de a-și spune povestea. Nici un mijloc narativ nu-i de dat la o parte (de la a începe cu deznodământul, la a istorisi mai departe renunțând la cuvinte, desenând urmarea poveștii în praful drumului), când e vorba de a ne elibera de o pătimire din trecut care ne cauzează în prezent suferință și blocaje, ne strivește lent.

Una dintre puținele minți libere ale literelor contemporane - António Lobo Antunes.

Un maraton de mare literatură. Greu digerabilă. Dificilă. Recomandată (de mine) doar celor înrăiți!

_________

*Anotnio Lobo Antunes - Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, Humanitas, 2019