Între atâtea cărți siropoase și altele ce duc în derizoriu “ideea” de Auschwitz (prin inflația & ridicolul titlurilor), Antunes cu scrâșnitele lui romane n-are nici o șansă. Uitați-vă pe net-ul “românesc”: câți l-au citit?
Cartea asta* a portughezului (asemeni precedentelor scrise de el și apărute la noi) e o oglindire perfectă a minții omenești. În afara cazului în care am “conferenția” în fața unui anumit public (elevat), noi nu suntem niciodată mai coerenți, mai curgători în gândurile noastre decât e Antunes în scrisul său scrisul încâlcit.
Amintiri, idei incomplete, frânturi de informații - puține duse la capăt, multe tot revenind, dându-și coate unele altora, înghesuindu-se brutal pentru întâietate.
Antunes - ruminații, gânduri obsesive. Cel care încearcă să se “scuture” de o traumă originară o face prin a o revizita epuizant pentru a o retrăi mereu - în speranța atenuării ei.
Trauma nu poate fi, însă, retrăită liniar, cursiv, nicidecum integral, în decursul uneia singure dintre “sesiunile” astea de revizitare a ei. E trăită, în schimb, pe bucăți, în dezordine cronologică și întotdeauna insuficient.
Traumei i se dă târcoale - cum spuneam - obsesiv, în cercuri tot mai apropiate ori mai îndepărtate de nucleul său dureros, depinde cât de mari sunt teama și dorința de a o atinge.
Antunes - tentativa (tentația?) deznădăjduită de modificare/reparare a trecutului prin “frecventarea” lui recurentă - călătorii sufocante în memoria inexactă, vâscoasă, înșelătoare.
Să resuscitezi ritualic, de câte ori ți-e necesar, povestea ta personală, ca s-o determini (s-o ajuți) - obosind-o, măcar - să se odihnească, în sfârșit, în pace.
Nici o metodă nu-i excesiv de stranie, stilistic vorbind, în strădania cuiva de a-și spune povestea. Nici un mijloc narativ nu-i de dat la o parte (de la a începe cu deznodământul, la a istorisi mai departe renunțând la cuvinte, desenând urmarea poveștii în praful drumului), când e vorba de a ne elibera de o pătimire din trecut care ne cauzează în prezent suferință și blocaje, ne strivește lent.
Una dintre puținele minți libere ale literelor contemporane - António Lobo Antunes.
Un maraton de mare literatură. Greu digerabilă. Dificilă. Recomandată (de mine) doar celor înrăiți!
_________
*Anotnio Lobo Antunes - Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, Humanitas, 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu