Repauzare

"Tout le malheur des hommes vient d’une seule chose, qui est de ne savoir pas demeurer en repos dans une chambre."

Blaise Pascal

Cules târziu, după culcare

 Luna trecută, cândva, am cumpărat primul vin pe care - abia acum bag de seamă - scria că-i cules în zori. Când, de obicei, vinicerii se laudă cu culesul târziu, la te miri ce ore înaintate.

Am traversat un tunel cu ploaie deasă și înnorări accentuate, cum li se spune în jargon. Pare să iasă acum soarele, dar cerul arată mai mult ca văzut din oala ce clocotește și de pe care cineva a ridicat temporar capacul.

B.V. avea un fel de a-mi spune dumneavoastră care, în loc să mă facă să mă simt bătrân, mă onora. Îmi aducea aminte de adresarea reverențioasă a lui a.l.ș., pe acest blog.

O privighetoare și-a încercat talentul în parcul din spate, cântând puternic, dar șovăielnic-intermitent, de parcă nu se putea hotărî dacă să-și desfășoare trilul obișnuit sau să-și caute o altă scenă, intimidată fiind de fluieratul zeflemitor al mierlelor.

Sacul și profanul

 N-am avut niciodată, în mod serios (tu ai scrie la modul serios), pretenția de a schimba ceva. Lumea. Mă bucur, tac sau deplâng ceea ce văd, anticipez, exagerez. Nu vreau să construiesc nimic - o „școală”, un „curent de gândire”... Vreau doar o casă la Deal - un living-bucătărie și un dormitor cu baie. O terasă îngustă, întinsă pe sub geamuri - cerdac.

Să-mi scriu jurnalul, să (sur)prind în el o pasăre, o frunză, o seară de vară, luna lui mai, un țipăt vesel de copil, un plânset, o durere-n suflet, o îngrijorare (că îmbătrânim). Să mă indignez liber, să râd de cine poftesc, să dau pagina, să schimb cerneala. Să regret că n-am știut iubi mai bine.

Sunt atât de puține lucrurile pe care le respect. Oamenii-s și mai puțini. Și, de reținut: majoritatea (îmi) sunt străini. Cunoscuți doar prin faptele și operele lor. În rest, nu prețuiesc mai pe nimeni. Nici nu urăsc. În locul urii, simt cel mult repulsie și fireasca dorință de a păstra distanța. 

Sacrul nu ține de pământesc. În afară de libertate, nimic din ceea ce-i omenesc nu e sacru pentru mine. Steag, națiune, etnie, demografie, „valori” tradiționale = delir trist.

Caut tovarăș de pahar care-i capabil să tacă & să vadă-n jur

 La un pahar, nu sufăr mai mult de o oră filosofiile aride, ideile fără picioare, extrase din cărți, respingerile sau aprobările pătimaș-definitive, ireconciliabile, ale unor varii teme și subiecte, nu pot tolera lozinci, discursuri, conferințe, monoloage. Pot concede să fiu parte a unui dialog lejer pe care îmi rezerv oricând dreptul de a-l sabota, dizolva sau deturna cu glume, calambururi, măscări.

Să crezi că, la o bere în oraș - amestecați și noi printre atâția tineri frumoși, și ce dacă-s ei naivi și superficiali, cruzi, ușor stupizi, sub nivelul tău? - e mai potrivit să dezbați frenetic, orbit și fără repaos lumea și viața, cu pretenția că spui ceva epocal, care, pesemne, va avea efect inclusiv asupra vitezei rotației terestre - îmi face literalmente greață și nu mai pot, apoi, scăpa de senzația asta timp de luni de zile, ca dovadă că și astăzi mă regăsesc încă sub imperiul ei.

Astfel, consider igienic (cu vârsta, acest cuvânt apare tot mai des în vocabulare) să vă evit pe voi - toți cei care-mi împuiați capul. N-o faceți întotdeauna cu scopul de a mă convinge de dreptatea voastră, bineînțeles, imuabilă, ci din incapacitatea voastră de a mai și tăcea (dracului). De a considera un subiect închis sau măcar pus, o vreme, la păstrare.

Plecăciune liniștii și bucuriei tihnite la vederea frumuseții ce populează și împodobește strada! Astea fac, de multe ori, cât un raft de cărți.

Colecționarul de coase

 Nu pisălogi, nu persoane cu opinii ferme, monolitice, care să nu știe ce-i tăcerea și care să mă agite și mai și, în plus, dându-mi noi ocazii pentru a purta (în cap) dialoguri închipuite, de unul singur, după plecarea lor.

Dacă aș dori să mă aflu printre oameni acum, ar fi ca să savurăm împreună niște muzică, să ascultăm ceva (greierii) sau pe cineva (un solist, o trupă, un conferențiar, un greier), nu unii pe alții, ci toți pe cineva, nu discuții înveninate de criticism, nu rătăciri păguboase prin nemulțumiri interminabile.

Singurul sport de echipă ce merită participarea mea este acela de a colecționa - pe retină - chipuri sau trupuri frumoase. Alături de un prieten. Nu vreau să mă lamentez, nu vreau să aud lamentații, înfierări, mofturi. Mă intoxică să asist la răzgândiri subite, bătălii cu meniuri sau cu chelneri indolenți. Nu vreau să las trecând o frumusețe pe care s-o observ doar eu, iar partenerul meu de pahar să fie mult prea absorbit de sine, prins în monologul lui înăcrit, pentru a deveni părtașul efemerei mele admirații. Am obosit de voi, Narcișilor!

Nu vreau decât să ascult muzică, să vorbesc neserios și să admir, distant, frumusețea. Așa că, ai putea să mai taci naibii din gura aia ce-ți macină masturbatoriu vorbele!

Timpul trece, ridurile se instalează

 Viața reală este, de fapt, evaziunea din lumea cărților. Ochii încearcă să urmărească linia frazei din povestirea asta a lui Alice Munro, dar, peste ceea ce citesc în paginile ei, năvălește neinvitată viața - bădărănește, ostilă, fără să fi sunat înainte. Viața nu scrie sms-uri de avertizare, nu trimite cărți de vizită.

Povestirile lui Munro îmi par prea lungi pentru ceea ce mi-aș fi dorit eu acum - adică, mai mult pastile, proze de cel mult patru pagini, cu final în suspensie etc. Dar o să continui cu cartea asta - Prea multă fericire - fiindcă-mi place, mă ține în ea înainte să termin, nu mă lasă să ies, să mă extrag, până nu-i dau și ultima picătură a fervorii mele de cititor împătimit.

Mai parcurg câteva pagini, mă opresc și mai notez câte ceva. De multe ori, o fac în mijlocul unei povestiri, ceea ce n-aș recomanda nimănui. Lectura înaintează anevoios, dar cum eu nu prea citesc policier sau thriller-e de la editura TREI, n-am cum să termin câte una pe zi.

De ce

 Poate pentru a evita buzna anumitor gânduri și frânturi de amintiri, poate pentru a mă liniști mai rapid decât respirând meditativ, în lotus, cu vârfurile degetelor strânse-n mănunchi.

Gustul tău

 Oamenii ies de la muncă, îmi trec pe sub ferestre și vorbesc - sună pe cineva, ca să nu tacă, să-și umple golul din creiere, ieșind și mergând spre casă, de la muncă.

După ce ton insuportabil de nazal au când vorbesc, aș zice că bărbații unguri fie obișnuiesc să plângă ca să-și convingă unguroaicele să și-o tragă cu ei, fie le bat, le silesc, le șantajează, li se agață de picioare, implorându-le să se fută cu ei.

Știi că, după aia, aș regreta dacă te-aș transforma înapoi - din bărbat, în femeie. Dacă te-aș dezhuma de unde te afli și am reîncepe să umblăm unul cu picioarele celuilalt, încurcate, ude, lipicioase. pe linoleum.

Vacanța - o definiție

 M-am trezit și n-am știut că e sâmbătă (până am aflat „pe surse”). Un prim semn al sentimentului de vacanță (de care m-aș fi vrut copleșit, dar nu-s). Aveam în mine, altădată, starea aceea de urgență, ce mă mâna să vreau să programez, să fac un plan pe zile, din cauza tâmpitei impresii că, în caz contrar, voi pierde ceva esențial. Dar esențialul stă ascuns în calm, în bien-être, în felul cum mă las prins în clipa de față. Nu în așteptarea continuă, epuizantă, a următoarei clipe.

Vacanța este și far niente. E tocmai absența orarului, a alergării sterile de colo-colo. Este lenevire, golirea minții, trăirea momentului, ieșirea din veșnica anticipare anxioasă, instalarea confortabilă acolo unde te afli. Oriunde m-aș afla.

Vacanța ar trebui să fie, de fapt, mai mult o stare decât un loc. Să colectezi câteva episoade de golire completă a minții, ca un somn treaz, ca o igienizare psihică. O excreție tihnită. Fără mult zgomot.

Mă-ta

 Tei înfloriți, nunți. Fete mirosinde, dând iama prin cărți.

Într-o lume care s-a obișnuit ca, pe stradă, să stea cu ochii-n telefon, aruncarea cu privirea ar putea primi nebănuinte valențe (și efecte). Adică, cei care se simt priviți (și încântați de asta) i-ar putea răsplăti pe privitori în vreun fel. A privi viața trecând pe lângă tine ar putea deveni o tendință, ceva cool, un fel de galanterie nevinovată, de la distanță, semn de considerațiune.

Viața - întruchipată de cei care trec și care se lasă răsfrânți în ochii și-n plăcerea mea de a-i privi gratuit, de a mă bucura de vederea lor, neprimind în schimb altă răsplată decât bucuria asta (de frumos).

Ochii, ascunși în spatele ochelarilor de soare. Pot privi pe oricine, mă pot uita încotro mi-e poftă. Cel mai bun camuflaj. Mă uit și la mă-ta sau la fiică-ta, dacă așa doresc, iar tu n-o să ai nici cea mai mică idee despre asta! Timiditatea se topește. Infatuat, insolent sau, cel puțin, fără teama de a înfrunta lumea. Din ochi.

Părul Venerei*

 „Știu că acum urmează trei valuri anemice, fără putere. Iar apoi al meu, al patrulea, cel menit - o să se adune, o să se umfle, o să ajungă la piciorul meu, o să-mi ia degetele în gură și o să-mi gâdile călcâiul cu nisipul.”

           *Mihail Șișkin

L-am avansat pe Șișkin în capul listei mele de lecturi în așteptare, fiindcă nu mai citisem ceva de el și trebuia să... Cred că i-am auzit pe Mitoș & Iulian pomenindu-l la Guerrilla, într-o emisiune mai veche, de Război. Bine, ei se puteau extazia, uneori, la orice, însă cu Șișkin am riscat și-am câștigat. Ar fi fost o mare pierdere să nu mă fi întâlnit cu el. E fascinant! Să fi citit mai înainte, totuși, un interviu cu el în Dilema veche? Amintiri false?

Fascinant! Nu știu precis „despre ce” e cartea asta. E despre vieți, despre viață.

Amigdalita lui Jane

 O să mă mai iubești ca atunci când am avut amigdalită. Cu variațiunea: o să mă mai iubești vreodată așa cum m-ai iubit când aveam amigdalită? Ca s-o privim din toate unghiurile.

Degetele piciorușelor le sunt albite de frig. Și zbârcite de apă. Nu s-ar fi gândit că va ploua atât.

Laba piciorului stâng e feminină, la tine. Pusă lângă laba piciorului drept și privite amândouă de sus, dau de știre despre arătarea unui trup de femeie.

Sfârrr

 În filmele pudice, important e să poziționezi brațul în așa fel încât sânii partenerei de platou să nu se zărească. Nu în întregime. Sfârcurile, mai ales! Se poate dezveli ditamai țâța, dar nu și sfârcul. Sfârcul e tabu. E ca și cum ai avea voie să vezi degetele cuiva, dar nu și unghiile. N-am înțeles niciodată de ce taman sfârcul face sânul de rușine. Fără sfârc, sânul „cuprinde” cam 98% din volum. Așadar, poți să te zgâiești la 98% dintr-un sân și nu-i nici o problemă cât timp nu intră sfârcul în scenă?